Cine a câștigat la Singapore

Autor 3383 vizualizări


Declarația Summitului de la Singapore, consacră intenția celor două părți de a-și reseta relațiile, începutul unui nou capitol, inclusiv prin eforturi comune care să conducă la instaurarea unei păci durabile și stabile. Miezul însă îl constituie reafimarea Declarației de la Panmunjon din 27 aprilie prin care Phenianul se angajează “să lucreze pentru denuclearizarea completă a peninsulei”.  

Ne aflăm așadar în fața unui game-changer? Spiritul declarației comune pare foarte îndepărtat de nivelul de așteptare indus – un summit cu rezultate tangibile și concrete care să probeze hotărârea Nordului de a se denucleariza total și ireversibil. Pentru moment am asistat doar la reafirmarea unor angajamente vechi și destul vagi. Este mai degrabă începutul procesului decât finalul sau. În fond și puterile nucleare parte din Tratatul pentru Non-Proliferare spun că își doresc “denuclearizarea”. În cazul Phenianului diavolul s-a aflat mereu în detalii. Mai mult, se știe că definițiile asupra denuclearizării au avut un anumit înțeles pentru regimul comunist și cu totul altul pentru Washington. Se află cele două părți pe aceeași lungime de undă? Verificarea, inventarierea arsenalului nuclear al lui Kim Jong-un trebuie atent negociată și este greu de știut până atunci dacă ne aflăm cu adevărat într-un moment de inflexiune a istoriei. 

Însă pentru experții care păstrează memoria instituțională a negocierilor cu regimul nord-coreean, substanța documentului semnat de Donald Trump și Kim Jong-un este mult sub așteptări. “Documentul nu doar că nu aduce nimic nou – dar este sub documentele precedente, inclusiv Declarația Comună din 1992, Documentul Cadru din 1994 sau Declarația Comună din 2005 din formatul celor 6, spune Wendy Sherman cea care a coordonat negocierile cu Iranul si Coreea de Nord în timpul administrațiilor Clinton și Obama. Un verdict similar dă și Bruce Klingner, research fellow la Fundația Heritage, un fost analist DIA și CIA cu multi ani de experienta pe chestiunea nord-coreană: ”este foarte dezamăgitor. Fiecare dintre cele patru puncte se regăsește în documentele precedente încheiate cu Nordul, unele într-o formă mai puternică și mai cuprinzătoare. Iar punctul denuclearizării este mai slab decăt în limbajul formatului celor 6. Și nicio mențiune despre CVID, verificare și drepturile omului.” 

Iar pentru observatorii cu experiență de cursa lungă în dinamica alianțelor, un element la fel de surprinzător a fost anunțul făcut de Trump privind suspendarea exercițiilor militare comune pe care Statele Unite le desfășoara împreună cu Coreea de Sud, până când negocierile nu se vor derula conform așteptărilor. Probabil că este de înțeles intenția președintelui de a folosi acest lucru ca pe o pârghie de etapă. A șocat însă modul în care a spus-o, terminologia folosită – “jocuri de război extrem de provocatoare”, o formulă parca special extrasă din discursul propagandistic al Nordului. Mai mult, justificarea este în întregime mercantilistă, tranzactionalistă. “Vom opri jocurile de război, ceea ce înseamnă economisirea unei sume imense de bani. Jocurile de război sunt foarte costisitoare. Plătim pentru marea lor majoritate. (…) În concluzie salvăm bani – o mulțime. Și în al doilea rând, cred că este ceva ce vor aprecia”. Fragmentul spune multe despre optica sa privind alianțele americane: beneficiul aparține exclusiv aliaților, văzuți ca niște veritabili pasageri clandestini sub umbrela de securitate oferită de SUA. În rest, de America se profită, America este o victimă. Totul vine și pe fondul dezlănțuirilor președintelui Trump pe Twitter de acum câteva zile împotriva Canadei și a Germaniei după furtunosul summit G7. 

Dar poate încă și mai alarmantă este reluarea discursului despre retragerea forțelor americane din Coreea de Sud. “La un moment dat, trebuie să fiu onest - și am spus asta în timpul campaniei mele - vreau să-i aducem acasă pe soldații noștri. Avem acum 32.000 de soldați în Coreea de Sud și aș vrea să-i pot aduce acasă. Acest lucru nu face parte din ecuația actuală. La un moment dat, sper că va face, dar nu chiar acum.” Este exact tipul de garanție “revoluționara” pe care Kim pare să-l caute. Iar Trump este dispus să discute acest lucru. Trump nu pare să conceapa rolul prezentei americane din peninsula coreeană altfel decât ca un cost pentru SUA. Nu pare să înțeleagă că dincolo de descurajarea Nordului, prezența americana joacă un rol esențial în competiția pentru influența regională cu Beijingul.  

În timp, undele de șoc ar putea pune sub semnul întrebării credibilitatea arhitecturii de descurajare americane din Extremul Orient. “Pierd Japonia și Coreea de Sud (din moment ce relația de securitate americană se află acum pe masă). Și pierd interesele americane în Nord-Estul Asiei. Ne-am retras din Parteneriatul Trans-Pacific (TPP), iar Trump spune că vrea forțele americane afară din Coreea de Sud. (…) Aceasta a fost o săptămână proastă, cu președintele Statelor Unite subminând fundația alianțelor noastre democratice, predând inițiativa adversarilor, o retragere uimitoare pentru puterea și credibilitatea puterii americane,” spune Daniel Fried, un veteran al diplomației americane și până anul trecut oficialul cel mai experimentat din Departamentul de Stat.


""