Autor 5084 vizualizări


S-a generalizat ideea prin lucrările savanţilor de cabinet cu grele titluri că Germania a umilit mereu armata aliatului mic din Europa de Est.

Au fost multe cazuri în care superioritatea tehnică, numerică şi cea rasială din doctrina cultivată permanent de către propagandă a dus la conflicte şi ură. Nu erau uitate nici trădarea din cazul Transilvaniei în 1940 sau faptul că-n 1916 armatele germane invadaseră România. Să nu uităm că nici alianţa cu Antanta în 1916 n-a mers perfect şi aprecierile multor ofiţeri francezi nu erau prea măgulitoare la adresa trupelor române şi, mai ales, a ofiţerilor. Colaborarea cu Armata Roşie se ştie prea bine în ce condiţii de umilinţă a adus unităţile române. Dacă mergem pe alte meridiane, nici alianţa anglo – americană n-a fost perfectă în Al Doilea Război Mondial. Relaţiile din cadrul Antantei au fost departe de a fi perfecte şi doar aşa a supravieţuit Germania până-n 1918.

Batalionul 3 Vânători de Munte s-a aflat timp îndelungat pe frontul antisovietic  şi era mai mereu lipsit de sprijinul eficient al artileriei române. Ofiţerii motivau lipsa muniţiilor sau depăşirea cotelor alocate pentru o zi de luptă. Totul se făcea cu o extremă zgârcenie pe seama bieţilor infanterişti. Nici calibrele grele nu erau suficiente pentru un conflict de anvergură mondială. Germanii nu făceau economie chiar dacă era vorba de o unitate dintr-o altă armată. Doar luptau în acelaşi război şi de aceeaşi parte a baricadei. Cum trupele sovietice deveniseră prea îndrăzneţe în august 1943, se impunea un tir de înmuiere. Germanii au folosit tunuri de calibrul 210 mm şi pe 18 august au tras 80 de lovituri. Cum proiectilele n-au fost suficiente, s-a executat un nou bombardament cu 120 de lovituri în ziua de 19. Locotenent-colonelul Vasile Scârneci a primit asigurări că va fi sprijinit imediat la orice cerere telefonică.

          Tunul german folosea proiectile de 121 kg şi distrugea uşor orice adăpost de campanie. Tirul a fost eficient pentru că inamicul n-a mai încercat atacuri serioase pentru o perioadă de timp. Gropile cu un diametru de 6 m2 impresionau orice militar. Efectele prin suflu şi schije erau devastatoare asupra unei trupe aflate în afara adăposturilor. Partea germană a consumat rapid 24, 2 tone de proiectile în sprijinul aliatului român. Nu discutăm aici şi de cartuşele proiectilelor. Nu se poate discuta de lipsă de interes pentru o colaborare eficientă. Totul depindea de calitatea comandanţilor.

          Adevărul nu se poate obţine decât prin cercetarea temeinică a surselor şi, mai ales, a memoriilor participanţilor la durele încleştări din îndepărtatele ţinuturi ruseşti şi ucrainene.

 

Bibliografie minimală

Popa, Mircea, Primul Război Mondial, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 187.

Scârneci, Vasile, Viaţă şi moarte în linia întâi, Editura militară, Bucureşti, 2012, p. 440.