Autor 6090 vizualizări


Arheologia nazistã s-a bazat pe mai multe teorii, organizaţii şi personalitãţi, formând astfel un cadru destul de coerent în vederea scopului propus:acela de a elabora o istorie fictivã a Reich-ului care sã punã în evidenţã vechimea şi valorile ireproşabile ale etnicului german pur. Teoria Kulturkreislehre schiţatã de Gustav Kossinna susţinea cã recunoaşterea unei regiuni etnice depinde de materialul arheologic excavat din situri.

Teoria a fost o justificare a anexãrii Poloniei şi Cehoslovaciei. Arheologul argumenteazã la un moment dat cã Polonia ar trebui sã facã parte din Reich de vreme ce orice teritoriu în care existã artefacte desemnate drept germanice este şi el germanic, în virtutea cercului cultural şi trebuie recâştigat de la invadatori[1].

O altã idee recurentã a ideologiei naţional-socialiste este cea a difuziunii culturale, postulând un proces în cadrul cãruia influenţele şi modelele sunt transmise de la o culturã mai mare cãtre culturi mai mici cu care intrã în contact. Kossina şi Alfred Rosenberg prezintã o istorie a Germaniei echivalentã cu cea a Imperiului Roman, sugerând cã popoarele germanice au fost mereu creatoare şi nu distrugãtoare de culturã, iar cã Germania contemporanã este moştenitoarea acestei forţe creatoare, deci motorul întregii civilizaţii a umanitãţii. O teorie adiacentã, Weltanschauungwissenschaften, echivaleazã cultura cu ştiinţa, cele douã nereprezentând decât douã faţete ale aceleiaşi realitãţi, puternic marcate de etnicitate.

Se considera cã modelele culturale de tipul legendelor, poveştilor, saga, nu numai cã ar fi trebuit integrate în linia culturalã oficialã, dar şi cã principiul ideologic de bazã s-ar reduce la promovarea autosuficienţei poporului german, care dispune de un înalt grad de civilizaţie. Svastica, legendele germanice sau simbolurile runice din SS sau concluziile presupus mai juste ale oamenilor de ştiinţã germani sunt elemente care construiesc acest discurs ideologic.

În completare vine şi die deutsche Reinheit, puritatea germanã cu obârşia în credinţa cã germanii sunt arieni puri care au supreavieţuit unei catastrofe naturale şi în lunga migraţie au evoluat cãtre o culturã extrem de bine dezvoltatã. Se susţinea chiar cã grecii şi romanii sunt de fapt tot germanici, pretinzându-se descoperirea unor artefacte aşa-numite indogermanice.

Punctul de vedere al istoriei şi arheologiei naziste  îşi gãseşte un suport organizaţional în societatea Ahnenerbe. Organizaţia Ahnenerbe, mai precis Deutsches Ahnenerbe – Studiengesellschaft für Geistesurgeschichte(Descendenţa germanã – societate de studiu a preistoriei spirituale), şi-a început activitatea ca centrul de cercetare pentru preistoria ‘intelectualã’ şi a devenit afiliatã SS-ului în 1935. În 1936 se ataşeazã Reichsführerului SS al lui Hitler şi este sub conducerea şefului poliţiei naziste, Heinrich Himmler. Pânã în 1937 devine principalul instrument de propagandã a arheologiei naziste, subsumând organizaţii mai mici de tipul grupului arheologic al lui Reinerth şi îngroşându-şi linia de “cercetãtori” de tipul lui Herman Wirth, care emisese pretenţia de a demonstra cã leagãnul civilizaţiei europene este Europa nordicã. Organizaţia cuprindea atât arheologi de profesie, dar cu viziuni extremiste, precum Hans Reinerth sau Oswald Meghin, cât mai ales amatori lipsiţi de specializare în domeniu şi entuziasmaţi de regim.

Obiectivele capitale ale organizaţiei se refereau la studiul teritoriului, ideilor şi realizãrilor popoarelor indogermanice, popularizarea rezultatelor cercetãrii şi încurajarea participãrii populaţiei la activitãţile grupului arheologic.

În ciuda pretenţiilor ştiinţifice, Himmler era pasionat mai mult de ocultism şi misticism şi dorea sã aducã în prim plan o preistorie care sã valorifice preeminenţa strãmoşilor germanici încã de la începutul civilizaţiei. La Ahnenerbelucrau umanişti din toate domeniile, ceea ce îngreuna considerabil o activitate istorico-arheologicã, dar pe de altã parte amplifica posibilitãţile de a crea o mitologie naţionalã care sã vinã în sprijinul regimului.

Pseudoarheologia propune prezentãri din cele mai fanteziste care sã onoreze moşternirea germanã, de pildã Externsteine, o gresie consideratã un element cheie în cultul Germanic, sau Sachsenhain, unde moartea a 4500 de saxoni la revolta lui Widukind devine un prilej de a glorifica spiritul de sacrificiu.

Activitãţi extravagante ale grupului includ o cãlãtorie a lui Edmund Kiss în Bolivia în 1928, care concluzioneazã cã templele din Anzi sunt similare unor presupuse construcţii nordice datate acum mii, chiar milioane de ani;o cercetare din 1938 a lui Franz Altheim în Orientul Mijlociu care voia sã demontreze cã luptele interne din imperiul Roman se duceau între populaţiile semitice şi cele ariene;o expediţie din 1936 în insula Rügen pentru a studia arta rupestrã pe care o clasificau drept proto-germanicã;o expediţie în Tibet în 1938 în vederea demonstrãrii superioritãţii rasei ariene şi a teoriei Vril bazate pe cartea lui Edward Bulwer-Lytton:Vril.The Coming of a Race, publicatã în 1871, care trateazã tema SF a unei civilizaţii subterane antediluviene foarte avansate spiritual, care ar fi avut aceeaşi origine cu arienii.

O organizaţie mai micã era Amt Rosenberg. Rosenberg se axa pe ideea cã istoria este un proces centrat pe lupta eternã dintre popoarele pure din nord şi semiţi, dintre cultura adusã de germanici şi rãul evreu. Specula în legãturã cu originile atlante ale germanicilor, avansul lor biologic şi mental care îi îndreptãţea sã aplice soluţii extreme pentru menţinerea puritãţii. Pseudoarheologia a lucrat foarte mult la conturarea unei legitimitãţi a regimului şi a unui portret de civilizaţie menit sã înlocuiascã adevãrul istoric printr-un imaginar bogat, expresie a dorinţei de fonda politica externã pe argumente pseudoştiinţifice. Propaganda prin arheologie şi istorie s-a realizat cu atât mai uşor cu cât lipsa de interes faţã de cercetare de dinainte de Ahnenerbe a condus la o impunere mai rapidã a viziunii etnocentrice în rândul publicului slab informat.

O menţiune specialã meritã Gustav Kossinna, pionierul arheologiei naziste şi un precursor important al etnicitãţii în arheologie. În lucrãri precum Die deutsche Vorgeschichte, eine hervorragend nationale Wissenschaft, Die Herkunft der Germanen. Zur Methode der Siedlungsarchäologiesau Altgermanische Kulturhöhe. Eine Einführung in die deutsche Vor-und Frühgeschicht, dezvoltã metoda cultural-istoricã ce are ca fundament corespondenţa dintre culturile arheologice bine definite şi diversele etnii. În conceptul sãu de rasã nordicã idealã el vedea cheia unei istorii nescrise. Germanicii ar fi impulsionat decisiv cursul istoric – o rasã bine fãcutã, înaltã, deschisã la culoare, cu un caracter puternic, capacitãţi fizice şi intelectuale ieşite din comun şi o atitudine idealã cãtre viaţã şi lume.

Se cãutau germanicii lui Tacitus, aşa cum erau imaginaţi în pseudoştiinţa totalitarismului, exemple de elevare culturale prin simplitate, vitejie, perseverenţã şi disciplinã. Kossinna a devenit post mortem, nu atât datoritã meritelor sale academice, cât influenţei politice, pãritele conceptual şi figura principalã a preistoriei naţional-socialiste populare. Adepţii sãi ocupã poziţii fruntaşe în disciplinã, o datã ce se adoptã prescripţiile ideologice, cu care vulgarizarea subiectului de cercetat este compatibilã. Critica metodologicã a lui Wahle are loc abia în 1941.

Dupã pierderea rãzboiului, Kossinna este anatemizat, alãturi de metoda sa, dar din pãcate din considerente tot politice şi nu ştiinţifice. Puţin abordate au fost motivele manipulãrii ideologice ale teoriilor sale, care pânã la urmã se bazeazã pe cunoştinţe arheologice, cunoştinţe de care au fãcut uz şi alţi cercetãtori, de pildã Gordon Childe care a introdus teoria lui Kossinna în Marea Britanie în 1920. Axioma mulãrii unei culturi arheologice pe un grup etnic bine definit (deci germanicii au continuitate în teritoriu încã din timpuri strãvechi) se întemeiazã pe o metodã retrospectivã, care presupune transferul unor condiţii prezente în trecut, cu scopul de a deduce situaţii din preistorie.

Lucrând retrospectiv din vremuri istorice timpurii cãtre dezvoltãrile popoarelor din preistorie, Kossinna a imaginat o continuitate în areale culturale care existã doar la nivel de concept. Aceeaşi continuitate de etnicitate o regãsim în încercarea de a crea o conexiune între germanicii lui Tacitus şi germanii celui de-al treilea Reich, de a trasa o cronologie a unui grup, ordonând materialul scris şi nescris. În acest sens metoda tipologicã a lui Montelius are un rol fundamental, pentru cã înlesneşte stabilirea orizonturilor temporal pentru ordonarea cronologicã a materialului.

Urmãtorul pas al lui Kossinna este utilizarea metodei cartografice pentru a diferenţia acele provincii culturale caracterizate de o omogenitate aparte. “Interpretarea acestor unitãţi de cãtre Kossinna are douã aspecte pe care este important sã le distingem:a) pe de-o parte erau vãzute ca o expresie a unor grupuri entice şi b) pe de alta erau echivalate cu primele triburi despre care existã o documentare istoricã”[2]. Or, primele documentãri în surse scrise despre germanici le avem de la Tacitus, ceea ce suplineşte veriga dintre istoria veche a germanilor şi istoria lor contemporanã. Dar Kossinna se întoarce şi mai mult în timp, amplificând caracterul ipotetic al identificãrii de popoare. “Kossinna a încercat sã rezolve aceastã problemã prin intermediul unei idei influenţate de principiile evoluţioniste şi derivate din concepte lingvistice. Este vorba despre noţiunea de ‘culturi primitive’ sau ‘popoare primitive’ aparent mai puţin complexe, care i-ar fi îngãduit sã reconstruiascã relaţiile iniţiale dintre popoare într-o perioadã ce se întinde pânã la mezolitic. În fapt se amãgea cu privire la posibilitãţile limitate ale rezultãrii unei cunoaşteri arheologice din surse fragmentate”[3].

Totuşi, nu metoda sa a fost pusã sub semnul criticii, ci concluziile sale asupra etnicitãţii. În viziunea sa, poporul este acelaşi cu rasa, viziune ce s-a scurs în ideologia superrasei germanice, animate de entuziasmul naţionalist al epocii. În plus, dat fiind stadiul destul de precar al cercetãrii de atunci, se puteau face reconstrucţii şi instrumentalizãri ale unor surse relativ uşor.



[1]Arnold, Bettina:The past as propaganda:How Hitler's archaeologists distorted European prehistory to justify racist and territorial goals, în ArchaeologyJuly/Aug 1992:30-37

[2]Veit, Ulrich:Ethnic concepts in German prehistory:a Case Study on the Relationship between Cultural Identity and Archaeological Objectivity, în Shennan, Stephen (ed.):Archaeological Approaches to Cultural identity, Routledge, New York, 2003, pp. 40-41.

[3]Ibid., p. 41.