Autor 16604 vizualizări


Epoca victorianã ne poate pãrea bizarã…din mai multe motive. Dar în esentã pentru cã este o perioadã destul de sumbrã, în care oamenii aveau obiceiuri pe mãsurã. Sã aruncãm şi noi o privire.

Cum clasele de sus, dar şi cele mai de mijloc nu beneficiau de mijloace moderne de entertainment de tipul televiziunii, improvizau cum puteau. O metodã foarte popularã de a alunga plictiseala le impunea membrilor familiei sã se deghizeze în costume scandaloase şi sã îi distreze pe ceilalţi cu diverse scenete. Pare inocentã toatã chestiunea dar…dacã ne gândim cã o bunicutã trecutã bine de 70 de ani se îmbrãca în şcolãriţã şi se amuza cu gesturi nu tocmai decente pe masã, în timp ce toţi aplaudã şi râd, parcã ideea e un pic exageratã. Dar pentru victorieni se încadra în normalitate şi amuzament. Sã trecem puţin mai jos…

Casele sãrmanilor erau locuinte colective administrate de govern, care ii aruncau acolo pe sãraci, handicapaţi şi bolnavii mintal. Condiţiile mizere în care trãiau sunt greu de închipuit. Erau oamenii nedoriţi ai societãţii care nu le-a acordat nicio şansã de reabilitare. Sãrãcia era etichetatã drept o dezonoare şi nimeni nu o considera altceva decât rezultatul leneviei cronice. Aceastã masã tristã a societãţii era condamnatã la muncã titanicã pentru a putea rãmâne chiar şi în mizeria aceea. Nu era ceva ieşit din comun ca zeci de familii sã împartã aceeaşi casã dãrãpãnatã. De fapt, viaţa nu se prea putea înrãutãţi mai tare. Între trãitul pe strãzi şi trãitul aici singura diferenţã o fãcea acoperişul. Un acoperiş care sta sã cadã în orice clipã.

Cum arãta Londra victorianã? Pãi, la fel de mohorâtã ca oamenii care o populau. În vremea aceea îşi câştigase o reputaţie pentru faimoasele sale “pea-soupers”, nişte neguri atât de dense încât abia se vedea la un metru. Cum se produceau? Erau un fel de combinaţie între ceţurile de deasupra râului Tamisa şi fumul pe care îl produceau într-o veselie cãrbunii industriali, parte fundamentalã a vieţii în era victorianã. Fenomenul nu era însã ceva nou, ba mai mult, data de secole. In 1306, regele Edward I interzice folosirea cãrbunilor. În epoca industrialã este clar cã lucrurile o cam iau razna. În 1952, nu mai puţin de 12.000 de londonezi pier din cauza smogului, ceea ce determinã guvernul sã adopte Clear Air Act, care faciliteazã crearea unor zone eliberate de smog. Atmosfera victorianã nu se poate concepe fãrã aceastã ceaţã macabre, tenebroasã, care a fãcut posibile numeroase acte criminale, cum ar fi atrocitãţile comise de Jack Spintecãtorul.

Ce se mânca? Victorienii erau mari iubitori de…leşuri. Mâncau practice orice organ al animalului. Pentru un gourmand poate nu înseamnã mare lucru, dar sã te gândesti totuşi cã un castron de creier amestecat cu inimã era considerat raiul pe pãmânt…Un alt fel de mâncare faimos din aceeaşi perioadã este ciorba de broascã ţestoasã. Broasca ţestoasã era valorificatã mai ales pentru grãsimea verde care se folosea la condimentarea supelor pe bazã de carne îndelung fiartã. Datoritã descreşterii considerabile a populaţiei, astãzi broaştele ţeastoase rareori se aflã pe meniul englezilor.

Cum stãm cu medicina? Într-o vreme în care unul din patru pacienţi moare dupã operaţie, trebuia sã ai noroc de un doctor bun şi de un salon cât de cât decent. Nici vorbã de anestezic, analgezice, echipamente electrice. Chirurgia victorianã nu era înfricoşãtoare, era de-a dreptul oribilã. Iatã o descriere de epocã:“Grupul nerãbdãtor de studenţi îşi verificã cu grijã buzunarele. Doi dintr asistenţii lui Liston prind cu putere umerii pacientului. Omul foarte conştient, care deja se lupta cu o durere cruntã pentru cã îşi scãpase piciorul între tren şi peron, priveşte cu groazã colecţia de cuţite si ace. Liston apucã coapsa stângã şi cu o mişcare rapidã face o incizie. Un asistent apasã ca sã opreascã sângerarea. În vreme ce pacientul urlã de durere, Liston ia fierãstrãul. Începe sã taie. Asistentul care se oferise sã sprijine piciorul îşi dã brusc seama ca îi ţine toatã greutatea. Tremurând uşor, aruncã membrul îndepãrtat într-o cutie”. În aceste vremuri, castrarea sau lobotomia sunt la ordinea zilei şi ele.

Nu este de mirare cã un gen literar foarte îndrãgit este romanul gotic, o îmbinare interesantã de orori şi romantism. În aceastã atmosferã sinistrã se nasc marile capodopere gotice precum Dracula The Strange Case of Dr Jekyll and Mr Hyde. Genul nu este strãin nici americanilor, care îl au în persoana lui Edgar Allen Poe pe geniul macabrului. Victorienii ştiau cum sã înfricoşeze şi o fãceau cu stil. Operele constituie baza genului horror şi puterea lor de a produce tremurãturi nu şi-a pierdut deloc din intensitate.

În apusul erei victoriene un personaj monstrous terorizeazã Londra. Jack Spintecãtorul se foloseşte cu success de smogul atotcuprinzãtor pentru a sãvârşi crimele ritualice din East End, unde mãcelãreşte cel puţin cinci prostituate. Ziarele îi creeazã o aura de celebritate din cauza sãlbãticiei atacurilor şi incapacitãţii poliţiei de a-i da de urmã. Cum identitatea ucigaşului nu a fost niciodatã confirmatã, legendele din jurul crimelor au devenit un melanj de cercetare istoricã, folclor şi pseudoistorie. Interesul scriitorilor, istoricilor şi detectivilor amatori nu a pãlit câtuşi de puţin fatã de controversatul personaj, deja parte din cultura europeanã şi prilej de infinite povestiri.

Cum se mai amuzau victorienii? Cu aşa-zisele freak shows, nişte expoziţii de raritãţi, ciudãţenii umane, condamnaţi ai naturii. Pitici, giganţi, cu mai multe mâini sau picioare, hermafrodiţi, bolnavi incurabil, cu feţe mutilate, toţi erau parte dintr-un circ imens menit sã le hrãneascã dorinţa de senzaţional celor înstãriţi. Erau obligaţi sã facã tot soiul de spectacole, care mai de care mai şocante. Probabil cel mai faimos ciudat care a apãrut într-un freak show este the Elephant Man, Joseph Carey Merrick (5 aug. 1862 – 11 apr. 1890). Porecla i se datoreazã unei disfuncţii congenitale. Partea sa stângã  era concrescutã şi distorsionatã, silindu-l sã poarte o mascã mai tot timpul. Freak shows şi plãcerea morbidã a oamenilor de a se amuza pe seama suferintei semenilor reprezintã fãrã îndoialã unul dintre cele mai macabre aspecte ale vieţii victoriene.

Memento mori, iatã o sintagmã mult iubitã de victorieni! Arta fotograficã nu este bine dezvoltatã în epocã. Asta pe lângã costurile astronomice. Când le murea cineva drag, rudele se pozau de obicei cu trupul celui decedat. Pentru majoritatea victorienilor, era singura pozã de care beneficiau…cea post-mortem. Morţii par însã vii în foarte multe fotografii. Pentru cã ori li se ţineau ochii deschişi, ori se pictau pupilele pe print, ori li se colorau obrajii cu roşu. Adulţii apar de multe ori pe scaune sau în cadre fixe. Florile sunt iarãşi un laitmotiv în fotografia post-mortem. Contrastul dintre vioiciunea plantelor, impresia de mişcare a rudelor in viaţã şi rigiditatea întunecatã a mortului este cu atât mai mare cu cât acesta din urmã este mai întotdeauna focalizat perfect.    

Nici regina Victoria nu lipseşte din tenebrosul peisaj, desigur. Şi ea era un personaj destul de înfiorãtor. Când moare soţul sãu Albert în 1861 intrã într-un doliu prelungit, îmbrãcându-se în mantii negre pânã la propria sa moarte şi pretinzând naţiunii sã poarte aceeaşi culoare. Evita apariţiile în public şi rareori trecea prin Londra. Izolarea exacerbate i-a adus porecla de “Vãduva din Windsor”. Domnia sa lugubrã a aruncat un vãl trist asupra Marii Britanii, astfel încât toatã epoca sa este marcatã de un sentiment general de înfricoşare şi iminenţã a morţii. În mod ironic, reginei Victoria îi displãceau înmormântãrile la care toţi purtau negru, Londra alegând albul şi purpuriul drept culori de doliu în cinstea sa. 

Mai multe pe listverse.com

""