Cine au fost herulii? Misterioşii barbari de origine nordică jpeg

Cine au fost herulii? Misterioşii barbari de origine nordică

Unul dintre trenurile de mare viteză dintre Malmö şi Blekinge poartă numele de Herulen. Astfel a fost imortalizată amintirea despre un vechi şi remarcabil popor, care potrivit tradiţiei provenea de undeva de prin sudul Suediei şi care totodată s-a dovedit a fi foarte flexibil.

Tradiţia despre ei se bazează pe informaţiile din scrierile antice. Ne-am fi dorit cu siguranţă să aflăm mai multe şi eventual să avem o imagine mai coerentă decât ce ni se oferă acolo. Ce ni se povesteşte este mai degrabă un amestec confuz de notiţe scurte, informaţii împrăştiate din diverse zone geografice şi mărturii sporadice despre isprăvile sau nelegiuirile acestor oameni. Istorii au avut astfel cale liberă pentru a elabora teorii diverse depre cum au trăit herulii, de unde au venit şi unde au călătorit – şi da, s-a ajuns inclusiv la îndoială că aceştia ar fi existat ca popor.

Alungaţi din Danemarca

De faptul că a existat o comunitate umană cunoscută sub numele acesta nu ne putem îndoi. În legătură cu chestiunea originii lor avem la dispoziţie o afirmaţie care cântăreşte greu, aceea a lui Iordanes, sec. al VI-lea. Într-adevăr acesta a spus multe lucruri nedemne de încredere, dar a compensat prin alte indicii mai greu de pus la îndoială. Povestea de pildă că herulii ar fi fost alungaţi de către dani, predecesorii danezilor. Ambele grupuri trebuie să se aflat aşadar în vecinătate. Nu se ştie însă cum a decurs disputa între ele. Nici despre marea călătorie pe care se pare că ar fi întreprins-o şi herulii – una dintre multele migraţii ale popoarelor germanice – până în momentul în care aceştia au ajuns în regiunea Mării Negre, mai precis spre nord-est, spre golful Azov. E posibil ca acest lucru să se fi întâmplat în jurul anului 250 a.Hr.

Pe malurile Mării Negre se întindeau oraşele comerciale prospere fondate de greci. O zonă plină de cultură şi de bogătii pe care herulii nu au pregetat să le răvăşească şi jefuiască cu succes, după cum relatează mai mulţi autori greci. Se pare că s-ar fi priceput şi la construcţia corăbiilor şi arta navigaţiei, ajungând până departe, în Mediterana estică.

Se pare că în cadrul acestor campanii herulii ar fi conlucrat cu goţii, care ar fi poposit în aceeaşi zonă a Mării Negre şi tot cu gând de jaf în sec. al III-lea. Dar consensul a fost înlocuit de răfuieli tribale în urma cărora herulii au ieşit perdanţi în faţa măreţlui rege ostrogot Ermanaric şi s-au văzut nevoiţi să se supună marelui său regat din sudul Rusiei.

Dar în curând ambele popoare aveau să cadă pradă unor oponenţi puternici. Asta pentru că din est au năvălit călăreţii huni în jurul anului 375, măturând totul în cale, iar herulii şi goţii le-au devenit multă vreme popoare-satelit. Pe istorici îi pune în mare încurcătură o informaţie despre apariţia herulilor şi în vestul Europei, în Gallia, în anul 287, aşadar simultan cu ravagiile lor de la Marea Neagră. Este greu de crezut că jafurile unui singur grup s-ar fi putut întinde atât de mult, deci se poate să fie vorba despre un alt grup. Probabil şi ei s-au scindat la început, ca în cazul ostrogoţilor şi vizigoţilor. Istoricii vorbesc despre herulii de vest, dar denumirea aceasta specială nu apare în niciun izvor.

Raiduri pe coaste

În secolul al V-lea, herulii –probabil cei de vest-au năvălit pe coastele Galliei şi Hispaniei, precedând astfel activităţile vikingilor. Herulii au încercat totodată să închege o alianţă cu vizigoţii, dar nu se ştie care a fost deznodământul, la fel cum nu se ştie nici măcar ce s-a petrecut cu herulii de vest. Putem presupune doar că aceştia au pierit sub sabia francilor, care au avut succes în încercarea de a fonda un regat în care să integreze mai multe popoare adiacente.

Puterea hună a fost şi ea zdrobită la finele secolului al V-lea. În vremurile care au urmat se relatează despre mai multe triburi germanice care au actionat în Europa centrală, luptându-se unul cu celălalt şi colonizând diverse teritorii. Uneori intrau în slujba Imperiului Roman si alteori îşi întemeiau propriile regate. În astfel de contexte s-au ivit şi herulii, iar cei de est sunt probabil cei care au scăpat de sub jugul hun.

O vreme se pare că ar fi poposit în zona Slovaciei de azi şi mai târziu prin Pannonia (Ungaria). Mulţi au intrat în serviciul lui Odoacru în Italia, căpetenia care a stăpânit Peninsula Italică între 476-93, sfindându-l pe împăratul roman. O dată Odoacru a primit chiar titlu de ‘rege al herulilor’, mai degrabă un titlu onorific decât vreo funcţie de guvernator al herulilor. Provocat de Theoderic, Odoacru a sfârşit învins de acesta, care apoi şi-a întemeiat în Italia legendarul regat.

Pacea, deloc apreciată

Theoderic a stabilit legături de amiciţie cu herulii, iar regele lor Rudolf a primit chiar onoarea de a deveni ‘fiul de arme’ al regelui got, înzestrat cu armură şi cal de luptă. Acesta stăpânea un regat undeva în centrul Europei şi avea în subordine mai multe triburi germanice minore. Timp de mai mulţi ani a domnit o pace neobişnuită în aceste teritorii, dar asta nu prea era pe placul herulilor.

Cel mai mult apreciau războiul, nici nu conta cu cine. Sătui de pace, aceştia s-au decis în jurul anului 508 să îi provoace pe longobarzi, unii dintre cei deja supuşi. Longobarzii au primit vestea despre planurile de război şi au trimis un mesager care a transmis herulilor nedumerirea legată de nemulţumirile herulilor. Longobarzii chiar s-au oferit să platească un tribut şi mai ridicat, numai ca să păstreze pacea. Herulii însă nu au cedat şi imediat au pornit la atac. Aroganţa lor a fost pedepsită cu vârf şi indesat. Au suferit o înfrângere zdrobitoare, regele a pierit, iar ei s-au dispersat.

 Sedentarizare printre goţii scandinavi

O parte dintre herulii învinşi s-au decis, potrivit unei descrieri pitoreşti a istoricului bizantin Procopios, să ia calea nordului, spre capătul lumii. Au rătăcit prin multe zone pustii până când au ajuns pe teritoriul vechilor danezi, unde li s-a permis trecerea şi astfel au traversat marea până ce au atins Thule şi s-au stabilit printre gauţi, goţii scandinavi. Se presupune de obicei că au poposit prin Blekinge, Småland sau Halland. Iar singura explicaţie plauzibilă pentru o călătorie atât de anevoioasă până la capătul lumii trebuie să fi fost o mai veche legătură cu locurile respective.

Povestea marelui marş se reflectă în scrierea lui Procopios in cadrul unei descrieri foarte plastice a condiţiilor din Thule:acolo soarele nu apune vara, iar iarna se cufundă în beznă. O atmosferă sumbră stăpâneşte regiunea, iar oamenii nu se pot înţelege unii cu alţii, ci trăiesc mereu cu tema că nu vor mai revedea soarele. Dar când acesta reapare, sărbătoresc cu mare fast în semi-întuneric. Decizia herulilor de a se stabili acolo părea din aceste motive una eroică.

Herulii care nu ar fi luat calea nordului misterios ar fi rămas pe continent şi s-ar fi orientat către Illyria, între Dunăre şi Marea Adriatică. Temperamentul lor războinic nu s-a domolit delocşi acum se aflau în conflict cu împăratul bizantin, din nou cu deznodământ lipsit de glorie. Dar api s-au decis că este cel mai bine să accepte patronajul împăratului, păstrându-şi în acelaşi timp autonomia şi regele.

 Dar din păcate s-a întâmplat ca într-o zi tribul să-şi ucidă propriul rege. Nu ştim nimic legat de motive, poate a fost o răfuială la un banchet, poate a fost un sacrificiul regal ritualic – precum cel despre care ne relatează Snorri Sturluson mai târziu, care va deveni subiectul impresionantului tablou al lui Carl Larsson, “Midvinterblot”. Herulii aveau să regrete însă evenimentul şi au hotărât că aveau nevoie de un nou rege. Nu era oricine potrivit pentru această sarcină. Din vechile familii nobile mai rămăseseră membri, dar se aflau printre cei care porniseră spre nord, aşa că sudicii au dat de veste să le trimită o căpetenie de acolo.

Ajunşi în Thule, emisarii au reuşit să găsească un bărbat potrivit care se încumeta la sarcina riscantă şi i-a urmat pe mesageri. Din păcate s-a îmbolnăvit pe drumul spre casă şi a decedat, aşa că emisarii au fost nevoiţi să se întoarcă pentru a face rost de un alt pretendent la tron. Şi au mai găsit o persoană corespunzătoare şi s-au întors în Illyria împreună cu o escortă de 200 de tineri războinici.

Toată păţania durase ceva timp, iar lumea devenise nerăbdătoare. Împăratul fusese informat despre chestiune şi se înfuriase că nu primise el ocazia de a impune noul rege. A încercat apoi să îşi infiltreze unul dintre generali, dar acesta a fost alungat de îndată ce a sosit alaiul din nord. Prinţul de viţă nobilă a fost recunoscut drept lider, iar acesta a jurat supunere împăratului.

Mulţi şi-au tot oferit serviciile împăratului, iar în egenral acesta a profitat de loialitatea şi spiritul marţial al herulilor. Armatele auxiliare au participat pe mai multe fronturi, în condiţiile războiului constant din epocă. Herulii au luptat împotriva perşilor în Asia Minor şi în Caucaz, a vandalilor din Africa de Nord, a picţilor celţi din Britannia sau alamanilor din bazinul superior al Dunării. Cel mai mare beneficiu pe care l-au adus împăratului a fost în timpul marelui război dintre 530 şi 560 care a răvăşit Italia şi în urma căruia a apus regatul ostrogot în favoarea Bizanţului. Herulii au reprezentat atunci o importnată parte a efectivelor armate imperiale.

Un popor crud şi vicios

Istoricul Procopios, care a servit în aceeaşi armată, a avut ocazia să îi cunoască şi ne-a povestit multe despre ei. Nu a avut însă niciun cuvânt de laudă. I-a descris ca pe nişte personaje crude, înşelătoare şi predispuşi la tot felul de vicii. Făceau sacrificii umane pentru zeii lor păgâni, omorau bătrânii şi bolnavii. La moartea unui bărbat însurat, văduva trebuia să comită suicid, altfel ar fi dezonorat familia. Jenant a fost şi momentul când regele Rudolf a primit o epistolă în latină şi a avut nevoie de traducător.

Pe de altă parte herulii apăreau ca un soi de rasă aparte. Nu se sinchiseau să-şi cultive ei pământurile, ci trăiau mai ales din jaf, din ce produceau colonii pentru ei sau din ce le oferea împăratul. O trăsătură mai atractivă ar fi reprezentat-o poate simţul comunităţii, care i-ar fi împins în pelerinajul către nord. Iar herulii erau şi luptători viteji şi perseverenţi, care au contribuit destul de mult la menţinerea unui Imperiu Roman foarte fragil. Luptau cu o ferocitate sălbatică, fără coif sau armură, înarmaţi doar cu scut şi sabie. De fapt tinerii nici nu aveau voie să poarte arme până nu îşi demonstrau capacitaţile combative.

Herulii au activat ca mercenari prin toată lumea, ceea ce le-a rupt comunitatea. Poate că niciun alt trib germanic nu a fost atât de dornic de aventură, după cum opina un istoric suedez. Nu avem informaţii despre ce s-a petrecut cu ei. Este posibil să fi fost asimilaţi de alte grupuri. Dovezi arehologice concludente nu există, iar izvoarele nu îi mai pomenesc după secolul al VI-lea.

Separarea despre care ne vorbesc chiar de la început sursele ne îndreaptă spre ipoteza că poporul ar fi fost de fapt o sumă de diverse grupuri războinice care ar fi operat prin Europa sub denumirea de heruli. Desigur că persistă incertitudinile cu privire la ei, sigur este totuşi că a existat o comunitate cu acest nume, probabil împărţită în mai multe clanuri. În sursele antice herulii apar mereu desemnaţi ca natio, populusm gens – cum se denumeau de obicei  triburile. Iar herulii se află în prim-plan, alături de alamani, burgunzi, goţi şi alţii.

Dorinţa de a înfiinţa regate şi regalismul înrădăcinat şi legat de constirea unei dinastii sugerează că nu ar fi fost totuşi doar nişte simple cete de războinici. În mijlocul antichităţii târzii creştinate, herulii şi-au păstrat vechile credinţe şi practicau ritualuri primitive. Mai târziu au adoptat creştinismul în formă ariană – direcţia în care au mers majoritatea triburilor germanice. Un grup de heruli s-a revoltat în momentul în care romanii le-au interzis participe la o slujbă în rit arian, contrar doctrinei oficiale. Toate aceste indicii ar sugera existenţa unei comunităţi cu o cultură şi identitate proprie. Cine se îndoieşte de existenţa lor se îndoieşte şi de originile scandinave. Este puţin agasant că un popor atât de primitiv şi-ar putea avea rădăcinile în Suedia!

Reinterpretarea lui Iordanes

S-a încercat reinterpretarea menţiunii lui Iordanes cum că herulii ar fi fost dislocaţi de vechii danezi. Poate că se referea doar la cei două sute de tineri războinici care s-au dus în Illyria ca escortă. Alaiul regal nu a fost însă unul aflat în exil. Importanţa prezenţei sale în nord aparent nu a fost pusă sub semnul întrebării, iar călătoria spre sud, după cum ne putem închipui, a avut loc cu mare fast şi pompă. Mai mult, delegaţia de războinici era mică în comparaţie cu ce ar fi putut să adune herulii. Nici măcar fantezistul Iordanes nu i-ar fi putut considera pe cei 200 drept un popor. El şi Procopios se refera oricum la date şi evenimente diferite din istoria herulilor.

Nu toţi cercetătorii se îndoiesc de originile scandinave ale herulilor. În câteva cazuri li s-a acordat o mai mare sau mai mică importanţă în ceea ce priveşte rolul lor în istoria veche a Scandinaviei. Într-un caz s-a vorbit despre faptul că ei ar fi adus în nord arta de a grava şi a interpreta runele, teorie nici demonstrata, dar nici negată.

Într-un anume areal cultural se vehiculează o ipoteză care porneşte de la un obicei ancestral din districtul Värend din Småland. Acolo, încă din vremuri străvechi, femeile aveau aceleaşi drepturi de moştenire ca şi bărbaţii, spre deosebire de multele privilegii care prevalau în restul Scandinaviei. Cea mai veche explicatie are în vedere o veche legendă care afirma că femeile din Värend au fost odinioară conduse de războinica Blenda, o eroină care a luptat cu succes împotriva triburilor daneze astfel încât a primit ca recompensă dreptul la moştenire.

Cercetătorii au lansat o altă ipoteză care îi are în vedere pe heruli. Lungul marş a început din interiorul împeriului Roman sau zone adiacente. În dreotul roman, femeile se bucurau de aceleaşi privilegii testamentare ca şi bărbaţii. Poate că herulii şi-au însuşit această practică şi ar fi introdus-o şi printre ei acolo unde s-au stabilit, poate şi în Värend.

Herulii pe de altă parte se remarcau prin conservatorism cultural, iar obiceiuri precum cel al văduvelor nu susţin ipoteza. Poate fi o încercare de “recuperare morală” a herulilor, oferind o imagine timpurie de adaptare a scandinavilor la regulile europene…

Prin anii 1920-30 s-au descoperit în Sösdala şi alte locuri din regiunea Skåne tezaure cu şei, harnaşamente, căpestre şi alte echipamente foarte somptuoase care datau din perioada migraţiilor. Accesoriile de lux au făcut multă vâlvă în cercetarea arheologică, iar “stilul Sösdala” a rămas un concept important. Este interesant că descoperirile de aici duc la ideea unor ceremocnii cultice care ar avea în centru calul ca totem. Descoperiri similare s-au făcut în Europa centrală şi de est, unde se pot atribui popoarelor de călăreţi, în special hunilor. Calul avea o importanţă colosală în supravieţuirea lor, jucând un rol crucial în succesele lor militare.

O astfel de practică atestată la Sösdala s-ar fi putut transfera în zonele nordice de către un grup influenţat sau dependent de huni. Aceasta a fost tocmai situaţia herulilor, iar ipoteza unui rol de mediator pare foarte atractivă. Desigur că există indicii variate privind modul lor de luptă, dar calul probabil că s-a bucurat de respect oricum.

Un popor nu tocmai de succes

În cadrul marii migraţii europene s-au aflat în mişcare diverse grupuri germanice, care s-au afirmat mai mult sau mai puţin. Acţiuni notabile au săvârşit goţii, longobarzii şi francii, care au zdruncinat din temelii Imperiul Roman, în timp ce ei înşişi au fost încorporaţi în cultura şi religia antichităţii târzii.

Herulii nu au aparţinut acestei categorii de succes şi receptive cultural. Cea mai semnificativă contribuţie a lor a fost probabil în contextul distrugerii regatului ostrogot, dar evenimentul nu are numai conotaţii pozitive. Cultural şi religios vorbind, herulii au rămas multă vreme în afara Europei. Întoarcerea misterioasă în nord poate fi considerată poate o consecintă a frustrărilor datorate succeselor limitate în lumea sudică.

Herul şi jarl – acelaşi cuvânt?

Profesorul emerit Lars Hermodsson ne vorbeşte despre această chestiune. Denumirea de ‘herul’ este probabil identică cu cea de ‘jarl’, care şi atunci ca şi acum s-ar fi bucurat de un anumit prestigiu şi ar fi indicat un statut deosebit în calitate de asociere cu un trib. Vechea formă a cuvântului este ‘erul’, a cărui primă vocală a fost iniţial un diftong. Când au avut loc transformările fonetice, poporul în cauză se afla în sudul european, iar numele vechi a fost preluat de autorii antici, care introduceau de obicei un ‘h’ în faţa vocalei iniţiale. Astfel s-a ajuns la denumirea respectivă în singurele surse care ne oferă informaţii despre heruli.

Acelaşi cuvânt se regăseşte în alte limbi germanice, printre altele în engleză. Cuvântul nu este aşadar pur nordic şi nu confirmă ipoteza originii scandinave a herulilor. Şi până la urmă, nu ar fi fost nişte strămoşi care să stârnească prea multă mândrie…

sursa: Populär Historia