Autor 15608 vizualizări


În 1967, Ceauşescu a decis că românii care pleacă în străinătate, în interes de serviciu, să fie instruiţi de Securitate. Instituţionalizarea acestui nou tip de relaţii cu serviciile speciale se făcea prin ministerele de resort.

Istoricii care se ocupă de evoluţia Securităţii constată că între „epoca Dej“ şi perioada de după 1965, deosebirile sunt substanţiale. În primul rând, prin aceea că Securitatea a fost supusă de Ceauşescu unui riguros control de partid. Şi inclusă, la vedere, în realizarea sarcinilor de plan.

În vara lui 1967 s-a produs o adevărată schimbare prin crearea Consiliului Securităţii Statului (CSS).

Furturi şi accidente de muncă

Urmărind stenogramele şedinţelor conducerii de partid, putem conchide că, în geneza şi misiunile CSS, determinant a fost raportul dintre anumite realităţi româneşti şi ideologia comunistă.

În iunie 1967, Comitetul Executiv al CC al PCR a discutat, printre altele, „starea de indisciplină în muncă“ din întreprinderile socialiste. Anul precedent se înregistraseră 12.000 cazuri, soldate cu pagube de 195 milioane de lei. Dintre acestea, 40.587 erau accidente de muncă, cu rezultatul a 852 morţi. Timpurile se schimbaseră, vina nu mai putea fi atribuită uneltirilor „imperialiste“, nici sabotajelor „duşmanului de clasă“. Dar nici nu se admitea ideea de-a informa cetăţenii despre această stare infracţională care contravenea teoriei superiorităţii socialismului şi ocrotirii proprietăţii colective de către omul nou. „Socialismul este singura soluţie ce asigură manifestarea deplină a personalităţii umane“, declara public Nicolae Ceauşescu. Muncitorului, ţăranului, scriitorului, pictorului, compozitorului sau omului de ştiinţă, regimul le oferise posibilitatea „să poată crea, să poată pune tot ceea ce are mai de preţ, în slujba omului, a bunăstării sale“.

Toată munca într-o singură mână!

Ca-n manageriatul unei corporaţii cu arie internaţională, în 20 iunie 1967, Ceauşescu a impus „să concentreze toată munca de securitate într-o singură mână“. În discuţiile purtate, liderul a solicitat „instruirea obligatorie a tuturor celor care pleacă în străinătate“ de către „un grup“.

Atunci-şi nu în anii ’80, cum s-a spus adesea-, Ceauşescu a luat decizii radicale privind contactele externe. „Niciun om nu poate pleca în străinătate până nu va fi instruit de acest grup împreună cu un reprezentant al secţiei“, a impus el cu claritate instituţionalizarea relaţiilor de colaborare cu Securitatea.

Oamenii nu mai erau chemaţi însă la sediile Securităţii, ci la ministerele de resortul cărora ţinea scopul călătoriei lor peste hotare. „Să facă treabă pentru stat“, spunea el despre cei cărora li se aprobau plecările în străinătate, „să ştim ce ne lipseşte, să cunoaştem toate lucrurile acestea care intră în spionaj, dar lucruri care nu sunt secrete, ci de informare tehnică“.

În asemenea condiţii, sunt superflue dezbaterile postcomuniste asupra colaborării cu Securitatea a celor trimişi să încheie contracte economice, cu burse de studiu sau creaţie.

Consiliul Securităţii Statului

De pe platforma acestor discuţii s-a înfiinţat CSS. În fruntea noii instituţii a fost numit Ion Stănescu (până-n 1962 purtase numele Silaghi). Tânăr frezor la Uzinele Malaxa, fusese scos din producţie şi promovat activist încă din 1948. Treaptă după treaptă în ierarhie, s-a specializat, s-ar putea spune, în politruc şi cadrist al Armatei şi Internelor. Ultimii trei ani, Stănescu deţinuse funcţia de prim-secretar la regionala de partid Oltenia.

În urmă cu câţiva ani, Ion Stănescu mi-a relatat astfel momentul numirii sale:„M-a chemat Ceauşescu şi nu am să uit, am tot respectul, îl bălăcăresc unii acum, dar m-a impresionat pentru că mi-a atras atenţia asupra a trei lucruri. Primul:trebuie să luaţi măsuri să nu se mai întâmple abuzuri şi abateri cum s-au întâmplat mai înainte, să schimbăm această stare de lucruri. Al doilea:să nu luaţi orice nemulţumire a cetăţenilor României drept manifestări duşmănoase;erau probleme cu aprovizionarea, cu toate, cum e şi în prezent;accentul mai mult pe muncă de prevenire. Şi al treilea mi-a cerut:trebuie să faceţi reforme radicale pentru pregătirea ofiţerilor“.

Cel mai simplu s-a intervenit în pregătirea ofiţerilor. Au fost incluşi în programe de învăţare a şofatului, dactilografiei, înotului, limbilor străine şi specializaţi în ştiinţe juridice. Recrutaţi din producţie pentru şcoala de ofiţeri de securitate, din 1968 absolvenţii acesteia erau înscrişi direct în anul trei al facultăţilor de Drept, secţia fără frecvenţă. Spre nemulţumirea celorlalţi studenţi care se confruntaseră la admitere cu o concurenţă de 30-40 de înscrişi pe câte-un loc.

Prevenirea „pe faţă“

Ion Stănescu a declarat că n-a primit nici o indicaţie de la Ceauşescu privind informatorii. A decis scoaterea din evidenţe a celor trecuţi de 60 de ani, consideraţi de-acum inofensivi. Dacă pe social-democraţi Ceauşescu i-a inclus în categoria de onoare a ilegaliştilor, foştii aliaţi ai comuniştilor din iunie 1944, ţărăniştii şi liberalii au fost, de asemenea, scoşi din evidenţa categoriilor periculoase. În „baza de lucru“, după declaraţiile lui Stănescu, au rămas legionarii şi iredentiştii maghiari. Până la sfârşitul regimului comunist, foştii legionarii au reprezentat un potenţial pericol.

În spiritul misiunii de prevenire, s-a lucrat „pe faţă“, înfiinţându-se birouri ale Securităţii în întreprinderi. Acestea aparţineau Direcţiei de contrainformaţii economice conduse de Emil Macri. După spusele lui Stănescu, ideea acestor birouri a fost o creaţie românească şi foarte apreciată de Ceauşescu. Ofiţerii activi şi conducerea întreprinderii „conlucrau“ direct cu angajaţii. Scopurile declarate erau protejarea secretelor în afacerile de export, creşterea disciplinei în producţie şi stoparea furturilor din întreprindere. Pe baza unor astfel de ordine interne, emise de Ion Stănescu, accentul muncii Securităţii s-a deplasat pe prevenire.

Psihoza omniprezenţei Securităţii

Întreaga activitate a Securităţii se orienta de-acum spre „lămurirea“ românilor de-a nu se antrena în alte activităţi decât cele privind munca lor şi interesele generale ale societăţii, specificate de documentele de partid. A fost o „reprofilare“ a Securităţii, spune ulterior Stănescu, sarcinile sale identificându-se cu ale partidului. Noile „acţiuni specifice“ erau „avertizarea“ celor pe cale de-a călca strâmb şi „punerea în discuţie în colectivele de muncă“. În locul foştilor duşmani ai poporului au început a fi urmăriţi membrii de partid, personalităţile publice, scriitorii, artiştii care veneau în contact cu străini, tehnicienii care încheiau contracte economice cu străinătatea.

Ideea că Securitatea e pretutindeni a alimentat o nouă psihoză socială.

Generalul Caraman, mândria Securităţii

Înlocuirea vechiului şef al Securităţii, Alexandru Drăghici, cu Cornel Onescu a fost prima schimbare resimţită de cei desemnaţi ca „scutul şi sabia partidului“. Se instala astfel şi-n vârful Securităţii o nouă generaţie.

Paris-Moscova, via Bucureşti

Prestigiul spionilor români ajunsese recunoscut în blocul militar comunist prin rezultatele reţelei care, operând în Franţa, se înfiltrase în NATO la sfârşitul anilor ’50. „Mihai Caraman este mândria noastră“, a declarat Nicolae Pleşiţă („Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă, Dialoguri consemnate de Viorel Patrichi“, Bucureşti, Editura Ianus, 2001). Fiecare ţară acţiona pentru obţineri de date dar documentele legate de confruntarea dintre NATO şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia (OTV) se aduceau cu sacii pe aeroportul Băneasa. Erau transmise, conform înţelegerilor, şi Moscovei, după relatarea lui Pleşiţă.

Personaj charismatic şi dotat din plin cu inteligenţă socială, cum numesc psihologii arta selecţiei şi cultivării oamenilor utili, Caraman îi ghida şi pe demnitarii români în descoperirea frumuseţilor Parisului, făcându-li-se simpatic.

Dar în 1968, un înalt ofiţer KGB, Eugen Runge, a dezertat la americani. Datorită lui a fost deconspirată reţeaua Caraman alcătuită din cetăţeni occidentali care lucrau pentru NATO. În 1968, reţeaua a fost lichidată iar şeful ei, rechemat în ţară. Nu întâmplător deconspirarea s-a produs după retragerea lui Charles de Gaulle, preşedintele francez, potrivnic al încorporării Franţei în Alianţa Nord-Atlantică, spun istoricii Securităţii.

La panoul de onoare:I. C. Drăgan şi Emil Palade

Din informările secţiei de relaţii internaţionale către conducerea partidului răzbăteau în acea perioadă trebuinţa de lobby extern dar şi de control asupra relaţiilor de afaceri cu alte ţări.

Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Comerţului Exterior şi Camerei de Comerţ studiau posibilitatea atragerii unor români din străinătate. Se înţelege că asemenea acţiuni cu bătaie lungă intrau şi în calendarul Securităţii.

Printre exemplele de bună practică recomandate erau Iosif Constantin Drăgan din Italia şi George Emil Palade din SUA. Se indicau şi „relaţii amicale“ cu soţiile de origine română a unor personalităţi, precum soţia lui Jacques Chaban-Delmas, atunci primar la Bordeaux şi preşedinte al Adunării Naţionale franceze. Dintre exemplele pozitive se enumerau turneul Ansamblului folcloric „Ciocârlia“ în SUA şi Canada, sărbătorirea, la Viena, a 500 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna şi centenarului naşterii poetului George Coşbuc.

Pacepa mânca, din devotament, parizer în „cuşcă“

După 1965, Securitatea avea o grijă nouă – copiii Ceauşeştilor şi fiii demnitarilor din gaşca acestora.

Când tatăl lor a ajuns la putere, Nicu avea 14 ani, Zoia 16, iar Valentin 17. Niciunul nu era major. Cum în cuplul Ceauşescu, sarcina educaţiei copiilor şi-o asumase mama, aceasta intră în contact direct cu capii serviciului de pază şi protecţie a demnitarilor. Securiştii o vor recunoaşte, dintru început, pe Elena Ceauşescu ca pe-o „şefă“ cu mare influenţă în carierele lor.

Iar crizele din familia Ceauşeştilor puteau avea urmări diverse. O încercare neizbutită a Zoiei de-a se sustrage umilitorului control matern instituţionalizat, a avut urmări pozitive pentru Ion Mihai Pacepa, adjunct al şefului Direcţiei de Informaţii Externe (1966-1972), spun foşti demnitari. După ce Zoia plecase într-o direcţie necunoscută, abandonându-şi maşina în zona Gării de Nord, Pacepa jucase teatrul marii îngrijorări. După mărturia lui Ştefan Andrei („Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machaivelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea“, Bucureşti, Editura Adevărul, 2011), două zile şi două nopţi a petrecut Pacepa atunci în „cuşca“ din poarta vilei Ceauşeştilor. Mânca ostentativ parizer cu pâine. I se văita mamei că n-a mai dormit şi nu s-a mai mişcat de-acolo. Şi că plânsese de teamă şi îngrijorare pentru soarta fetei. Slabă de înger, ca oricare mamă în împrejurări ca aceasta, după fericitul deznodământ al revenirii Zoiei acasă dintr-o excursie în Maramureş, Elena Ceauşescu l-a împins sub ochii soţului pe Pacepa ca marele „devotat“ al familiei.

 

 

 

Sursa:www.adevarul.ro

""