Autor 3569 vizualizări


Robin Whitlock, jurnalist şi ecologist interesat mai ales de schimbãrile climatice şi risipa de energie, se întreabã dacã studiul declinului societãţilor precum cea din Insula Paştelui ar putea sã ofere soluţii pentru problemele contemporane.

Cartea mult apreciatã a lui Jared Diamond, ”How Societies Choose to Fail or Succeed”, publicatã prima datã în 2005, este aspru criticatã de cãtre ecologistul Mark Lynas, care se baza pe lucrãrile a doi cercetãtori care investigau documentaţia arheologica privind Insula Paştelui. În cartea sa, Dimaond ne spune cã societatea din Insula Paştelui, faimoasã datoritã statuilor gigantice de tip Moai, a decãzut ca urmare a despãduririlor, pe mãsurã ce localnicii se foloseau din ce în ce mai mult lemn pentru transportul pietrelor din care erau fãcute monumentele.

Lynas totuşi citeazã studiul ”Teh Status That Walked”, publicat anul trecut de cãtre Terry Hunt şi Carl Lipo, doi arheologi care au reexaminat dovezile din Insula Paştelui şi au ajuns la concluzia cã, cel puţin în ceea ce priveşte insula din Pacific, argumentul lui Diamond nu stã în picioare. Ei pretind cã despãdurirea nu a fost cauzatã direct de om, ci de o explozie a populaţiei de şobolanicare au consumat seminţele şi au privat insula de vegetaţie.

Indiferent dacã teza lui Diamond este sau nu corectã, dezbaterea ridicã probleme importante legate de declinul civilizaţiilor şi relevanţa pentru situaţia contemporanã. A devenit un domeniul fertil de cercetare, unul în care se implicã mulţi învãţãţi care oferã mai multe puncte de vedere intrigante. Joseph Tainter este antropolog, în momentul de faţã profesor la Departamentul de Mediu şi Societate la Universitatea de Stat din utah. În lucrarea ”The Collapse of Complex Societies” din 1988 argumenteazã cã pe mãsurã ce societãţile devin mai complexe, au nevoie sã investeascã mai multã energie organizaţionalã şi fizicã pentru a putea menţine nivelul de complexitate. Aceste proces avanseazã pânã ce energia întrebuinţatã epuizeazã resursele materiale necesare pentru a le susţine şi în cele din urmã se ajunge la un colaps.

Tainter dã ca exemple Imperiul Roman şi civilizaţiile mezomaricane ale populaţiilor Maya şi Chaco. În timpul unui asemenea colaps  o societate este nevoitã sã renunţe la anumite niveluri de complexitate, revenind la structuri mai simple care sã susţinã lupta pentru supravieţuire. Este o bãtãlie pe care societatea o pierde într-un final.

În studiul publicat de W.M.S. şi Claire Russell în 1999, cu titlul ”Population Crises and Population Cycles”, şi aceştia sunt de pãrere oraşele antice şi –au provocat singure degradarea. Ca şi Tainter, Russell examineazã suprapopularea şi susţin cã dezvoltãrile în materie de inovaţie şi tehnologie au condus la o creştere a populaţiei, care ulterior a condus la şi mai multe probleme şi la o cerere constantã de soluţii inovatoare. Russell citeazã exemplul Mesopotamiei, unde terenurile agricole irigate au fost stricate de excesul de sare. Asta a fost rezultatul suprairigãrii, cerutã de o populaţie în creştere permanentã. Irigaţiile au ridicat nivelul apei care a adus sãruri la nivelul solului superficial, ceea ce l-a fãcut sã scadã în fertilitate. Drept rezultat, între 2100 şi 1700 a.Hr. populaţia Sumerului scade cu trei cincimi, în ciuda cultivãrii orzului, mai tolerant la excesul de sare.

Thomas Homer-Dixon, în cartea sa ”The Upside of Down:Catastrophe, Creativity and Renewal of Civilization” din 2006 face paralele între societãţile antice, îndeosebi cea romanã, şi societaţile contemporane. El opineazã cã variate presiuni incluzând consumul de energie, schimbãrile climaterice sau presiunea mediului înconjurãtor pot reprezenta în aceastã combinaţie o amenintare letalã pentru statutul confortabil al unei societãţi civilizate.

Poate cel mai convingãtor dintre toţi, un articol din 2004 semnat de Marco Janssen şi Marten Scheffer subliniazã cã deciziile din societãţile avansate se bazeazã adesea pe cantitatea de energie şi de resurse care au fost investite în dezvoltarea societãţii în etapele sale mai timpurii, mai degrabã decât pe viitoarele compensaţii, care ar putea sau nu sã determine bunãstarea sa ulterioarã şi supravieţuirea. Termenul de specialitate folosit pentru aceastã realitate este de ”sunk cost efect”:acesta poate fi definit ca reticenţa faţã de abandonul unei anume traiectorii, dacã s-a investit deja suficient de mult în calea respectiva (”a sunk cost”) în ciuda posibilelor pierderi. Aceastã obstinaţie de a pãstra o situaţie de fapt persistã de multe ori, deşi şansele succesului ulterior se dimninueazã considerabil.

Nici Diamond nici opozanţii sãi nu trebuie sã fie de acord în legãturã cu colapsul societãţii de pe Insula Paştelui pentru ca sã putem face comparaţie între societãţile antice şi a noastrã proprie. Societatea noastrã este obsedatã de creşterea economicã exponenţiala (un model de creştere bazat pe o ratã de producţie continuã, indiferent cã trãim pe o planetã cu resurse limitate). Şi asta când dezvoltarea sustenabilã, care ţine cont de resursele naturale, ar avea mai mult sens.

Dar societatea noastrã, la fel ca cele din antichitate, gândeşte şi ea în termeni mãreţi în ciuda presiunii exercitate de mediu. Cu astfel de situaţii ne-am confruntat în trecut şi refuzãm sã învãţãm din experienţele anticilor.

mai multe pe:historytoday.com