Ciuma lui Pericle a fost pojar jpeg

Ciuma lui Pericle a fost pojar

Oamenii, care se consideră de multă vreme stăpânii planetei Pământ şi într-o relaţie specială cu divinităţile, au scris istoria în funcţie de faptele conducătorilor politici şi au trăit cu impresia că armele au hotărât destinul cetăţilor. Bolile intrau doar în categoria pedepselor divine, mai presus de înţelegerea omului de rând, şi care erau cu greu menţionate prin cărţi.

Nu se încerca nici măcar descrierea amănunţită a simptomelor pentru a se învăţa ceva. Se rămânea la ideea de pedeapsă divină. Bacteriile şi virusurile au profitat de această concepţie îngustă pentru a face ravagii cu ocazia luptelor pentru dominaţie politico-economică. Istoricul grec Tucidide a făcut excepţie de la regulă şi a descris cu o precizie remarcabilã războiul peloponesiac, caracteristicã specificã scriitorilor militari. Participarea directă la ostilităţi a îmbunătăţit calitatea informaţiilor, dar stilul concis a dus la scăderea valorii părţii literare. Nici împãratul Traian n-a fost apreciat pentru talentul literar afişat în memoriile din care nu s-a păstrat decât o singură frază. Epidemia din anii 430-429 î. HR. l-a impresionat în mod deosebit pe autorul atenian şi, spre deosebire de alţi scriitori, a vrut sã lase o descriere detaliatã astfel încât generaţiile viitoare sã identifice mai uşor molima1. Ideea indică diferenţa dintre geniu şi omul de rând, dar opera n-a fost înţeleasă de urmaşi. Traducerile ulterioare ale operei folosesc termenul de ciumã şi aşa a rãmas în istoriografie2. Se ridicã totuşi câteva semne de întrebare asupra simptomelor şi istoria trebuie rescrisã.

          Cetatea Atenei era dominată de o trufie deosebită în ceea ce se numeşte acum secolul al V-lea î. Hr. Zidurile Lungi legau metropola de portul Pireu şi aveau peste 6 km lungime. Ambele oraşe aveau fortificaţii impresionante pe care vitejii hopliţi spartani nici n-au încercat să le ia cu asalt. Templul Parthenon domina parcă lumea din vârful Acropolei. Orice om părea apăsat de măreţia coloanelor de marmură pictată. Statuile poleite străluceau în Soarele puternic al Mediteranei şi impresionau pe orice corăbier. Democraţia se dovedise de fapt un imperialism de temut prin flota de război compusă din sute de triere, rapide nave de război cu vâsle. Atena era stăpâna Mării Egee şi a comerţului, dar orice dominaţie atrage invidii şi noi conflicte. Nu mai era loc în lumea grecească decât pentru un singur stăpân şi acela urma să fie oraşul apărat de zeiţa înţelepciunii. Cearta cu Sparta a favorizat însă lipsurile alimentare şi mizeria, ceea ce înseamnă înmulţirea morţilor prin acţiunea microbilor de tot felul.

       Istoricul elen a oferit date exacte pentru identificarea bolii, dar specialiştii în istorie şi biologie au neglijat complet evidenţa. Mai degrabă, după setea nepotolită şi epuizarea organismelor, molima ar fi fost holeră. Epidemia a sosit din Etiopia şi Egipt, ruta fiind specificã holerei şi astãzi. A izbucnit în sezonul cald, ceea ce este specific holerei3. Vibrionul holeric resistă săptămâni în intestinele unor purtători fără să-i omoare şi, dacă persoanele respective sunt marinari, se asigură transportul la distanţe mari4. Saltul din India, rezervorul tradiţional al vibrionului în Africa şi apoi în Europa, era perfect posibil. Bolnavii sufereau de o sete grozavã şi erau în stare sã se arunce în orice izvor pentru a-şi potoli focul lãuntric5. Setea era determinatã de o diaree puternicã, simptom care nu este amintit la ciumã, şi care a omorât cea mai mare parte a celor atinşi6. Holera nu omora fulgerãtor, ceea ce aminteşte şi Tucidide. Cum semnul clar al ciumei, bubonul, nu apare menţionat, înseamnã cã vinovat de masacrul atenian putea să fie vibrionul holeric adus de negustori din Egipt. Boala se conserva în oraş pentru cã sursele de apã erau infestate de oamenii înghesuiţi între fortificaţii şi de cei ce se aruncau în apă. Autorul antic nu menţioneazã extinderea bolii şi la spartanii care jefuiau teritoriul rural al Atenei. Tucidide a observat cã decesele au început în portul Pireu şi se vorbea de o otrãvire a apei de cãtre spartani (zvon obişnuit în vreme de război), dar cauzele erau pur naturale.

          Şi totuşi, nu poate să fie vorba de holeră din simplul motiv că organismul atins căpăta o coloraţie specifică, vânătă, ceea ce nu i-ar fi scăpat unui observator atât de atent cum a fost istoricul atenian. În plus, bolnavii ar fi fost epuizaţi şi n-ar fi putut să mai participe la campanii militare îndelungate.

          Ciuma, provocată de bacilul Pasteurella pestis, era favorizată de înmulţirea şobolanilor şi a puricilor îndeosebi în cartierele sărace din marile concentrări urbane. Condiţiile erau deci favorabile în oraşul asediat şi în care se refugiase toată populaţia rurală. Avea trei forme de manifestare. Ciuma pulmonară provoca o febră mare, dar era însoţită de expectoraţii sanguinolente, ceea ce asigura un grad mare de infectare şi mortalitatea putea să ajungă la 100%. Pericle n-ar fi putut să mai organizeze o expediţie pe mare spre Sparta dacă luptătorii piereau precum muştele. Pesta septicemică are o evoluţie rapidă şi mortalitate ridicată, ceea nu corespunde cu perioada de epuizare amintită de istoricul grec, adică de cel puţin opt-nouă zile. Ciuma bubonică, cea intrată în conştiinţa populară, era caracterizată prin celebrul bubon negru, care mai mult ca sigur n-ar fi scăpat unui observator atent şi responsabil cum a fost Tucidide. Mortalitatea era şi aici ridicată până la 80% dintre cei atinşi, în special populaţia săracă fiind puternic afectată. Febra exista, dar nu provoca setea fatală. Un medic francez a lăsat o descriere a simptomelor ciumei din 1720 de la Marsilia, o boală de import din Orient, şi nu aminteşte de sete şi de diaree, bolnavul având capul greu şi se mişca cu dificultate8. Boccaccio, martor la marea ciumă din secolul al XIV-lea, a descris rapiditatea cu care secera molima, oameni perfect sănătoşi în aparenţă fiind găsiţi morţi dimineaţa sau se prăbuşeau brusc9. Nu lipseşte descrierea bubonului şi faptul că mureau în cel mult trei zile de la apariţia inflamaţiei10. Tucidide aminteşte că boala de la Atena omora după cel puţin opt zile11. Molima ateniană determina complicaţii oculare şi asupra extremităţilor corpului.

Ciuma de la Atena a fost în realitate o epidemie de pojar (cori, morbili, rujeolă) şi a contribuit în mod decisiv la diminuarea forţei ofensive ateniene şi, împreunã cu dezastrele militare produse de intervenţia plină de incompetenţă a Adunării poporului manevrată de demagogi abili, a pus capãt gloriei militare a cetãţii din Atica12. Doar din rândurile militarilor trimişi cu Hagnon, fiul lui Nicias, spre Potideea au căzut răpuşi 1050 de hopliţi din cei 4000. Timpul impresionează însă în mod deosebit. Molimei i-au fost necesare doar 40 de zile pentru a distruge practic o armată13. Rujeola, răspândită periodic de negustori din focarul african, a mai făcut ravagii în rândurile militarilor.

Afirmaţia pare şocantă la o primă citire. Cum să provoace banalul pojar atâta suferinţă? Oricine are dreptul să fie surprins până când studiază cu atenţie simptomele descrise de Tucidide, personal atins de virus14. Informaţiile oferită dobândesc astfel o totală credibilitate. Rămâne evident faptul că medicii şi istoricii au tratat cu superficialitate textul clasic sau au preferat să repete afirmaţiile înaintaşilor în ale scrisului.

Care sunt argumentele în favoarea rujeolei? Argumentul de bază ar fi maxima putere de contaminare, toată populaţia fiind atinsă de epidemie (Nici un corp-puternic sau slab-nu s-a dovedit neatins de boală, căci ea a cuprins toate corpurile, chiar şi pe cele îngrijite (Tucidide, Rãzboiul peloponesiac, ed. N. I. Barbu, Editura Ştiinţificã, Bucureşti, 1966, p. 264))15. Nici istoricul nu a scăpat de ravagiile pojarului. Al doilea semn caracteristic, de neconfundat, a fost că trupurile bolnavilor erau neobişnuit de roşii şi spuzite de băşicuţe şi răni (Tucidide, p. 263). Bolnavii nu suportau niciun fel de haine şi erau chinuiţi de o sete lăuntrică de nepotolit. Se ştie că şi astăzi mâncărimea devine de neîndurat şi mulţi oameni rămân cu urme pe faţă din cauza scărpinatului, uneori cu efecte grave asupra ochilor. Varianta ateniană a rujeolei a fost extrem de virulentă din cauza condiţiilor precare de trai pe timp de asediu şi a provocat mortalitate ridicată şi prin diaree puternică (p. 264). Toxicitatea mare a dus la orbire, paralizarea membrelor şi uitare (p. 265). Pare greu de crezut astăzi, în epoca vaccinului, dar efectele rămân devastatoare dacă nu există o îngrijire adecvată. Sunt exact cele descrise de istoricul atenian16.

Blocada spartană a oferit un prilej deosebit pentru acţiunea virusului rujeolei. Extrem de contagios, a găsit o populaţie înghesuită între zidurile cetăţii în case murdare şi puţin spaţioase. Cum nimeni nu prea mai acorda atenţie strângerii cadavrelor, sursele de infecţie au atins locurile sacre şi izvoarele.        

Atenienii n-au prea reţinut lecţia oferită de virus. Totul se uita în favoarea micilor plăceri ale vieţii. A gândi este un lucru prea obositor pentru fiinţele considerate inteligente. Străzile au continuat să fie murdare şi casele mici17. S-a pus accent pe dezvoltarea flotei militare şi pe ridicarea de construcţii religioase monumentale. Epidemiile au avut spaţiu vast de acţiune şi nu trebuie să mai mire pe nimeni decăderea înfloritorului oraş grecesc.

Pojarul a continuat să facă ravagii, dar faima de asasin i-a fost răpită de ciumă sau de temutul pojar negru sau variola. După calculele contemporane, totuşi virusul era responsabil de o mortalitate cuprinsă între 6 şi 20% în Europa secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea18.

Lecţia molimei din secolul al V-lea î. Hr. n-a fost învăţată de către omenire nici măcar în epoca actuală. Corăbiile au fost considerate printre cele 100 mai mari invenţii ale omenirii, dar au fost un instrument perfect pentru transportarea încărcăturilor contaminate. Dezvoltarea cu paşi repezi a comerţului mondial poate să ducă şi la răspândirea unor germeni extrem de virulenţi, iar statele sunt în imposibilitatea de a mai lua măsuri eficiente în timp util. O epidemie devastatoare abia aşteaptă ravagiile unui război de amploare provocat de ambiţiile nemăsurate ale conducătorilor.

Note:

     1. Thucydides, Rãzboiul peloponesiac, ed. N. I. Barbu, Editura Ştiinţificã, Bucureşti, 1966, p. 262-267, 359.

2.  G. Glotz, Cetatea greacă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992, p. 363;Pierre Lévêque, Aventura greacă, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, p. 459;François Chamoux, Civilizaţia greacă, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 114 (autorul consideră că epidemia a ucis o treime din populaţie). Nici istoriografia sovietică, dornică să se abată şi să combată cercetările de specialitate din lumea capitalistă, n-a depăşit faza repetării mecanice a informaţiilor vechi. Se scrie despre molima adusă din Persia şi care a omorât 15% din soldaţii greu înarmaţi (V. V. Struve, Grecia antică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 351/352). Nici istoriografia română n-a făcut progrese în domeniul identificării originii maladiei. Termenul de ciumă apare în toate sintezele de istorie universală şi în cele dedicate lumii greceşti. Chiar într-un articol dedicat cataclismelor istoriei se scrie că diagnosticul e cu atât mai dificil cu cât, ca şi în primul caz, nu s-au păstrat descrieri amănunţite, ştiinţifice, ale epidemiei (Maria Vasilescu, Un duşman implacabil şi un aliat neaşteptat, în Magazin istoric, nr. 4/1973, p. 31). Autoarea a tratat cu superficialitate textul istoricului antic. Nici istoricul Dumitru Tudor n-a rezolvat aspectele controversate ale maladiei, mulţumindu-se să constate că Tucidide a fost mai exact în descrierea simptomelor (Dumitru Tudor, Pericles, Editura Albatros, Bucureşti, 1970, p. 274). Cifrele despre pierderile provocate printre militarii atenieni sunt diferite. Au fost 300 de călăreţi şi 4000 de pedestraşi, adică 30% şi, respectiv, 40% (D. Tudor, op. cit., p. 273).

3.     Şi ciuma izbucnea în perioadele calde ale anului, dar simptomele nu se potrivesc, Tucidide amintind şi de infestarea apei.

4.     N. Nestorescu (sub redacţia), Bacteriologia medicală, Editura Medicală, Bucureşti, 1965, p. 591.

5. Lucrările medicale amintesc de marea cantitate de lichide pierdută zilnic de cel afectat (5-8 litri/zi), ceea ce explică setea nestăvilită (N. Nestorescu, op. cit., p. 594). Holera se manifestă prin hipotermie, dar înainte de deces apare hipertermia. Mulţi români atinşi de holeră în Bulgaria anului 1913 s-au aruncat în râuri (Gheorghe Brătescu, Paul Cernovodeanu, Biciul holerei pe pământ românesc, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002, p. 297). Reputatul medic Ion Cantacuzino s-a vaccinat şi a obţinut o febră de 39, 50 până seara şi o puternică febră musculară (Ibidem, p. 296). Aruncarea în râuri nu favorizează decât acţiunea de înmulţire a vibrionului holeric care rezistă foarte bine chiar şi în apa mărilor (N. Nestorescu, op. cit., p. 591). Viteza de scurgere şi curăţenia apei râurilor erau determinante pentru creşterea puterii de contaminare.

6.  Tucidide, op. cit., p. 264. Medicii români le ofereau bolnavilor din 1913 până la 10 litri de lichide pe zi (Gh. Brătescu, P. Cernovodeanu, op. cit., p. 301).

7. N. Nestorescu, op. cit., p. 717/718.

8.  Jean Delumeau, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII) O cetate asediată, vol. I, p. 173.

9.  Ibidem, p. 169.

10.  Giovanni Boccaccio, Decameronul, vol. I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 13. Bubonul, negru şi nu roşu, era foarte vizibil şi nu poate să fie vorba de acele băşicuţe şi răni din descrierea istoricului grec (Tucidide, op. cit., p. 263). Există şi ipoteza unui savant grec privind identificarea molimei drept febră tifoidă. A făcut afirmaţia pornind de la probe ADN luate de la un mort din perioada epidemiei. Teza ar părea corectă la o primă vedere, dar istoricul Tucidide a scris clar că în epoca pojarului existau şi alte boli ce agravau simptomele. În plus, câteva probe ADN nu sunt concludente dacă ţinem cont de proporţiile dezastrului şi de faptul că victimele erau arse pe ruguri funerare. Alţi specialişti sunt convinşi de prezenţa tifosului exantematic şi rezolvă enigma prin câteva cuvinte (Jean-Jacques Maffre, Secolul lui Pericle, Corint, Bucureşti, 2004, p. 36-37).

11.Tucidide, op. cit., p. 264.

12.G. Glotz, Cetatea greacă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992, p. 363.

13.Tucidide, op. cit., p. 269. Procentul pierderilor, doar aproximativ 25%, indică o altă boală decât ciuma, epidemie care la bordul corăbiilor secera fără probleme chiar şi întregul echipaj.

14.Tucidide, op. cit., p. 263.

15.Teodorovici, op. cit., p. 181.

16. Ibidem, p. 180. Procentul pierderilor în ţările sărace a rămas cam de 25%, ceea ce demonstrează că virusul n-a fost “îmblânzit” de om de-a lungul veacurilor şi orice organism poate să fie grav afectat pe tot restul vieţii, cel puţin la nivel estetic.

17. Robert Flacelière, Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976, p. 24.

18. Massimo Livi Bacci, Populaţia în istoria Europei, Polirom, Iaşi, 2003, p. 103. Autorul afirmă greşit că rujeola nu pare să fi produs crize grave (Ibidem, p. 102) până-n secolul al XVI-lea, dar izvoarele istorice medievale sunt imprecise şi incomplete.

Bibliografie selectivă

Thucydides, Rãzboiul peloponesiac, ed. N. I. Barbu, Editura Ştiinţificã, Bucureşti, 1966, p. 262-267, 359.

Brătescu, Gheorghe, Paul Cernovodeanu, Biciul holerei pe pământ românesc, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002

Delumeau, Jean, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII) O cetate asediată, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986.

Flacelière, Robert, Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976.

Glotz, G., Cetatea greacă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992

Nestorescu, N. (sub redacţia lui), Bacteriologia medicală, Editura Medicală, Bucureşti, 1965.

Teodorovici, Gr., Epidemiologia bolilor transmisibile, Editura medicalã, Bucureşti, 1978, p. 114-122, 295-302.