⬆

Cine uzurpa şi reforma în Imperiul Roman târziu?

Autor: Irina Manea

Epoca de aur a Antoninilor marcheazã nu doar apogeul Principatului, ci şi începutul unei crize care se va perpetua simţitor în secolul al III-lea d.Hr. Un fenomen endemic al acestei perioade îl reprezintã uzurparea, preponderent cu caracter militar. Care au fost cauzele şi consecinţele acestui fenomen?

De ce uzurpare?

În principiu se pleacã de la cei doi factori de putere predominanţi, senatul, care învestea legal împãratul, şi armata, fundamental de facto al puterii imperiale, factori aflaţi de cele mai multe ori în conflict. Pânã în 282, orice nou principe primea formal investitura senatului. Odatã cu împãratul Hadrian, imperiul trece la o politicã în principiu de apãrare, organizatã pe limes-ul care devine spaţiu cultural de frontierã. Sub influenţa romanã, societatea barbarã evolueazã în uniuni tribale, ale cãror şefi, pentru menţinerea prestigiului şi puterii, trebuie sã poarte în permanenţã rãzboaie, de cele mai multe ori raiduri.

Comerţul cu Imperiul era limitat, aşadar modul esenţial de achiziţionare a acestor bunuri necesare şi pentru sistemul barbar de serviciu şi contraserviciu, se rezuma la raidul de pradã. Politica de recrutare provincialã din armata romanã a dus la crearea de armate regionale, care îşi proclamau generalul învingãtor împãrat, în contextual acestor raiduri. Existã în acest secol un dublu conflict:între grupurile regionale, conflict cu apogeu în timpul lui Gallienus (260-68), şi între armatã şi senat, pentru cã noul împãrat trebuia sã impunã recunoaşterea sa. Dar pãrãsind frontiera pentru a ajunge la Roma, se lãsa un gol în sistemul defensiv, şi astfel alţi barbari puteau pãtrunde, creându-se ocazia pentru o nouã uzurpare.

Tot acest cerc vicios conduce la o dezorganizare a statului, ceea ce impune o încercare de compensare a realitãţilor anarhiei cu accentuarea exteriorizãrii puterii, în special în timpul împãraţilor illyri. Principele devine, ca şi basileul elenistic, un monarh de drept divin, iar monarhia o copie a unui model celest. Concepţia de origine pãgânã este preluatã şi de ideologia creştinã, care echivaleazã împãratul cu imaginea lui Dumnezeu, vicar al divinitãţii. În propagandã victoria militarã devine un element fundamental. Diocleţian şi Constantin, continuând reformele lui Septimius Severus şi Gallienus, au un rol important în stoparea uzurpãrilor. Deja Septimius Severus contribuie la accentuarea însemnãtãţii armatei în viaţa publicã, mãrind soldele, permiţând cãsãtoria şi promovând în cohortele pretoriene pe cei mai buni soldaţi legionari. Totodatã persoana imperialã dobândeşte o aura de sacralitate.

Gallienus exclude senatorii de la comanda militarã în 261 şi creeazã un corp de cavalerie mobile (comitatus), autocratizând puterea prin folosirea curentã a coroanei radiate. Diocleţian reuşeşte o mai bun organizare administrativã şi o centralizare mai accentuate, care îndepãrteazã însã împãratul de supuşi, mai ales prin ceremonial şi prosternare şi folosirea preponderentã a birocraţilor. Creşte autoritatea şi scade numãrul uzurpãrilor. În acest sens este constituitã şi tetrarhia, ca mijloc de mai bun control teritorial, care supravieţuieşte în condiţiile nefavorabile ale secolului al treilea dar se prãbuşeşte datoritã tendinţelor dinastice din interior şi uzurpãrilor lui Maxentius şi Constantin.

Cum s-a transformat fenomenul

Reformele lui Diocleţian şi Constantin contribuie la separarea dintre planul oficial al puterii şi cel real, împãratul devine dependent ori de armatã ori de elita birocraticã. Fiind şi o putere civilã şi una militarã în provincii, guvernatorii localin experimenteazã o scãdere a autoritãţii prin competiţia create între cele douã tipuri de autoritate. În plus, funcţionarii trebuiau sã-şi primeascã scrisorile de numire direct de la împãrat, deci toatã activitatea depinde de el. Se specializeazã totodatã domeniul administrativ prin crearea funcţiilor palatine, ceea ce va transforma birocratîi într-un pol efectiv de putere. Acestei centralizãri se mai adaugã şi sistemul defensive în adâncime, dezvoltarea armatei de campanie şi crearea instituţiei ducilor, toate contribuind la limitarea fenomenului uzurpãrilor.

Privind succesiunea imperialã existã din secolul al III-lea douã tendinţe:principiul electiv susţinut de senat şi sentimentul dinastic tot mai accentuat al armatei, vizibil în încercarea de asociere a fiului la tron. Ba chiar se creeazã anumite dinastii care stabilizeazã oarecum statul:Constantinienii, Valentinienii sau Theodosienii. În Orient tendinţa are câştig de cauzã deoarece şi dupã stingerea dinastiei lui Theodosius în 450 noul Augustus dobândeşte legitimitatea prin femeile din familia imperialã. Uzurparea este limitatã datoritã creşterii loialitãţii armatei faţã de casa domnitoare, descurajatã şi de fondare şi fortificarea Constantinopolului. Prezenţa funcţionarilor şi a comitatus în preajma împãratului transformã clasica uzurpare de tip militar într-o conspiraţie de palat, care mai degrabã dorea înlãturarea unei anumite facţiuni de la putere şi nu a persoanei imperiale. Generalul victorios nu mai este regula.

Legitimarea devine dinasticã, de pildã la Magnentius sau Nepotianus în 350, Iulian în 360, Procopius în 365-66, Basiliscus în 476, Marcianus în 479, Leontius în 484, Hypatius în 532;sau uneori religioasã, ca în cazurile lui Calocaerus în 334, Magnentius, Iulian, Magnus Maximus în 383-88, Eugenius în 392-94, cazul conspiraţiei lui Illus în 484, revolta ortodocşilor din Hipodromul de la Constantinopol în 512 sau revoltele lui Vitalian în 513-15. justificarea acestora poate fi rezumatã la mitul bunului împãrat, la care contribuie considerabil şi ideologia creştinã. Conducãtorul legitim trebuie sã fie un apãrãtor al credintei şi un exemplu de pietate, astfel cã atitudinea faţã de religie devine o justificare pentru o potenţialã uzurpare a puterii.

Uneori însã tiranii sunt obligaţi sã se revolte împotriva autoritãţii legitime, cum este exemplul lui Silvanus, magister peditum în Gallia, uzurpator în 355. Acesta este obligat sã se revolte pentru cã este pe nedrept acuzat de conspiraţie împotriva lui Constantius al II-lea. De asemenea Iulian, în 360, este conform unei versiuni proclamat cu forţa de cãtre soldaţi. Conspiraţiile se dezvoltã ca urmare a creşterii importanţei palatului şi a multiplicãrii comandantilor militari în timpul lui Theodosius, ceea ce face o uzurpare mai puţin rentabilã decât înlocuirea unei facţiuni, care nu necesita o legitimare. Pe lângã diminuarea susţinerii militare a uzurpãrilor, în Orient creşte importanţa controlului resurselor financiare.

Mai probabilã este o încercare de asasinare a împãratului decât o uzurpare. În secolele IV-V, uzurpatorul este aclamat de cãtre armatã, cu apelul ulterior la senat, dupa care se încearcã o integrare legalã cu solicitarea recunoaşterii de cãtre împãratul elgal. Dacã este refuzat, face apel la modelul bunului împãrat, dar chiar şi dacã este recunoascut el practice tot este obligat la rãzboi civil pentru cã existã un împãrat legitim. Uzurparea eşuatã în antichitatea târzie nu rezultã într-o vânãtoare a aderenţilor, ci în execuţia celor mai apropiaţi, ceilalţi trecând uşor în tabãra duşmanã.

Sã luãm un caz concret:dupã ce Carinus este înlãturat de proprii soldaţi în 285, Diocleţian rãmâne singulul Augustus al Imperiului şi se poate concentra pe construirea tetrarhiei. Mai întâi îl coopteazã pe Maximian în calitate de Caesar, pentru ca apoi acesta sã devinã Augustus în martie 286, în contextul revoltelor lui Aelianus şi Amandus din Gallia şi uzurpãrii lui Marcus Carausius în Britannia. Carausius fusese un ofiţer al lui Maximian în timpul revoltelor din Gallia, acuzat apoi de delapidare de comandant. Maximian îi comandã sã echipeze o flotã pentru a curãţa mãrile de piraţi saxoni şi Carausius este acuzat cã a sustras din prada recuperate de la piraţi. Sub ameninţarea arestãrii se revoltã, ocupând Britannia şi nord-vestul Galliei şi legitimându-se sub numele de Marcus Aurelius Carausius.

El reuşeşte sã se menţinã pânã in 293/94, când este asasinat de un funcţionar al şau, Allectus. În 290 se pretinde recunoscut de cãtre colegii sãi, dupa cum aratã dovezile numismatice. De fapt Maximian nu a acţionat împotriva sa niciodatã, ci Constantius Chlorus, noul Caesar, în 297 este cel care restabileşte ordinea în Britannia, şi asta dupa moartea lui Carausius. Este posibil însã ca el sã nu fi avut timp, ocupat fiind cu expediţiile împotriva chaibonilor şi herulilor pe Rin. În orice caz, dupã episodul Carausius se desãvârşeşte sistemul tetrarhic prin cooptarea Caesarilor Galerius pentru Diocleţian şi Constantius Chlorus pentru Maximian, care zãdãrniceşte în bunã mãsurã încercãrile de uzurpare prin multiplicarea autoritãţii imperiale.

Referinţe:

Peter Brown:The World of Late Antiquity AD 150–750. New York 1971;Averil Cameron, The Later Roman Empire, AD 284-430. Cambridge, MA:Harvard University Press, 1993;Roger Rémondonon, La Crise de l'Empire romain:De Marc-Aurèle à Anastase, Paris, 1980.