Nicolae Ceaușescu și evenimentele din Polonia (1981, 1989)

Autor 5372 vizualizări


Evident, în întreaga sa activitate, PCR a urmat anumite „linii directoare”, de la care nu a existat nici o abatere: rolul conducător al partidului, industrializarea, colectivizarea, omogenizarea socială, ideologizarea vieții culturale etc. Aceasta nu înseamnă că a fost promovată o politică liniară, lipsită de nuanțe, oscilații și contradicții. Voi cita doar trei exemple asupra cărora poate voi reveni într-un număr viitor al revistei Historia: poetul Octavian Goga – interzis în 1945 și acuzat că ar fi fost fascist – a reapărut din 1967 în manualele de literatură, numele său a fost acordat unor școli și străzi, iar reședința sa de la Ciucea a devenit muzeu memorial.

Tudor Arghezi, atacat vehement într-un serial publicat în Scânteia din 1948 sub motiv că ar promova o poezie a „putrefacției”, străină de poporul muncitor, a fost reabilitat după trei ani și apreciat apoi ca cel mai mare poet național după Mihai Eminescu. Profesorul Constantin C. Giurescu, ministru în timpul lui Carol al II-lea, arestat în 1950, a fost reîncadrat în 1963 profesor la Universitatea din București, apoi primit în Academia Română (fără a face stagiul de membru corespondent), a reprezentat știința istorică românească la numeroase congrese și conferințe internaționale, inclusiv din SUA, Marea Britanie și Franța. Evoluții spectaculoase s-au înregistrat și în domeniul politicii externe.

După o perioadă de obediență totală a României față de Uniunea Sovietică, a urmat, din 1960–1962, o nouă orientare, începând să promoveze o politică proprie, ale cărei principii au fost consacrate în Declarația C.C. al PMR din aprilie 1964: respectarea suveranității și independenței naționale, neamestecul în treburile interne, avantajul reciproc. Este cunoscută poziția fermă a conducerii de la București, în frunte cu Nicolae Ceaușescu, de condamnare a intervenției militare a sovieticilor, ungurilor, polonezilor, bulgarilor și est-germanilor în Cehoslovacia, în august 1968. Mai puțin se știe despre poziția României față de evenimentele din Polonia, deoarece aceasta nu a fost, la vremea respectivă, mediatizată.

Abia după 1989 au fost publicate unele documente și relatări ale martorilor oculari despre atitudinea conducerii de la București. Polonia a fost una dintre țările socialiste care a cunoscut cele mai mari tensiuni sociale. După revoltele din 1953 și 1956, au urmat cele din 1970, ale muncitorilor din porturile aflate la Marea Baltică. Armata a intervenit în forță pentru a pune capăt grevelor și manifestațiilor; au fost ucise 36 de persoane, iar 1.200 au fost rănite.


Noi proteste s-au înregistrat în iunie 1976, pentru ca în iulie-august 1980, guvernul să semneze un acord cu liderul greviștilor din Gdansk, electricianul Lech Walesa. Era pentru prima dată când un guvern comunist negocia cu un sindicat care nu era controlat de partid. Pe acest fond de tensiune, în prim-planul scenei politice a apărut generalul Wojciech Jaruzelski, devenind prim-ministru (februarie 1981) și prim-secretar al C.C. al Partidului Muncitoresc Unit Polonez (octombrie).

Liderul sovietic Leonid Brejnev și-a legat numele de doctrina dreptului de intervenție în statele care făceau parte din Tratatul de la Varșovia, sub motiv că orice mijloace erau permise, inclusiv cele militare, pentru a salva socialismul. Îngrijorată de evoluțiile din Polonia, conducerea de la Kremlin a luat în calcul o posibilă intervenție militară în această țară.

1981 - Polonia, în criză

La consfătuirea anuală a miniștrilor apărării din statele membre ale Tratatului de la Varșovia, desfășurată la Moscova, în zilele de 2 – 4 decembrie 1981, s-a analizat situația internațională, mai ales intenția NATO de a instala rachete cu rază medie de acțiune în unele țări occidentale. În cea de-a doua zi a consfătuirii, la propunerea ministrului sovietic, mareșalul Ustinov, a fost organizată o întâlnire specială, neprevăzută în program, numai cu miniștrii statelor respective (fără participarea celorlalți membri ai delegațiilor).

Totuși, din partea sovietică erau prezenți mareșalul Kulikov (comandantul-șef al Forțelor Armate Unite), generalul de armată Gribkov (șeful de Stat Major al Tratatului), mareșalul Ogarkov (șeful Statului Major General al armatei sovietice), generalul Epișev (șeful Direcției Politice Superioare a armatei și flotei militare sovietice). În cuvântul său, mareșalul Ustinov a declarat că generalul Jaruzelski a cerut, printr-o telegramă, ajutor, deoarece situația din Polonia se deteriorase.


Generalul Wojciech Jaruzelski, alături de Nicolae Ceaușescu (foto: Muzeul Național de Istorie a României)

Ustinov a apreciat că cererea era îndreptățită, deoarece se punea în pericol socialismul în acea țară, fapt ce putea avea consecințe grave pentru situația Tratatului de la Varșovia. În consecință, propunea ca în comunicatul consfătuirii să se introducă un paragraf prin care să se exprime sprijinul față de guvernul polonez. Generalul Constantin Olteanu, participant la această consfătuire, își amintea că textul era următorul:

„Comitetul Apărării sprijină acțiunile întreprinse de guvernul polonez pentru curmarea amestecului forțelor contrarevoluționare străine și a statelor NATO care pun în pericol existența socialismului în Polonia”1.

Imediat, miniștrii apărării din Bulgaria, Cehoslovacia și R.D. Germania s-au declarat de acord să fie acordat ajutor Poloniei; ministrul Ungariei a precizat că nu putea da un răspuns până nu se consulta cu János Kádar și a amintit că, în intervenția din ziua precedentă, ministrul apărării din Polonia nu făcuse nici o referire la necesitatea unui ajutor din partea Tratatului de la Varșovia.

Luat prin surprindere, ministrul polonez nu a reacționat, acceptând, în fond, punctul de vedere sovietic. În cuvântul său, generalul Olteanu a ținut să menționeze că Tratatul de la Varșovia nu putea oferi decât ajutor militar și a cerut să se prezinte telegrama trimisă de generalul Jaruzelski; totodată, a întrebat de ce acesta s-a adresat miniștrilor apărării și nu șefilor de stat, care aveau calitatea de a decide.

Ministrul român a declarat că nu va semna un text asupra căruia nu se convenise din timp. La un moment dat, în timpul discuțiilor, un viceamiral sovietic, de la secretariat, a adus „o filă scrisă de mână cu cerneală, spunându-ne că este telegrama lui W. Jaruzelski, fără însă a-i da citire, ori să ne-o pună la dispoziție2, fapt ce a întărit convingerea că în realitate nu exista un asemenea document semnat de liderul polonez.

România refuză intervenția militară în Polonia

Generalul Olteanu l-a informat telefonic pe Nicolae Ceaușescu despre situația creată la Moscova, iar acesta a convocat Comitetul Politic Executiv. În cadrul ședinței, Nicolae Ceaușescu a subliniat că problema care a apărut la ședința Comitetului Miniștrilor Apărării era o chestiune eminamente politică, deci era de resortul șefilor de state și de guverne, neintrând în competența militarilor. S-a menționat că „sub nici un motiv nu trebuie acceptată ideea unei intervenții militare3.

Imediat după ședință, Nicolae Ceaușescu a vorbit la telefon cu generalul Olteanu, căruia i-a transmis că s-a consultat „cu cine trebuie” și s-a stabilit să fie menținută poziția adoptată. A doua zi, 4 decembrie, miniștrii apărării au fost din nou convocați, iar Ustinov a cerut punctul de vedere al ministrului român. Generalul Olteanu a reiterat poziția expusă anterior, precizând că de această dată exprima punctul de vedere oficial al conducerii de stat. A mai declarat că, din informațiile primite de la București, rezulta că generalul Jaruzelski nu adresase autorităților române vreo cerere de ajutor, că ceilalți miniștri puteau lua decizia pe care o doresc, dar făcându-se mențiunea că România este împotriva intervenției în Polonia.

Mareșalul Ogarkov și generalul Epișev au insistat că „socialismul este în pericol și dacă nu acționăm noi, vor acționa dușmanii noștri”. Solicitându-se punctul de vedere al ministrului Ungariei, acesta a declarat că a vorbit cu János Kádar, care nu și-a exprimat acordul pentru o asemenea inițiativă și că nu trebuia să se repete situația din 1956, când victimă a fost Ungaria. La insistența lui Ustinov de a declara dacă semnează documentul sau nu, ministrul ungar a răspuns: „Dacă semnează tovarășul Olteanu, semnez și eu”.

Dar „tovarășul Olteanu” a declarat că nu semnează, astfel că discuția s-a încheiat, deoarece nu se putea publica un comunicat fără semnătura celor doi miniștri, fapt ce ar fi evidențiat public divergențele din cadrul Tratatului de la Varșovia. În acel context istoric, prin poziția adoptată de România și de Ungaria, a fost evitată o intervenție militară în Polonia. Conduita ministrului român, aprobată de Nicolae Ceaușescu, se înscria pe linia Declarației din aprilie 1964 și era, în fond, similară cu cea adoptată în august 1968, deși de această dată ea nu a fost mediatizată.

Doar în „Scânteia” s-au publicat articole despre necesitatea respectării „normelor de relații” între statele socialiste, a neintervenției în treburile interne, precum și a apărării orânduirii socialiste împotriva uneltirilor cercurilor imperialiste, fără a se face nici o referire concretă la Polonia.

Jaruzelski ia măsuri

În decembrie 1981, generalul Jaruzelski a reușit să țină sub control situația din țara sa, recurgând la măsuri de mână forte. El a proclamat legea marțială, a suspendat sindicatul „Solidaritatea” și a arestat mii de activiști ai acestuia4. Liderii „Solidarități” nu au opus rezistență, iar Adam Michnik, unul dintre fruntașii acesteia, avea să explice:

„A fost vorba despre a alege între următoarele: legea marțială – așa cum era ea, cu toate neplăcerile ei, în total cu o sută de morți, mii de nedreptățiți și umiliți, dar o Polonie supraviețuitoare – sau intervenția sovietică”5.

Ministrul sovietic de externe, Eduard Șevardnadze, avea să aprecieze decizia lui Jaruzelski:

„El a salvat țara sa de la o a doua invazie din afară, convingând conducerea sovietică despre capacitatea polonezilor de a controla situația. Introducând starea de urgență în uniformă poloneză, el a îndepărtat Polonia de pericolul intervenției”6.

La rândul său, un istoric englez aprecia că Jaruzelski a executat „cea mai perfectă lovitură de stat din istoria Europei moderne7, prin care a evitat atât războiul intern, cât și intervenția militară sovietică. Deși era dizolvată oficial, „Solidaritatea” a continuat să existe, iar liderul ei a fost puternic susținut de statele occidentale; în 1983, Lech Walesa a primit Premiul Nobel pentru Pace.

După calmarea spiritelor, în septembrie 1986 a fost acordată o amnistie generală (Wojciech Jaruzelski renunțase în noiembrie 1985 la funcția de prim-ministru, rămânând Președintele Republicii). Generalul a urmărit să obțină un sprijin popular față de noua sa orientare, drept care a organizat un referendum la 30 noiembrie 1987. Datorită numărului mic de alegători prezenți la urne, referendumul a fost anulat. Dar Jaruzelski nu a cedat și la 26 august 1988 a propus o „masă rotundă” a oficialităților și opoziției, „care respectă ordinea legală și Constituția8.

Drumul negocierilor era astfel deschis. În septembrie 1988 în fruntea guvernului a fost numit Mieczyslaw Rakovski, adept al reformelor de tip gorbaciovist. Generalul Wojciech Jaruzelski a obținut, în ianuarie 1989, aprobarea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez (comunist) pentru reluarea negocierilor oficiale cu Solidaritatea. Astfel, se realiza un important experiment istoric, și anume așezarea la aceeași masă a reprezentanților partidului comunist, ai „Solidaritații” și ai Bisericii. Acest act a intrat în istorie sub denumirea de „Masa Rotundă”.

Negocierile s-au desfășurat în lunile februarie - martie și s-au încheiat prin acordul politic din 5 aprilie 19899. Acesta prevedea reorganizarea Guvernului și a Parlamentului, organizarea alegerilor generale, dreptul opoziției de a depune candidaturi, a edita ziare proprii și a avea acces la radio și la televiziune. Conform celor stabilite la „Masa Rotundă”, în ziua de 17 aprilie 1989, un tribunal din Varșovia a decis înscrierea oficială a Uniunii Sindicatelor Independente „Solidaritatea”, care astfel intra în deplină legalitate.

Reacții la nivel înalt

Liderul sovietic Mihail Gorbaciov a încurajat evoluțiile din Polonia pe calea deschisă de el prin glasnosti și perestroika. În același timp, inițiativele lui Jaruzelski se bucurau de un larg sprijin din partea Occidentului. În zilele de 10-11 iunie 1989, președintele Consiliului de Stat al R.P. Polone a efectuat o vizită în Marea Britanie. A fost prima vizită în această țară făcută de un șef de stat polonez în perioada postbelică. Premierul britanic, Margaret Thatcher, s-a declarat „fascinată” de evenimentele din Polonia, precizând că țara sa „va face pași concreți pe linia sprijinirii Poloniei după transpunerea în practică a reformelor economice”.

În mod concret, ea a promis: Marea Britanie va avea un rol constructiv în discuțiile financiare ale Poloniei cu Fondul Monetar Internațional; va sprijini reeșalonarea debitului Poloniei în cadrul Clubului de la Paris; va aloca anual 5 milioane de lire sterline pentru o perioadă de 5 ani, sume ce vor constitui un fond pentru pregătirea cadrelor de conducere din economia poloneză; va iniția acțiuni în cadrul Comunității Economice Europene care să vizeze liberalizarea comerțului cu Polonia și eliminarea limitărilor cantitative discriminatorii în schimburile comerciale reciproce; va încuraja conducerile statelor occidentale în eforturile de capacitare la asistența financiară a reformelor din Polonia10.

În zilele de 14–16 iunie 1989, președintele Franței, François Mitterrand, a efectuat o vizită în Polonia, unde a avut convorbiri cu președintele Jaruzelski și premierul Rakowski, dar și cu Walesa, liderul „Solidarității”. Cu acest prilej, miniștrii de finanțe ai celor două țări au semnat un acord privind reeșalonarea plății datoriei poloneze față de Franța. La rândul său, François Mitterrand a declarat:

„Aș dori ca ceea ce se întâmplă în Polonia, Ungaria și parțial în U.R.S.S. să contamineze restul Europei de Est”11.

După o campanie electorală extrem de intensă, desfășurată în perioada 4-18 iunie 1989, alegerile au fost câștigate de opoziție. Practic, la 18 iunie 1989, Partidul Muncitoresc Unit Polonez a pierdut rolul de conducător politic al țării. Această dată marca și un moment important din istoria țărilor socialiste, deoarece încheia epoca în care partidele comuniste dețineau monopolul puterii politice.

Schimbarea de atitudine a lui Ceaușescu

Nicolae Ceaușescu aprecia că evoluția evenimentelor din Uniunea Sovietică și mai ales din Polonia, puneau în discuție orânduirea socialistă, existând pericolul reinstaurării capitalismului în aceste țări, cu consecințe grave pentru toate statele socialiste, inclusiv pentru România. În consecință, el a devenit adeptul unor acțiuni comune pentru apărarea socialismului, abandonând principiul neintervenției în treburile interne, pe care-l promovase până atunci. Această atitudine a ieșit în evidență cu prilejul consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varșovia, desfășurată la București, în zilele de 7–8 iulie 1989.

Pe lângă aspectele privind pacea, dezarmarea, securitatea au fost abordate și problemele cu care se confruntau statele membre. În cuvântul său, Nicolae Ceaușescu și-a exprimat îngrijorarea față de „tendințele de a pune sub semnul întrebării valorile socialiste”; el a apelat la vechile slogane, din anii ‘50, potrivit cărora: „Cât timp există clase antagoniste, lupta de clasă rămâne o lege fundamentală a dezvoltării socialiste”, și a cerut să nu se facă nici o concesie cercurilor capitaliste și imperialiste12.

Pe de altă parte, Mihail Gorbaciov a pledat pentru perestroika și pentru o reformă a Tratatului, în sensul sporirii valențelor sale politice. Liderul sovietic a subliniat necesitatea „respectării independenței partidelor frățești” și a excluderii forței și a amenințării cu forța în relațiile dintre state13.

La vremea respectivă, se afirma că Mihail Gorbaciov înlocuise „doctrina Brejnev” (a independenței limitate a statelor socialiste), cu „doctrina Sinatra” (după titlul unui cântec fredonat de cântărețul american, care conținea cuvintele: „Lasă-l pe fiecare să facă ce vrea”, interpretate din punct de vedere politic ca dreptul statelor să-și aleagă liber drumul în politica internă)14.

Într-un anumit sens, rolurile s-au schimbat: liderul de la Kremlin pleda pentru independență și neamestec în treburile interne, concepte promovate timp de două decenii și jumătate de Nicolae Ceaușescu, în timp ce secretarul general al P.C.R. devenise adeptul apărării în comun a orânduirii socialiste, și mai ales de a nu se îngădui abandonarea rolului conducător al comuniștilor în statele participante la Tratatul de la Varșovia15.

Diferențele de abordare între liderul de la Moscova și cel de la București deveniseră profunde. Aleksander Iakovlev, care a asistat la mai multe discuții între cei doi, avea să scrie că acestea „erau penibile și încordate. Ceaușescu vorbea una, Gorbaciov alta; nu găseau un limbaj comun. Ceaușescu rămânea ferm pe pozițiile lui și critica dur: el ne reproșa că ne îndepărtăm de socialism, că scufundăm nava sovietică, că ne eschivăm de la sprijinul internaționalist etc16.

Bush: „America e cu voi”

A doua zi după încheierea consfătuirii de la București, președintele Bush își începea vizita în Republica Populară Polonă (9–11 iulie), unde a avut discuții atât cu șeful statului, generalul Jaruzelski, cât și cu liderul opoziției Lech Walesa (foto jos). Președintele american și cel al „Solidarității” au depus flori la Monumentul muncitorilor navali, ridicat în memoria celor uciși de organele de represiune. Cu acest prilej Bush a spus:

„Salut pe Lech Walesa, salut «Solidaritatea », salut Polonia. Recunoștința mea pentru ceea ce ați reușit să faceți de la vizita mea anterioară: primele alegeri libere în Polonia postbelică. Polonia ocupă un loc decisiv în inimile americanilor și în inima mea [...] America este cu voi. Aici, în Polonia, Statele Unite sprijină înțelegerea «Mesei Rotunde» și aplaudă înțelepciunea, rezistența, răbdarea unuia dintre marii conducători ai Poloniei - Lech Walesa [...] Recunoaștem, de asemenea, că autoritățile poloneze au dat dovadă de înțelepciune, de abordare creatoare și curaj, făcând pași istorici”17.


Astfel, președintele american îl elogia pe Walesa, dar îl cauționa și pe Jaruzelski, care a dat dovadă de „înțelepciune”. Prin aceste cuvinte, Bush sugera o anumită evoluție politică, întemeiată pe principiul „Mesei Rotunde”. În discursul rostit în Parlamentul de la Varșovia, președintele S.U.A. a făcut promisiuni concrete: va acționa în cadrul Grupului celor 7 state industrializate să se acorde ajutor Poloniei; va cere guvernului S.U.A. să aloce 100 milioane de dolari pentru dezvoltarea agriculturii din sectorul particular polonez; va îndemna Banca Mondială să acorde 325 milioane de dolari pentru dezvoltarea agriculturii și industriei alimentare poloneze; va cere Occidentului să reeșaloneze suma de 5 miliarde dolari din datoria publică poloneză; va cere Congresului S.U.A. să acorde 15 milioane dolari pentru conservarea bunurilor culturale din Cracovia și pentru lucrări de protecție din punct de vedere ecologic în zona Cracovia18.

Așa cum era de așteptat, Congresul S.U.A. a acționat în spiritul celor declarate de George Bush. De asemenea, a fost sporit sprijinul acordat de Occident opoziției politice din Polonia. În anul bugetar 1989, Congresul S.U.A. a aprobat alocarea sumei de 3 milioane dolari pentru asistența financiară a opoziției din Polonia19; „Solidaritatea” a primit sprijin și de la sindicatele din R.F. Germania, Italia, Belgia și S.U.A.. Potrivit unor estimări, „Solidaritatea” a obținut de la Bruxelles, în prima jumătate a anului 1989, suma de 300.000 dolari20. La rândul său, postul de radio „Europa Liberă” plătea articolele publicate de emigrația poloneză și interviurile luate unor lideri ai „Solidarității” în echipamente de telecomunicație și tipografie. Din S.U.A. erau trimise broșuri, ziare, reviste și manifeste scrise în limba polonă. Organul de presă al „Solidarității” era tipărit cu ultima tehnologie laser, pe baza echipamentelor primite din Occident.

Un telefon de la Gorbaciov

Sprijinul acordat opoziției nu urmărea înlăturarea guvernului Jaruzelski. Se pare că exista o înțelegere între Gorbaciov și Bush pentru menținerea lui Jaruzelski la putere. După alegerile parlamentare câștigate de opoziție, Jaruzelski nu intenționa să-și depună din nou candidatura la Președinția Poloniei, propunându-l pe generalul Czeslaw Kiszczak, ministrul de Interne. La Plenara C.C. al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, din 30 iunie, Jaruzelski a spus: „Știu bine că opinia publică mă asociază mai des cu starea de asediu și mult mai rar cu linia reformelor”21.

Până la urmă, încurajat de Bush, Gorbaciov, precum și de președintele francez Mitterrand, Jaruzelski a acceptat să candideze, fiind ales, la 19 iulie, de Adunarea Națională (Seimul și Senatul), care s-a pronunțat prin vot secret: 270 voturi pentru, 233 împotrivă, 34 abțineri și 7 anulate22. După lungi negocieri, la 19 august, Jaruzelski l-a numit în funcția de prim-ministru pe Tadeusz Mazowiecki, intelectual catolic, consilier al mișcării „Solidaritatea”, redactor-șef al ziarului acesteia („Trigodnic Solidarnosci”)23.

Potrivit unor relatări, această decizie a fost precedată de un telefon dat de Gorbaciov liderului comunist Rakowski, prin care-și exprima disponibilitatea de a accepta un guvern condus de „Solidaritatea”, cu o minoritate comunistă24.

Îngrijorarea Bucureștiului...

Aflând despre această decizie, Nicolae Ceaușescu l-a convocat în aceeași seară pe ambasadorul sovietic în România, căruia i-a cerut să transmită la Kremlin îngrijorarea conducerii de la București în legătură cu evenimentele din Polonia, unde socialismul era în primejdie. Ceaușescu propunea o întrunire de urgență a conducătorilor partidelor comuniste din statele membre ale Tratatului de la Varșovia pentru a discuta situația creată.

În seara aceleiași zile, ambasadorii celorlalte state care făceau parte din Tratatul de la Varșovia au fost convocați la sediul C.C. al P.C.R. fiind primiți de Ion Stoian, secretarul Comitetului Central cu probleme internaționale și de Constantin Oancea - adjunctul ministrului afacerilor externe, înmânându- li-se textul unei declarații cu rugămintea de a fi transmisă secretarilor generali din țările respective.

Ion Stoian a precizat că declarația exprima poziția conducerii P.C.R., a secretarului său general, Nicolae Ceaușescu. În document se făcea o evaluare a evenimentelor din Polonia și se aprecia că socialismul se afla în pericol, că desemnarea în fruntea guvernului a lui Mazowiecki (foto jos) reprezenta o cedare în fața forțelor imperialiste, iar sindicatul „Solidaritatea” era denunțat pentru atitudinea sa anticomunistă și prooccidentală. Participarea la guvernare a „Solidarității” servea „celor mai reacționare cercuri imperialiste”, care urmăreau lichidarea socialismului și revenirea la societatea capitalistă.


În declarație se exprima îngrijorarea față de soarta socialismului în Polonia, față de obligațiile ei de stat aliat, membru al Tratatului de la Varșovia. În opinia lui Nicolae Ceaușescu situația creată nu era doar o problemă internă a Poloniei, ci se referea la toate statele socialiste. În consecință se propunea organizarea unei consfătuiri la care să se discute situația creată și stabilirea de comun acord a unor măsuri care să împiedice lichidarea socialismului în această țară. Din textul acestui document rezultă limpede faptul că, în august 1989, Nicolae Ceaușescu ajunsese în situația de a susține „doctrina Brejnev”, împotriva căreia se ridicase în repetate rânduri și o condamnase public și extrem de vehement în august 1968.

Chiar în seara zilei de 21 august 1989, Ion Teșu, ambasadorul român la Varșovia, a fost primit la Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez de W. Natorf, secretar cu probleme internaționale, și de B. Kulski, adjunct al ministrului de Externe al Poloniei. După ce a aflat despre conținutul documentului transmis de ambasador, Natorf a replicat:

„Noi ne așteptam la sprijin în situația grea pe care o avem și nu la critici”25.

...și răspunsul dur al Varșoviei și Budapestei

În răspunsul scris al conducerii Partidului Muncitoresc Unit Polonez26 se afirma:

„Încercăm să înțelegem intențiile tovarășilor români, nu putem să acceptăm și să recunoaștem motivația, nici aprecierile și nici concluziile formulate în declarația conducerii Partidului Comunist Român [...] Respingem afirmațiile tovarășilor români că participarea în guvernul Republicii Populare Polone a reprezentanților «Solidarității», servește «celor mai reacționare cercuri imperialiste» și că aceasta este «nu numai o problemă internă a Poloniei, ci se referă la toate țările socialiste »”.

P.M.U.P. aprecia că problema formării guvernului era o chestiune exclusiv internă a Poloniei și menționa că liderii de la București au susținut în permanență neamestecul în treburile interne ale altor state. În acest context se amintea de atitudinea României în 1968, când nu numai că nu a participat la invadarea Cehoslovaciei, dar a și condamnat o asemenea acțiune.

Este inadmisibilă imputația făcută apriori unui guvern al unui stat suveran că ar sluji forțe străine” se aprecia în răspunsul P.M.U.P. De asemenea, se considera ca „absolut nefondat reproșul că transformările care au loc în Polonia constituie o lovitură serioasă pentru Tratatul de la Varșovia”, precizânduse că Polonia „rămâne fidelă obligațiilor sale de aliat în cadrul Tratatului de la Varșovia”.

În același timp i se imputa lui Ceaușescu faptul că de-a lungul anilor el a susținut că nu există un model unic de construire a socialismului, pentru ca acum să reproșeze P.M.U.P. că s-ar abate de la normele marxist-leniniste. Era invocată aprecierea făcută în urmă cu o lună la consfătuirea Comitetului Politic Executiv al statelor participante la Tratatul de la Varșovia, la care s-a apreciat că „nu există modele universale ale socialismului și că nimeni nu dispune de monopolul adevărului, construcția societății noi este un proces creator care se desfășoară în fiecare țară, în conformitate cu tradițiile și necesitățile sale”.

În scrisoarea de răspuns, se preciza:

„Dorim să subliniem că transformările care au avut loc în Polonia și în alte țări socialiste nu încalcă cu nimic interesele României, ci dimpotrivă, servesc întăririi socialismului în lume, revenirii la vitalitatea ideilor socialismului și a forței sale de atracție”.

Conducerea PMUP își exprima disponibilitatea de a „împărtăși cu PCR, în mod deschis și sincer, experiențele și aprecierile noastre”, exprimându-se speranța că „aceasta va permite tovarășilor români să înțeleagă mai bine condițiile noastre și să-și reconsidere aprecierile de până acum în interesul suprem al colaborării celor două partide și state”. Un răspuns la fel de dur a venit din partea conducerii Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, la 24 august, care începea astfel:

„Conducerea P.M.S.U. a luat cunoștință cu consternare și fără a fi de acord cu conținutul mesajului P.C.R. și al tovarășului Nicolae Ceaușescu, prin care se urmărește o acțiune comună «folosind toate mijloacele în vederea împiedicării lichidării socialismului în Polonia»”.

În continuare se aprecia că practica de până atunci de construire a socialismului nu a putut da răspuns problemelor apărute, și că pentru rezolvarea acestora se impuneau făurirea unui socialism democratic, crearea unei economii de piață, pluralismul politic și autoadministrarea. „Țările noastre își aleg în mod independent drumul și metodele cele mai potrivite pentru dezvoltarea lor”, fapt ce nu excludea dezbaterile constructive și schimbul sincer de păreri „între parteneri suverani, independenți și egali în drepturi”.

De aceea, în cadrul relațiilor pe linie de partid și de stat „nu-și au locul datul de lecții, insinuările, calificările precum și adoptarea de hotărâri comune, obligatorii, care să joace un rol hotărâtor în viața politică internă din țările noastre. S-a terminat definitiv cu valabilitatea amestecului militar sau cu orice alte mijloace ale unei țări în problemele interne ale alteia”. P.M.S.U. aprecia că situația din Polonia a rezultat în urma „unor alegeri libere și democratice”, iar constituirea guvernului Mazoviecki se desfășura prin mijloace parlamentare și ca atare nu era nevoie de nici o intervenție din afară.

P.M.S.U. ținea să amintească de poziția din ultimele decenii ale P.C.R. și conducerii României, care în mod sistematic au promovat principiile neamestecului în treburile interne și suveranității, de faptul că în 1968 s-a pronunțat împotriva intervenției în Cehoslovacia, iar acum, în 1989, și-au modificat radical atitudinea, „venind în totală contradicție” cu pozițiile anterioare27. Practic, Nicolae Ceaușescu era combătut cu propriile sale argumente, susținute încă de la venirea sa la conducerea P.C.R. în martie 1965.

Ceaușescu solicită întrunirea liderilor comuniști

În ziua de 21 august 1989, secretarul general al P.C.R. a convocat Comitetul Politic Executiv, pentru a-l informa despre demersul său și răspunsurile primite28. El s-a referit la propunerea pe care a făcut-o, pentru organizarea unei întâlniri a conducătorilor partidelor comuniste, care „ar constitui o puternică manifestare a unității țărilor noastre socialiste, afirmarea solidarității și a hotărârii lor de a întări solidaritatea”. Nicolae Ceaușescu afirma că „orientarea polonezilor este în acord cu Uniunea Sovietică și cred că se poate spune chiar mai mult, adică este chiar la sfaturile Uniunii Sovietice”.

De aceea, menționa el, s-a adresat în primul rând sovieticilor, fiind convins că ei „pot să determine conducerea Partidului Muncitoresc Unit Polonez să ia poziție mai fermă”.  Din această declarație se desprinde concluzia că Nicolae Ceaușescu, altădată campionul luptei împotriva amestecului Uniunii Sovietice în treburile altor state socialiste, adoptase o atitudine contrară, solicitând liderilor de la Kremlin să „determine” conducerea partidului comunist polonez să-și modifice punctul de vedere adoptat în legătură cu guvernul Mazoviecki.

Demersul lui Ceaușescu a avut un caracter confidențial, opinia publică din România nefiind informată nici în legătură cu scrisoarea-declarație a conducerii P.C.R. și nici cu răspunsurile primite din partea celor cărora s-a adresat. Inițiativa sa a rămas fără nici un rezultat practic, dar a contribuit la compromiterea secretarului general al P.C.R. în ochii liderilor reformatori din statele socialiste.

Pentru a risipi orice îndoială privind orientarea politicii externe a guvernului său, Mazowiecki a acordat un interviu ziarului sovietic „Izvestia”, apărut la 24 august, în care dădea asigurări că Polonia își va îndeplini cu loialitate datoriile de aliat, de membru al Tratatului de la Varșovia, va promova o politică de colaborare cu Uniunea Sovietică.

Pozițiile lui Nicolae Ceaușescu față de evenimentele din Polonia au cunoscut, în decurs de opt ani, o evoluție spectaculoasă. În 1981 el era militantul hotărât împotriva oricărei intervenții străine în treburile interne ale altui stat, continuând linia afirmată cu energie în august 1968, când a condamnat intervenția militară în Cehoslovacia. În 1989, poziția se schimbase radical, secretarul general al PCR devenind inițiatorul unei posibile intervenții în Polonia, pentru apărarea socialismului de tip totalitar.

O analiză corectă a istoriei României și a PCR impune o apreciere nuanțată, pe bază de documente, a momentelor concrete și a pozițiilor exprimate. Orice eludare a acestora, conduce la o prezentare denaturată. Credem că studiul de caz prezentat mai sus subliniază această necesitate.

NOTE

1. General-colonel (r) dr. Constantin Olteanu, România, o voce distinctă în Tratatul de la Varșovia. Memorii. 1980 – 1985. Dialog cu Dumitru Avram, București, Editura Aldo, 1999, p. 106
2. Ibidem, p. 107.
3. General-colonel (r) dr. Constantin Olteanu, colonel (r) dr. Alesandru Duțu, general-maior (r) Constantin Antip, România și Tratatul de la Varșovia, București, Editura Pro Historia, 2005, p. 270
4. Stelian Tănase, Miracolul revoluției. O istorie politică a căderii regimurilor comuniste, București, Editura Humanitas, 1999, p. 61.
5. Adam Michnik, Restaurația de catifea, Iași, Editura Polirom, 2001, p. 234.
6. Eduard Șevardnadze, Opțiunea mea. Traducere Virgil Constantinescu, București, Editura Presa Națională, 2003, p. 201.
7. Norman Davis, Europe. A history, London, Edition Pimlico, 1997, p. 1108
8. Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre. Traducere Silvia Albeșteanu și Ana Zbârcea, Iași, Editura Polirom, 1988, p. 298
9. Ion Constantin, Din istoria Poloniei și a relațiilor româno- polone, București, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2005, pp. 105 - 106
10. 1989. Principiul dominoului. Prăbușirea regimurilor comuniste europene. Documente. Ediție de Dumitru Preda și Mihai Retegan, București, Editura Fundației Culturale Române, 2000, pp. 107 - 108 (în continuare se va cita Principiul dominoului...)
11. Ibidem, p. 114.
12. „Scânteia” din 8 iulie 1989
13. Ibidem, din 9 iulie 1989
14. Ion Petcu, Ceaușescu un fanatic al puterii. Biografie neretușată, București, Editura Românul, 1994, p. 312
15. Vezi și Ioan Scurtu, Revoluția Română din Decembrie 1989 în context internațional, București, Editura Enciclopedică și Editura Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, 2006, pp. 100 - 106
16. Aleksander Iakovlev, Ce vrem să facem din Uniunea Sovietică. Convorbire cu Lilly Marcou, București, Editura Humanitas, 1991, p. 114
17. Principul dominoului...., p. 137
18. Ibidem, p. 131-132
19. Ibidem, p. 82
20. Ibidem
21. Ibidem, p. 123
22. Ibidem, p. 139
23. Vezi, pe larg, B. Kaminski, The Collapse of State Socialism. The Case of Poland, Princeton, Princeton University Press, 1991
24. Structuri politice în Europa Centrală și de Sud-Est (1918-2001), vol. I. Coordonator Ioan Scurtu, București, Editura Fundației Culturale Române, 2003, p. 261
25. Ion Constantin, op. cit., p. 213
26. Principiul dominoului…, pp. 165 - 167
27. Ibidem, pp. 170 - 171
28. Vezi Stenograma ședinței Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 21 august 1989, publicată în „Clio 1989”, nr. 1-2/2005, pp. 168 - 170

""