Autor 4631 vizualizări


Faimos interpret al cetăţeanului turmentat din „O scrisoare pierdută” şi bun prieten cu Caragiale, actorul Iancu Brezeanu rememorează, cu detalii savuroase, de la cine anume a împrumutat gesturile, mimica, vestimentaţia; într-un cuvânt, cine e autenticul cetăţean turmentat.  

„Pe Cetăţeanul turmentat l-am întâlnit la Târgoviște. Vară, cald, soarele îmi încinge ca pe o plită, ţeasta. Gâtlejul mi-e permanent scorojit, parcă tot zăduful s-ar fi cuibărit în el, vorba să nu-mi mai alunece și gâfâiala să-mi fie de astmatic. Ce să fac? Mă adăp sistematic, să mă răcoresc, aici în faţa cârciumii, strict timpul cât nu joc la grădină [în sezonul estival, actorii Naţionalului bucureștean jucau la diverse grădini de vară din ţară – n.r.]. De câteva zile, la aceeași oră, remarc un tip care, îmbrăcat fistichiu, gambetă în mijlocul caniculei, înfășoară strada pe baston. Lăsându-mi în pumnul urechii, ca pe o monedă a sufletului său, ori de câte ori pășește pe lângă mine, revolta:  

— Răscrucea mă-sii de ciocoi! Pitorescu-i dulce m-a intrigat, interesându-mă pe loc cine e. Crâșmarul mă lămurește.

 — Proprietarul de la «Ioropa»... Marinică Ivănescu. Stai la el la han și nu știi cu cine ai onoare.

În chiar după-amiaza zilei am avut-o. Simpatic. Rebelionist. Stă în faţa mea și comandă, pe placul sufletului meu. După fiecare jumătate, își îndeasă mai tare gambeta pe ochi, ciupindu-se des de mână (gest pe care aveam să îl împrumut, mult mai târziu, în «Ţăranul Baron» de Holberg), răstindu-se la mine: — Răscrucea mă-sii de ciocoi! Răscrucea mă-sii... Cred că am băut serios, căci mâinile-i sînt bășicate... Peste drum, la grădină, s-au aprins lămpile și Toneanu [colegul actor Vasile Toneanu – n.r.] a apărut să mă «ridice», temându-se că nu mă voi decide să părăsesc buza subţire a cănii încondeiate, câmp cu floricele, pe care vinul gâlgâie fără să simt. 

— Haide, Iancule!

—Pardon!, răcnește gambeta de lângă mine. Răscrucea mă-sii... de ciocoi! Zadarnice toate argumentele lui Toneanu. Numai când l-am invitat să poftească să mă vadă [cum joc], spunându-i că las vorbă la intrare, m-a eliberat, rămânând să-și facă mâinile cozonaci crescuţi în Săptămâna mare. Ce dracu s-o fi-nvârtind crătiţile astea pe pereţii bucătăriei ce ţine loc de cabină!... Îmi hăuie în ureche, multiplicată, replica celui lăsat la cârciumă. Ce va zice când m-o vedea pe scenă?... Ia să-l fac. Gândul săgetându-mă, găsesc în fundul lăzilor, un pantalon, un soi de redingotă, o vestă, o pălărie tare cu mărginile întoarse-n părţi, ciuntite în faţă și la spate, încăputând o identică înfăţișare vestimentară. Amuzat, insist asupra machiajului, zgâindu-mă de aproape, de la distanţă, în balta oglinzii. Care în momentul când s-au stins lămpile grădinii și cârpa cortinii s-a încolăcit pe stâlpi, îmi întoarce, exact cum e, pe revoltatul Marinică Ivănescu. Când am pășit pe scenă, omul meu, care era pe undeva prin bezna grădinii – fusesem informat – s-a pipăit, probabil, nedumerit cum putea să se privească, pe el, și să fie în același timp privit, tot de el... Numai când n-am avut de lucru și am adăugat uneia din replici obsesia lui – «răscrucea... de ciocoi!» – a constatat că cel după scenă nu era el, replicându-mi puternic:

 — Răscrucea mă-tii, Iancule! * Zilele cât am mai rămas la Târgoviște au însemnat lanţ de strașnice beţii, în exclusiva companie ospitalieră a revoltatului hangiu. Am putut să-l observ pe îndelete. Încât când am părăsit orașul, i-aveam strâmbăturile, felul de a vorbi, atitudinile, în pieptarul minţii. I-am luat cu mine tipul. El rămânând mai departe, patron la «Ioropa» și dușman neînfricat al ciocoilor. În chiar același an, la scurt timp după deschiderea stagiunii, interpretez, pentru prima oară, rolul Cetăţeanului în «O scrisoare pierdută », alături de: Nottara, Tipătescu; Th. Petrescu, Dandanache; Iancu Petrescu, Trahanache; Catopol, Farfuridi; Carussy, Brânzovenescu; Iancu Niculescu, Caţavencu; V. Alexandrescu, Ionescu; V. Cernat, Popescu; Soreanu, Pristanda; El. Levanda, Zoe. Rolul îl știam perfect, așa că n-am făcut decât să aduc, alături de cei câţiva glorioși interpreţi, care mai jucaseră, figura pitorească și combativă a onorabilului târgoviștean. Căzut între ei, fără «răscrucea... de ciocoi! », rămasă la Târgoviște, tipul a surprins abitir, atât pe Tipătescu, cât și pe Trahanache, ca să nu mai vorbim de interpreta nevestii acestuia, care nu era de talia lor. Împleticit printre puţinele cuvinte, Marinică Ivănescu și-a preschimbat sughiţurile în tot atâtea laţuri, în ochiul cărora, fără să forţeze, aplauzele furtunoase ale spectatorilor și-au prins, fără rezervă, entuziasmul. «În sănătatea coanii Joiţichii! că e... damă bună!» Deși cortina nu s-a lăsat, ăia din faţă parcă s-au sculat în picioare, întârziind îndelung, cu bătaia palmelor, replica lui Caţavencu. Marinică Ivănescu triumfase”. (În Iancu Brezeanu, Amintiri... vinurile mele, pritocite de Gaby Michăilescu, Bucureşti, Editura ziarului „Universul”, 1939)

Acest text este un fragment din articolul "Minunata lume a cârciumilor lui Caragiale" apărut în Historia Special, nr. 12, disponibil în format digital pe paydemic.com.