Cine a salvat „Dosarul Revoluţiei“? (II) - Doru Mărieş: "Merita să mor pentru «Dosar», dar mai mult merita să trăiesc”

Înainte, Doru Mărieş a fost portar de fotbal în ligile inferioare, s-a împrietenit cu Duckadam, a mâncat cârnaţi pe tren cu stelistul Lucian Bălan, făcea naveta şi „mica bişniţă”. Şi îl ura pe Ceauşescu. Revoluţionarul nu se dă jos de pe baricadă nici acum când pare că e linişte în Piaţă şi creşte iarba. De fapt, el de acolo n-a plecat, n-a plecat acasă. „Au murit 1.200 de oameni şi poporului ăsta nu-i pasă. Cum e posibil?”.  În biroul Asociaţiei „21 Decembrie”, „Dosarul Revoluţiei” a ocupat toate dulapurile. Sunt peste un milion de pagini. Doru Mărieş stă la un birou încadrat de steagul României (fără gaură), steagul UE şi steagul NATO. Pe uşă tronează o caricatură cu „emanaţii” pe care Asociaţia i-ar vrea judecaţi. Cu voia dumneavoastră, primul pe listă e Ion Iliescu.Sunteţi sănătos?Culmea, după mai bine de două luni în greva foamei, mi-au ieşit bine analizele. Eu nu sunt religios, habotnic, dar fără o forţă bună nu scăpam. E ceva acolo.Cum a început toată nebunia asta cu „Dosarul”?

Păi, ei l-au închis prin 1994. Era o plângere a Asociaţiei „21 Decembrie” pentru victimele din Bucureşti, atât. În 2004, când am reluat chestiunea, ne cam băteam joc unii de alţii, eu nici nu mai umblam cu buletinul la mine, că am auzit eu ceva la Puiu Călinescu. Se întâmpla mai demult, în spatele magazinului „Cocor”, când l-a întrebat un miliţian unde îi e buletinul şi Puiu i-a zis:„Hai, bă, mă iei cu d-astea, după 60 de ani, buletinul e la gropar”. La asta m-am gândit atunci. Era coadă la Parchet şi am făcut un pic de gălăgie, m-au lăsat să intru, „Poftiţi, domnule Mărieş”, nici nu mi-au  mai cerut buletinul. Au înregistrat plângerea, cum trebuie, eu am ieşit cu bonul în mână şi râdeam. Mă gândeam ce nume erau pe plângerea aia! La prima întâlnire cu generalul Voinea, i-am arătat. Mi-a zis atât:„Da, acum ne-aţi dat de lucru, domnule Mărieş!”. Mă uitam la faţa lui, n-avea nicio grimasă. Tot ce vedeţi în aceste dulapuri e munca acestui om şi a echipei lui. Eu doar după asta îl judec. Am prins şi noi încredere, am început cu mitingurile. Prima acţiune a fost audierea membrilor din Asociaţia „21 Decembrie”.Unde vă audia generalul Voinea?

Venea după-masa, după ce termina programul, şi ne asculta aici, la sediu. Am auzit şi eu că mai cârâia Iliescu, dar un procuror audiază unde vrea el. Voinea nu mânca, nu bea, nu nimic. Rar, pe la 10 seara, accepta un pahar cu apă, că i se usca gura. Audia individual, om cu om, a scris mii de pagini cu mâna lui. Senzaţională chestie! Zi de zi, inclusiv sâmbăta şi duminica, venea. Era mişto, dar nu era dosar, nu înţelegeam nimic. Ceream finalizarea cercetărilor.În 2004 era să se prescrie Revoluţia!

Da, atunci, în decembrie 2004, eram disperaţi. Am văzut că nu fac ăştia nimic şi am zis că mă dezbrac de caracter, trec la presiuni de orice tip, o dau direct. Am venit cu staţie pe maşină, cu scandal, cu curent de la baterie. Au venit unii de la Iaşi să mă ajute cu staţia. Mă gândeam:„Domnule, ce oameni cumsecade!”. Veniseră de fapt să ne saboteze. Urlam să iasă un procuror, oricare. „Ce o să faceţi, o să trageţi în noi, ca acum 15 ani?”. Aveam nevoie de oprirea prescrierii. I-au dat până la urmă mână liberă lui Voinea. A infirmat rezoluţia veche, a dispus reluarea cercetărilor. Dosarul era atâtica (Mărieş prinde între degetul mare şi arătătorul de la mâna dreaptă un segment minuscul). Multe foi fuseseră arse după zece ani. Asta a fost o crimă! N-a fost judeţ în ţară să nu fi dat măcar un mort la Revoluţie. Şi când vezi după ce metode au lucrat, că la Olteniţa e ca la Constanţa, şi la Constanţa e ca la Baia-Mare, nu poţi să nu te înfiori! Uite, Doina Cornea, săraca, nu a înţeles cum au manipulat-o, când au plimbat-o cu pătura în cap prin Bucureşti. Crede şi acum că Armata a apărat-o. Noroc cu presa că e deşteaptă. Eu am slăbiciune pentru ziarişti. Iliescu zicea că sunteţi măgari, eu zic altceva:sunteţi deştepţi.Tot au îngropat „Dosarul”!

Da, prin decizia Curţii Constituţionale, prin care se reglementa că trebuie separate partea civilă de partea militară. Acolo a fost comanda politică a lui Ion Iliescu, omul care i-a numit la Curtea Constituţională. El şi trupa lui de civili s-au simţit de atunci eliberaţi.

Dispoziţie ca secretarii de partid să rămână în funcţie!

Domnule Mărieş, a fost Revoluţie sau ce a fost?

Noi spunem că perioada 20-22 decembrie 1989 a fost revoltă, după care a fost o lovitură dată Revoluţiei, când şi-au creat unii, prin diversiune, aura de revoluţionari. Păi, Iliescu l-a sunat pe Stănculescu, s-au plăcut şi s-au luat. Erau „ecologişti”, se întâlneau prin boscheţi şi puneau la cale o lovitură. Erau escroci de pe vremea lui Ceauşescu. Ştiţi ce a fost cel mai criminal?Ce?

Cel mai criminal document a fost produs de CFSN şi Ministerul Apărării în seara zilei de 25 decembrie, în jurul orelor 21.00. Se dădea dispoziţie ca secretarii de partid să rămână pe funcţii. Atenţie:cotizaţiile de partid şi UTC se strâng şi se depun în aceleaşi conturi! Atunci au omorât moral Revoluţia!Aţi făcut greva foamei pentru o Revoluţie omorâtă.

Nu ne dădeau o copie după „Dosarul Revoluţiei”, nu puteam trimite la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Lucruri inadmisibile! Am cerut desecretizarea documentelor din decembrie 1989-ianuarie 1990 şi să nu se distrugă şi „Dosarul Mineriadei”. Eu am făcut puşcărie după mineriadă. M-au ridicat că eram „golan”. Am făcut şi atunci greva foamei, am terminat-o pe 3 august 1990. Acum am intrat pe 4 august. Nici nu mi-am dat seama. E ca şi cum aş fi continuat ce începusem atunci.

Frica de moarte, noaptea, singur, în Piaţa Universităţii

Unde v-a prins Revoluţia?

În Bucureşti. Am venit în noaptea de 17. Aveam o fată aici şi mă rog... Eu eram fotbalist, aparţineam de CSM Caransebeş. Se vorbea şi la noi, căzuse Zidul Berlinului, ceva trebuia să fie şi la noi. Ascultam Europa Liberă, ştiam de Timişoara. Trenul cu care mergeam venea de acolo. Şi în duminica aia era gol! Am zis:„ Nu se poate! S-a terminat cu traficul? Gata, asta e!”. La 21 decembrie, aveam întâlnire cu un prieten, Doru, şi cu prietena lui, la ora 12.00, la Magazinul Victoria. I-am zis acolo, în faţa magazinului:„A început! Hai să luăm lanţ şi bâte”. Am fost la un magazin de unelte agricole, pe Lipscani, dar închisese. Ce bună ar fi fost o bâtă! Doru a dus fata acasă, eu am luat-o spre Inter. Erau vreo 30 de oameni care strigau „Jos Ceauşescu!”. Am intrat şi eu.Vă e frică de moarte?

Am văzut-o în greva asta de trei ori. M-am obişnuit. Colegii mei de la Asociaţie credeau că mă pierd, că mă duc. Lupta asta nu e doar a mea, e a noastră. Dar cel mai greu mi-a fost noaptea, singur, în Piaţa Universităţii. Atunci.Merita să muriţi pentru „Dosar”?

Merita să mor pentru „Dosar”, dar mai mult merita să trăiesc. Încă mai cred în victoria finală. Altfel, înnebuneam.Aţi fost în CC.Am fost. Eu eram băiat înfipt, deştept, mai făceam o mică bişniţă, la piaţă, la Lugoj, ceva să trăiesc. Când aveai piaţa acolo, prost să fii să nu faci. Aveam bani, dar îl uram pe Ceauşescu. Aia nu era viaţă. Fără filme, fără restaurant, fără discoteci, fără mâncare, doar cu frică! Era viaţă aia? Eu am intrat pe geam în CC. Era muniţie la discreţie, lăzi cu arme, dispozitivul de apărare al CC-ului fusese abandonat. Am luat armă, între etajul cinci şi şase erau doi ofiţeri din gardă, cu pistol. I-am bătut cu încă doi băieţi. Am dat pe ei... Am alergat să-l împuşc pe Ceauşescu, dar când am ajuns pe acoperiş decolase elicopterul.Îl omoraţi?

Fără niciun fel de reţinere! Chiar dacă nu am stofă de criminal. Apoi, m-am vazut cu Pârcălăbescu, şeful gărzilor patriotice. „Ce faci, bă, tragi?“ „Nu, dom’le, că n-am puşcă.“ M-a dus la o masă unde erau mai mulţi oameni adunaţi. Erau cam speriaţi. Eu dau să pun arma într-un dulap. Ăia au rămas stupefiaţi: „Cum, nu ne împuşcaţi?“ „Nu, tată, ce, ne omorâm între noi?“. Cândmi-am dat jos haina au căzut câteva pachete de ţigări pe masă. Au înnebunit ăia:«Dă-ne, dă-ne şi nouă!». Atunci am văzut o canapea galbenă cu sânge pe ea. Era sângele lui Milea. La ce am văzut, rămân la părerea că Milea a fost omorât. Atunci am auzit şi de Iliescu. „Cine dracu’ e Iliescu?, mă gândeam”. Se făceau filtre la balcon, se împuţea treaba. Dan Iosif era pe afară, striga să fie împins să intre. Nu-mi ziceţi mie de Dan Iosif, că mă enervez. „Impostor” e un cuvânt prea mic pentru ăsta. Eu n-am fost în „guvernul Verdeţ”, n-am fost în niciun guvern, eu strângeam armele pe acolo să nu ne împuşcăm între noi şi să murim ca proştii. Ştiţi ce mi-a zis mie Vlad, şeful Securităţii? Ce?Acolo, în ce mi-a zis, e cheia evenimentelor din decembrie 1989. Mi-a zis de-atunci:„Mă, copile, ce faceţi? Aţi dat jos un dictator şi puneţi un comunist?”, asta cu referire la Iliescu, desigur. Asta s-a întâmplat:securiştii s-au trădat cu comuniştii. Şi criminalii au rămas liberi. Sunt printre noi!Cum e cu Baricada?

De ce mă întrebi pe mine, că eu am fost mai sus, la Dalles. Ne-am călcat acolo în picioare. Am vrut să ieşim toţi deodată din gang. S-a făcut „dop” de oameni. Ştii cum e când se face „dop” de oameni? E atunci când întorci capul şi-ţi dai seama că dacă pici, mori.În concluzie?

În concluzie, ce pretenţii să ai, dacă Nicolau şi Culea, care trăgeau la Revoluţie în Timişoara, că erau militari atunci, au ajuns să investigheze dosarul în locul lui Voinea? Trăgeau la Revoluţie şi acum se ocupă de dosar! Procurorul Iacob, de la Braşov, o caută pe Elodia. Pe morţi nu-i mai caută nimeni. O ruşine.