Autor 6106 vizualizări


Evenimentele din Cehoslovacia din august 1968 s-au desfăşurat într-un context special. Cehoslovacia a fost nevoită să aştepte începutul anilor ’60 pentru a începe procesul de destalinizare. Ca urmare a unor presiuni sovietice repetate şi a agravării situaţiei economice, Antonin Novotny, liderul Partidului Comunist Cehoslovac, va decide abia în 1963 să procedeze la câteva reabilitări şi la eliminarea unui număr mare de membri stalinişti cu un trecut încărcat.

În acelaşi timp, conducerea slovacă a Partidului Comunist se schimba, Karel Bacilek lăsând locul lui Alexander Dubček. În paralel cu aceste modificări la nivel politic, se observă dezvoltarea unui proces de liberalizare discretă, mai vizibilă în domeniul cultural, caracterizată îndeosebi prin reducerea cenzurii.

Situaţia precară în care se afla economia Cehoslovaciei sub mandatul lui Novotny, nerecunoaşterea drepturilor naţionale ale slovacilor şi relaţia defectuoasă cu aripa slovacă a partidului, dar şi concentrarea puterii pe numai câţiva conducători, au creat o mare nemulţumire în rândul cetăţenilor. Acestea, însoţite de intensa activitate a intelectualilor, au dus la demiterea lui Novotny din fruntea Partidului şi alegerea lui Dubček.

Acesta adoptă un „program propriu de acţiune a Partidului Comunist din Cehoslovacia”, care, deşi nu pune în discuţie principiile marxiste şi confirmă rolul conducător al Partidului, prevede instaurarea unui sistem federal, transformarea parlamentelor în adevărate adunări legislative, împărţirea clară a puterilor între partid şi stat, libertatea de întrunire. Însă programul, deşi întâmpinat cu entuziasm de o mare parte a opiniei publice, care l-ar fi dorit mai radical, provoacă incertitudine în rândul conducătorilor de la Moscova.

Liderii sovietici se tem de eventualele transformări din Cehoslovacia, care ar putea repune în discuţie structurile blocului comunist. Un alt motiv de temere din partea Kremlinului era apropierea acestui stat de Iugoslavia şi România, două state recunoscute pentru independenţa lor. Chiar dacă acceptase emanciparea Chinei şi a Albaniei, Uniunea Sovietică nu îşi permitea să piardă Cehoslovacia. Astfel, cel mai mare pericol pentru statul comunist era slăbirea posibilă a Tratatului de la Varşovia în cazul în care statul cehoslovac, piesă principală a sistemului, s-ar fi retras sau ar fi contestat autoritatea supremă a Moscovei în cadrul blocului.

Spre deosebire de evenimentele din Ungaria din 1956, în cazul Cehoslovaciei, nu fuseseră avansate rupturi radicale precum retragerea din O.T.V., decolectivizarea sau înlăturarea monopolului Partidului Comunist, însă pentru a stopa o posibilă răspândire a curentului reformist în blocul sovietic, la ordinul Moscovei şi cu participarea tuturor statelor Tratatului de Varşovia, cu excepţia României, „la 20 august 1968, pe la ora unsprezece seara, forţele pactului au trecut frontierele Cehoslovaciei”, punând capăt celei mai complete şi periculoase acţiuni de reformare din „lagărul comunist”.

 

România alege să nu intervină

Reacţia României nu a întârziat să apară. La câteva ore de la declanşarea invaziei trupelor Pactului în Cehoslovacia, s-a întrunit Comitetul Executiv al CC al PCR în cadrul căruia s-a stabilit poziţia oficială pe care o va adopta statul român. Într-o scrisoare adresată statelor atacatoare, liderul de la Bucureşti prezenta punctul de vedere al României:„Această acţiune constituie o gravă încălcare a principiilor pe care se bazează relaţiile între ţările socialiste, între partidele comuniste, o gravă încălcare a prevederilor Tratatului de la Varşovia”. Nota continua:„Noi am constatat că în Cehoslovacia conducerea partidului era stăpână pe situaţie şi nu împărtăşim punctul lor de vedere că acolo există elemente contrarevoluţionare şi considerăm că este o gravă greşeală intervenţia militară în Cehoslovacia”.

Fiind convins că poate urma o acţiune asemănătoare a armatei sovietice şi în cazul statului român, care să se soldeze cu demiterea lui, Nicolae Ceauşescu hotărăşte reînfiinţarea gărzilor muncitoreşti, ca unităţi înarmate în scopul apărării în eventualitatea unei ofensive sovietice pe teritoriul României. De asemenea, a existat o mobilizare serioasă la nivelul forţelor armate, fiind luate măsuri importante în cazul în care trupele Pactului ar fi invadat România.

Pentru a prezenta întregii ţării poziţia României faţă de evenimentele din Cehoslovacia, Ceauşescu a organizat o mare adunare naţională în Piaţa Palatului, pe 21 august 1968. În discursul său, liderul PCR a declarat că „nu există nici o justificare, nu poate fi acceptat nici un motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenţiei militare în treburile unui stat socialist frăţesc… Noi considerăm că pentru a aşeza relaţiile dintre ţările socialiste, dintre partidele comuniste pe baze cu adevărat marxist-leniniste trebuie, o dată pentru totdeauna, să se pună capăt amestecului în treburile altor state, altor partide. […] Răspundem tuturor:întregul popor român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre”.

Însă după încheierea acordului sovieto-cehoslovac şi pacificarea relaţiilor din Cehoslovacia şi Pactul de la Varşovia, critica românilor faţă de acţiunea militară a celor cinci ţări socialiste s-a mai temperat, conducerea de la Bucureşti fiind de părere că „noi pornim de la recunoaşterea a ceea ce a hotărât Congresul dacă ei consideră aceasta just, adică Congresul lor, şi noi să sprijinim aceasta”.

Evenimentele din capitala cehoslovacă din august 1968 au fost prezentate şi comentate şi de către presa centrală din România. Relatarea invaziei din Cehoslovacia este prezentată de Scânteiasub principiul fraternităţii socialiste. În numărul din 22 august, pe prima pagină este prezentat un comunicat în care decizia sovieticilor de a pătrunde cu armata în statul cehoslovac este caracterizată ca fiind „o gravă încălcare a suveranităţii naţionale a unui stat socialist frăţesc, liber şi independent, a principiilor pe care se bazează relaţiile dintre ţările socialiste, a normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional”. Tot pe prima pagină este redat şi „Cuvântul tovarăşului Nicolae Ceauşescu”.

Încercarea oficialităţilor de la Bucureşti este aceea, ca prin totalitatea articolelor publicate în ziar în această perioadă, să demonstreze şi să promoveze solidaritatea tuturor categoriilor etnice şi sociale. Indiferent de autorul articolului, acestea propuneau aceleaşi teme:poporul este strâns unit în jurul Partidului, solidaritate, sprijin deplin.

Marea Adunare din Bucureşti de la 21 august 1968 şi aclamarea de către aceasta a denunţării de către Ceauşescu a invaziei armatelor sovietice în Cehoslovacia s-au dovedit a fi cel mai important moment al său, „his finest hour”. Acest moment însă, l-a marcat decisiv şi a generat transformarea liderului PCR şi apariţia cultului personalităţii.

 

 

BIBLIOGRAFIE

Scânteia, iunie 1953, octombrie-noiembrie 1956, august 1968

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a IV-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008.

Retegan, Mihai, 1968. Din primăvară până în toamnă, Ed. Rao, Bucureşti, 1998.

Soulet, Jean-Francois, Istoria comparată a statelor comuniste, Ed. Polirom, Iaşi, 1998.

Jean-Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 153.

Ibidem, p. 155.

Ibidem, p. 156.

ANIC, fond CC al PCR/Cancelarie, dosar nr. 133/1968, ff. 16-17 apud.Mihai Retegan, 1968. Din primăvară până în toamnă, Ed. Rao, Bucureşti, 1998, p. 207.

ANIC, fond CC al PCR/Cancelarie, dosar nr. 133/1968, f. 18 apud.Mihai Retegan, 1968. Din primăvară până în toamnă, Ed. Rao, Bucureşti, 1998, p. 207.

Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, vol. 3, Bucureşti, 1969, pp. 415-417 apud.Mihai Retegan, 1968. Din primăvară până în toamnă, Ed. Rao, Bucureşti, 1998, p. 209.

ANIC, fond CC al PCR/Cancelarie, dosar nr. 135/1968, f. 8 apud. Mihai Retegan, 1968. Din primăvară până în toamnă, Ed. Rao, Bucureşti, 1998, p. 223.

Comunicatîn Scânteiadin 22 august 1968, anul XXXVII, p. 1.

Cuvântul tovarăşului Nicolae Ceaușescuîn Scânteiadin 22 august 1968, anul XXXVII, p. 1.

FlorinConstantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a IV-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008, p. 498.