Autor 5798 vizualizări


În secolul al XIII-lea se prăbuşesc emiratele din Anatolia centrală sub loviturile turcilor selgiucizi şi se închieie procesul de turcizare a Asiei Mici. Limba turcă nu devenise încă limba oficială, grosul izvoarelor scrise în această epocă folosind persana. Limba arabă mai avea până să-şi pună amprenta. În ceea ce priveşte instituţiile de învăţământ şi cele ştiinţifice, în Egipt, Siria, Iran şi Asia Centrală se remarcă o superioritate comparativ cu cele existente în Asia Mică.

De exemplu, socrul lui Osman, fondatorul statului otoman, şi-a făcut studiile la Cairo, la fel şi alte personalităţi importante ale statului. Dar odată cu cucerirea Egiptului şi Yemenului, precum şi a Constantinopolului, situaţia se schimbă. Istanbul va deveni centrul cultural al lumii islamice, locul unde se adună numeroşi savanţi veniţi din lumea arabă şi persană, care influenţează decisiv aristocraţia turcă. Pe de altă parte au existat şi voci care s-au pronunţat pentru menţinerea caracterului popular al limbii şi culturii naţionale, fără să fie alterat de caracterul rigid şi uneori pompos al creaţiei literare arabe.

Cum era organizat învăţământul în Imperiul Otoman? Acesta cuprindea şcoli primare şi seminarii. Şcolile se găseau de obicei în apropiere de moschei. Aici se studiau alfabetul, aritmetica şi Coranul. Numărul lor nu se ştie exact, dar Evliya Celebi menţionează la începutul secolului al XVII-lea nu mai puţin de 1993 de şcoli. Acestea nu erau localizate numai în marile oraşe sau reşedinţele de vilayete, ci şi în multe sate turceşti, sper deosebire de situaţia din Occident. Instituţiile în cauză împărţeau anual copiilor orfani îmbrăcăminte şi încălţăminte. Medresele (şcolile medii) au fost construite prima dată în vremea lui Orhan. Numărul lor creşte apoi constant, seminarul Darulhadis din Adrianopol ajungând în secolul al XV-lea să fie cea mai mare şcoală din ţările musulmane.

După ce a fost cucerit Constantinopolul, 8 biserici au fost prefăcute în medrese, iar alte 8 au fost ridicate în nordul şi sudul moscheii lui Mehmet al II-lea, primind denumirea de ”curţi”. Pentru a putea intra într-o astfel de şcoală trebuiau absolvite cursurile unui seminar de grad inferior, numit Musla-i sahn sau tetimme, având nivel de liceu. Marele vizir Mahmud-paşa a reorganizat sistemul de învăţământ, stabilind trei grade de şcoli:şcoli elementare de cultură musulmană, şcoli de grad mediu şi şcoli superioare. În seminariile superioare studenţii se specializau în teologie, drept şi literatură. Se predau:araba, persana, interpretarea Coranului, dreptul canonic, gramatica, sintaxa, logica. În timpul lui Soliman Magnificul au fost înfiinţate seminarii superioare de matematică, ştiinţele naturii  şi medicină. Clădirile au fost ridicate în perioada 1550-1556 în preajma moscheii Suleymanie din Istanbul.

Şcolarii, după ce absolveau cursurile elementare, se puteau înscrie la seminariile de curs inferior. Dacă le absolveau şi ope acestea puteau trace la nivelul de facultate, dar numai teologie, drept şi literatură. Pentru a studia ştiintele reale trebuiau mai întâi să urmeze cursurile unui seminar specific care îi pregătea pentru viitoarea specialitate. Absolvenţii seminariilor superioare căpătau titlul de stagiar (mulazim) şi erau repartizaţi în funcţie fie de profesor, fie de judecător. Numele tuturor absolvenţilor erau păstrate în Kazasker, forul cel mai înalt de cultură care dirija practic întreaga activitate intelectuală din imperiu. Gradul intelectual cel mai înalt era acela de profesor la seminariile superioare.

În timpul lui Mahmud al II-lea (1808-1839) se acordă învăţământului o importanţă deosebită. Se păstrează seminariile, în pofida conservatorismului lor, dar se creează şi şcoli noi, mai potrivite necesitatilor statului. Sultanul, adept la enciclopedismului, proclamă obligativitatea învăţământului elementar. Problema consta în fpatul că în firman se făcea referire doar la disciplinele religioase, precum şi la scris i citit. În plus, doar în Istanbul exista învăţământ primar obligatoriu, unde iau naştere gimnaziile (ruştie). In secolul al XVIII-lea se înfiinţează şcoala superioară de ingineri, în 1827 şcoala de medicină, în 1834 şcoala de război, iar în 1839 şcolile economice şi agricole. Dar nici şcolile noi nu au putut fi scoase în afara influenţei religioase. La începutul secolului al XX-lea s-a înţeles totuşi că medresele nu erau capabile să satisfacă nevoile societăţii turce care dorea modernizarea. Astfel, statul a decis adoptarea unui sistem de învăţământ orientat după modelul european. Şi în învăţământul patronat de stat se acorda atenţie însă disciplinelor religioase, cultura medievală păstrându-şi o bună parte din influenţă.

În 1926 se adoptă sistemul juridic laic, impunându-se totodată necesitatea laicizării învăţământului şi culturii. Mustafa Kemal se gândea la o reformă încă din primele zile ale războiului de independenţă, pentru că dezvoltarea naţiunii şi intrarea sa în rândul civilizaţiei moderne depindea în mare măsură de calitatea educaţiei. Era imperios să se renunţe la metodele învechite rămase din perioada osmană, dar şi să se păstreze particularităţile culturii turce. Adunarea naţională decide la 3 martie 1924 desfiinţarea medreselor, odată cu desfiintarea califatului. Incepe procesul de laicizare a sistemului de învăţământ. În acest scop se înfiinţează şcoli profesionale, iar în 1933 Scoala Superioară de la Istanbul devine Universitate. În Ankara se înfiintează facultatea de filologie, istorie şi geografie, baza viitoarei Universitati. După moartea lui Atatürk se pune în practică şi mai vechea dorintă a acestuia de a se înfiinţa o universitate într-unul din oraşele Anatoliei Centrale, mai exact la Erzurum. Modernizarea continuă odată cu adoptarea alfabetului latin la 3 noiembrie 1928.

Să urmărim acum câteva dintre ariile de interes ale otomanilor, cele care i-au făcut cunoscuţi în lume. Turcii se preocupau în mod deosebit de medicină, mai ales după cucerirea Constantinopolului, care a înlesnit contactul cu oameni de ştiinţă din alte ţari musulmane. A rămas în istorie pentru cercetările sale privind tratamentele interne şi externe medicul Sabunoglu Serefeddin (secolul al XV-lea), dar alături de el mai apar şi alte nume precum Ahmedi, Altunizade, Haci Hekim din Amasya sau Perviz Abdullah. În secolul al XVIII-lea numărul lucrărilor ştiinţifice începe să crească simţitor, poate şi datorită fluxului de medici francezi care s-au stabilit pe teritoriul Turciei. Dezvoltarea medicinei se leagă şi de evoluţia învăţământului medical turcesc, care debutează în stilul modern prin înfiintarea colegiului grec din localitatea Kuruceşme din Anatolia. În 1826 lucrurile avansează prin crearea primei şcoli de de stat de medicină. La palatul Topkapi ia fiintă şi o şcoală de chirurgie. În anii 1909-1910 Scoala de Medicină devine o secţie a Universităţii din Istanbul.

În ceea ce priveşte geografia şi astronomia, primele lucrări apar la mijlocul secolului al XV-lea, din necesitati mai mult militare. Prima lucrare de geografie în limba turcă apare în anul 1453 la iniţiativa lui Yazicizade Ahmed Bigean Efendi, care traduce de fapt opera lui Kazvini. În secolul al XVI-lea renumitul Piri Reis îşi scrie ”Cartea Marinei”, iar un alt cărturar, Seydi Ali Reis, opera geografică intitulata ”Mediul”. Hărţile lui Piri Reis sunt printre cele mai precise de la acea dată, cuprinzând toate oraşele şi târgurile de pe coasta Mediteranei. O geografie originală redactată în secolul al XVI-lea este Atlasul lui Matrakci Nasuh, care consemnează toate punctele geografice dintre Istanbul, Iran şi Irak. De netrecut cu vederea este şi lucrarea ”Cihannuma”, scrisă de Katip Celebi în secolul al XVIII-lea, o geografie a Asiei. Astronomia se remarcă şi ea prin câteva nume sonore precum Seydi Ali Reis sau Mustafa bin Ali Muvakki. Acesta din urmă îi dedică lui Soliman Magnificul lucrarea intitulată ” Informarea oamenilor cu veşti dn ţară”. Sultanul  Mustafa al III-lea (1757-1773) era foarte pasionat de astronomie, cerând traducerea şi punerea în circulaţie a multor lucrări sosite de la Paris.

Istoriografia are şi ea momentele ei de glorie. Cea mai veche cronică cunoscută până azi este cronica lui Yahşi Fakih, opră care ajunge până la 1389, anul morţii lui Murad I. După o scurtă perioadă de declin, activitatea cronicărească reînvie în timpul lui Murad al II-lea (1421-1451). Faptele încep să fie expuse an de an şi cu lux de amănunte. La Edirne (Adrianopol) se dezvoltă o şcoală istorică, al cărei reprezentant principal este Urugi. Epoca de aur a istoriografiei otomane coincide cu domnia lui Mehmet al II-lea, când alături de cronicari apare şi o pleiadă de poeţi care încearcă să transpună istoria în versuri. O lucrare destul de populară încă de dinainte de Mehmet o reprezintă anonimele ”Istorii ale dinastiei otomane”. Lucrări istoriografice mai importante apar însă la mijlocul secolului al XV-lea. ”Cronica războiului ” oferă informaţii despre perioada de dinainte de 1450, dar este printre puţinele de acest gen. Altă cronică esentială a Imperiului Otoman este”Epopeea vieţii sultanilor otomani”, un capitol de la o altă lucrarea amplă, ” Cartea lui Iskender”, scrisă de poetul medieval Ahmedi.

Să mai enumerăm pentru acest secol bogat şi alte lucrări precum ” Cronica războiului sfânt împotriva Bizantului” a lui Kâşifi, ”Cartea vizirilor”, ”Istoria lui Mehmet al II-lea Cuceritorul” a lui Tacizade, ”Istoria dinastiei otomane” a lui Karmani sau ”Din domnia lui Mehmet al II-lea” a lui Kritobul din Imbros. Primii cronicari ale căror opere sunt păstrate până azi şi cuprind relatări şi despre istoria ţărilor române sunt Aşik-Pasazade şi Mehmed Neşri.

În secolul al XVI-lea domină analistul de orginine persană Idris Bitlisi, care îşi intitulează lucrarea ”Cele opt raiuri”. Victoriile lui Selim I în expediţiile din Siria şi Egipt inspiră mulţi poeţi şi cronicari, dintre care s-au impus Kemal-paşazade şi Muhi-eddin Kemali. Cronica lui Kemal tratează evenimentele de la începutul dinastiei otomane până în primii ani de domnie a lui Soliman, menţionând şi episoade de istorie românească precum apărarea Belgradului de către Iancu de Hunedoara în 1456, conflictul dintre Mehmet al II-lea şi Vlad Tepes din 1462 sau luptele lui Stefan de la Vaslui şi Războieni. În timpul lui Soliman se instaurează tradiţia ca marii viziri să consemneze faptele importante din viaţa dinastiei. După numeroasele cuceriri otomane devine imperativ să se cunoască traiectoria gloriosului popor, prin urmare apare o serie de compendii istorice, cum ar fi cel întocmit de către Nişanji. Treptat atenţia cronicarilor se îndreaptă şi spre arhive, de unde se valorifică documente ale Porţii Otomane.

Evoluţia istoriografiei se face resimţită şi prin reflecţiile istorico-filosofice ale unor istorici precum Hasan al-Kiafi. În timpul lui Baiazid al II-lea (1481-1512) se încurajează cărţile regelui, care proslăvesc vieţile sulatnilor otomani, dar în paralel cu genul acesta bombastic se îmbunătăţeste şi cercetarea istorică. Ibrahim Pecevi, de pildă, este primul care foloseşte texte occidentale în opera sa. Speculaţiile istorice universale continuă şi în secolul al XVII-lea, dar un mare neajuns îl constituie faptul că părţile care tratează popoarele străine sunt doar informaţii traduse din arabă şi persană. Istoricii oficiali au imprimat o trăsătură specifică acestei perioade, reproducând fidel decretele sultanului.

Puţini sunt cei care au încercat o viziune personală originală, aşa cum a făcut Naima. în secolul al XIX-lea însă, contactul cu civilizaţia franceză a permis accentuarea capacităţilor de analiză istorică. Ultimul mare reprezentant al vechii şcoli istoriografice otomane este Cevdet-paşa, odată cu proclamarea republicii turce încercându-se o cercetare de pe o poziţie naţională a trecutului poporului turc.

Referinţe:Mehmet Ali Ekrem, Civilizatia Turcă, Bucureşti, 1981.