Autor 5940 vizualizări


Considerat indezirabil de către regimul comunist, boemul este caracterizat foarte aspru în articolele scrise în presa partinică de după război: „lipsit de suport pozitiv, dezaxat, dezichilibrat, pentru mediul social boemul dă de cele mai multe ori forme parazitare și profeții primejdioase” , înfierează un tânăr politruc cultural, Sergiu Filerot, încă din aprilie 1945.

Și tot acesta considera boemia ca pe o „ușoară maladie, deloc incurabilă”, care s-ar manifesta, de obicei, „printre categoriile de intelectuali de scăzut nivel economic” (sic!). Remediul e simplu din perspectiva acestui Pygmalion social care se vrea noul regim: „Redat muncii productive a societății, el poate fi tras, cu un minut mai devreme, de pe marginea ratării sau epuizării în excese dionisiace, promiscue”.


Noile deziderate sunt enunțate și de Dan Deșliu, bardul industrializării forțate din anii ’40-’50, într-un poem intitulat „Boema”, ce elogiază entuziasmul robotic al omului nou:

 „Alelei! pentru târnacoape și seceri,  
pentru marea poftă de viață, 
pentru aceste proaspete petreceri, 
pentru avânturi și’ntreceri 

pentru sculatul de dimineață. 

Astăzi cântăm boema roților, boema furnalelor, 
poezia aspră și grea a metalelor,  
frumusețea vânjoasă a curelelor unse, 
melodia supapelor, cu clapele-ascunse!  


Din fiecare piept de ogor, 
crește poemul spicului roditor! (...)  
Pe fiștecare șantier 
un poem de beton și de fier”  

Oaza de libertate din centrul Bucureștilor

Sub aceste auspicii abrutizante, boema a reușit totuşi să-și găsească, pentru prima dată la noi, program și să dezvolte o frondă concertată față de regimul totalitar. Iar totul a pornit dintr-o locantă neînsemnată: la intersecția străzilor Dianei cu Vasile Lascăr, tangent cu Piața Rosetti, până la începutul anilor ’90 a funcționat o tavernă tipic comunistă numită „Cotești”. Un subsol neaerisit, plin de fum de țigară, dar cu prețuri accesibile, a devenit din anii ’50 punctul de intersecție al unor poeți și intelectuali ce evitau înregimentarea în noua ordine socială.

Cognomenul de „Singapore” – inventat, cel mai probabil, de Tudor George și căpătat de această tavernă – exprima năzuința de evadare dintr-un real grotesc; baladistul o și închipuia ca pe „un vapor eșuat în Rosetti”.


 Sedimentarea unei grupări de poeți și scriitori nealiniați politic și posibila influențare a mediului universitar, imediat după tulburările sângeroase de la Budapesta (când, se știe, mulți studenți bucureșteni ce doreau să-și manifeste solidaritatea cu insurecția anticomunistă maghiară au fost arestați și condamnați la ani grei de închisoare), au stârnit îngrijorarea Securității.

Timp de aproape trei ani, 1959-1962, poliția politică a PCR a trimis informatori la „Cotești” pentru a afla intențiile unei congregații de villon-iști, pe care îi credea subversivi. Desantul asupra acestui fief al unor oameni liberi și pitorești, care evitau programatic abordările politice, a produs și momente irezistibile de umor absurd marca Bulgakov.

Singaporenii 

Se pare că Labiș vizita această cârciumă și e foarte probabil s-o fi făcut împreună cu „prietenul său permanent” , Gheorghe Mărgărit, moldovean ca și el, cu care se cunoștea din perioada liceului petrecută la Iași, discipolul lui Călinescu fiind unul dintre cei care i-au sădit încrederea în destinul său poetic, dar și punte de legătură cu boema bucureșteană.

Cert e că intersectarea lui Mărgărit cu Pâcă, Ahoe și ceilalți a generat scânteia ce a creat această stare de spirit:

 „Dar e 
Ceva 
ce mi te-a-ngemănat 
Cu norii palizi 
și cu nimbul lunii! 


E, poate,  
ochiul tău străfulgerat 
Privind printre alcooluri, 
ca nebunii...”   

Mărgărit, un personaj discret, pe care Tudor George îl numește „staroste al singaporenei caste” , se pare că a avut influența fondatoare a acestei comunități boeme, a cărei chei de boltă era evitarea cu desăvârșire a problematicii politice. Sub aparența discreției, însă, Mărgărit ascundea un temperament și o vocație de răzvrătit:

 „Dar l-am văzut în slăvi șerpuitor 
cu șerpi de foc 
și-nflăcărată limbă! 
Eu am văzut supremul lui lasou 
Pletind copacul cerului 
prin bolte 
Și scrîșnete astrale dând ecou 
Sub șerpii-nflăcăratelor revolte... 
Eu am văzut cum cerul, 
clătinat, 
ca un copac 
se prăbușea-n furtună,  
Cuvîntul lui, prin vămi cătându-și vad 
Se prăbușea 
cu bolta împreună! 
Și nu-i păsa de zei 
în niciun fel” 


Treptat, acestui nucleu i se adaugă alți „electroni” liberi ai republicii literelor: Constantin Bărcăroiu (veteranul grupului, un actor ratat la bază, care a cochetat cu poezia și proza, scriind un roman, Periferie, apărut în 1941, unde e descrisă viața năpăstuită a mahalagiului bucureștean), Tudor Țopa, Gh. Martiniuc, George Astalos, veteranul Stan Palanka, Ștefan Tcaciuc etc.  

Neoficial, gruparea îl are în frunte pe Tudor George, ca vicepreședinte pe Pâcă, iar secretar general pe Bărcăroiu. Acestora li se alătură diferite personalități artistice sau doar afini spirituali, atrași de oaza de libertate din centrul Bucureștilor – Ilarion Ciobanu (actorul era denumit Claris între intimi), Tudorel Popa (1925-1978), tot actor, fiu al profesorului și omului politic liberal Grigore T. Popa, caricaturistul Matty, matematicianul Ion Winckler, poeții Radu Stanca, Mircea Ivănescu, Dumitru Țepeneag și Leonid Dimov, prozatorul Ben Corlaciu și, nu în ultimul rând, graficianul Florin Pucă.


Despre această confrerie a boemilor, mai târziu, Eugen Barbu va scrie cu mânie partinică: „Teodor Pîcă și tribul damnaților – boemi agresivi, povestind poeme sub bolgii de crâșme și scrîșnind de ură împotriva a ceea ce li se par acestor poeți unii «învîrtiți ai artei». Contestatari și răi, cu un entuziasm pentru sine ce întrece orice închipuire, decretîndu-se reciproc genii și pe urmă anihilîndu-se sîngeros, acești saturnieni fără busolă încearcă să iasă pe rînd în lumina artei, încărcați de remușcări, cu sentimentul ratării și al unei revanșe pe care nu sunt siguri că o vor obține” . Alți critici nici nu-i pomenesc, iar paginile presei culturale îi refuză.

Poliția politică 

La vremea respectivă, Securitatea fusese informată despre crearea acestui grup, iar în dosarul de urmărire operativă făcut pe numele lui Teodor Pîcă, denumit „Vagabondul”, se scria: „În decembrie 1959 agenta «Ana Ionescu» ne-a semnalat pe Pîcă Teodor ca obișnuit vizitator al «Restaurantului Cotești» din Piața Rosetti, unde împreună cu alte elemente se adună, chefuiesc și uneori citesc versuri foarte proaste și apolitice, spunea ea”

Acest text este un fragment din articolul „Securitatea și cercul boemilor uitați – operațiunea «Singapore». Pâcă, Pucă și Ahoe în vizorul poliției politice”, apărut în Historia, nr. 217, disponibil la toate punctele de distribuţie a presei în perioada 15 februarie-14 martie 2020, dar şi în format digital pe paydemic.com  


 Cumpără Acum


 Cumpără Acum