Cavalerul medieval - cel mai apreciat războinic medieval

Autor 3406 vizualizări


Unii dintre cei mai celebri războinici din toate timpurile sunt cavalerii medievali. Acoperiți de gloria câmpurilor de bătălie medievale și înconjurați de o aură mai mult mistică, cavalerii au avut parte de-a lungul vremii de o idealizare și de o transformare în model demn de urmat, datorită principiilor codului de onoare cavaleresc. Dintotdeauna, cavaleria a fost o armă de elită, specializată, din care făceau parte doar cei care aveau aptitudini de a călări și lupta în același timp, și aveau banii necesari achiziționării și întreținerii unor cai și a echipamentului specific.

Cum a apărut cavalerul medieval? 

Cavalerul medieval este o creație exclusiv europeană, de sorginte creștină (catolică). Atunci când discutăm despre cavalerii medievali, trebuie făcută distincția clară între ordinele militare religioase din timpul Cruciadelor și cavalerii europeni ”obișnuiți”.

După căderea Imperiului Roman și crearea de diverse state pe ruinele sale, se desfășoară pe continent o reașezare de forțe și transformări capitale. Puterea nu mai era centralizată, fiind fărâmițată între diverși lideri locali, puțini reușind să se impună pe teritorii mai vaste, care vor deveni mai târziu regate. Din secolul al VIII-lea se poate vorbi din nou despre specializarea meseriei armelor, prin folosirea calului în luptă. Totuși echipamentul și armamentul se scumpesc.

În secolele IX-XI, în Europa, în perioada așa-zisei ”anarhii feudale”, are loc o refacere a ierarhiei militare în Occident, fenomen stimulat și de amenințările externe – atacurile vikingilor, ale sarazinilor și maghiarilor. Se creează astfel grupuri militare de elită, în jurul marilor nobili și a monarhului, și frății ale cavalerilor, pentru apărarea unor mănăstiri sau comunități de atacurile tâlharilor sau a invadatorilor.


În secolul X, poziția cavalerului în societate este deja foarte clară: este un călăreț greu înarmat, un maestru al armelor, face parte din elita militară și socială, este vasalul și suzeranul cuiva, putând urca în ierarhia feudală prin curaj, loialitate și fapte de vitejie. Poate sta pe domeniul seniorului, chiar în castelul sau pe un domeniu concesionat de acesta. În schimbul domeniului dobândit, el are datorii militare. Din secolul XII, cavalerismul și nobilitatea devin strâns legate între ele.

Probabil, primii cavaleri pot fi considerați paladinii împăratului Carol cel Mare, dintre care cel mai celebru a fost Roland, eroul (și victima) bătăliei contra bascilor, din trecătoarea Roncesvalles. Acești paladini, în număr de 12, erau călăreți ce îl acompaniau pe împărat la război, după modelul cavalerilor Mesei Rotunde din legenda arthuriană. Datele despre ei sunt mai mult mitologice decât istorice.

Cum apare codul de onoare al cavalerului

Având în vedere caracterul violent endemic al societății din acea perioadă și a faptului că cei înarmați puteau comite orice fel de abuzuri, fără a fi sancționați în vreun fel, Biserica a intervenit și a salvat situația, impunând reguli stricte de folosire a violenței, interzicând folosirea acesteia și amenințând cu excomunicarea pe toți cei care vor comite acte de violență, mai ales împotriva celor lipsiți de apărare. Prin aceasta, Biserica îi calma și pe nobilii belicoși care doreau să-și extindă puterea și posesiunile.

Astfel, se naște etica propriu-zis cavalerească, din canoanele religioase impuse de Biserică, prin serviciul datorat acesteia, serviciu împins până la sacrificiul de sine, mai ales atunci când venea vorba despre apărarea celor sărmani și inocenți.

Papa Grigore al VII-lea creează un nou model de luptător sfânt – miles Sancti Petri – până atunci existase doar conceptul de miles Christi (soldatul lui Cristos), care îi cuprindea pe martiri, preoți, călugări. Noul concept urmărea a-i cuprinde pe cei ce doreau a servi cu arma în mână cauza creștinătății. Prilejul era bine ales, mai ales în contextul luptelor împotriva arabilor în Peninsula Iberică și a păgânilor europeni din zona Mării Baltice. Etica noului tip de cavaler era bazată pe principiile de vitejie, prudență, înțelepciune, experiență, spirit de grup, solidaritate, prietenie frățească.


Viitorii cavaleri, provenind în general din familii nobiliare sau foarte bogate, dobândeau la 7 ani rangul de paj și erau trimiși la vreo curte nobiliară, de obicei a suzeranului familiei (mare nobil, rudă sau chiar la curtea monarhului), unde erau învățați bunele maniere, arte liberale, curtoazia față de doamne, puțină carte – scris, citit, eventual latină și greacă - , cum să servească la masa seniorului, cum să aibă grijă de cai. La 14 ani deveneau scutieri și erau dați pe mâna unui cavaler, care îi instruia temeinic în arta războiului. O bună parte a instrucției se desfășura la vânătoare, unde scutierul învăța să tragă cu arcul și arbaleta, chiar dacă nu va folosi niciodată aceste arme în luptă! Dacă era apt, în jurul vârstei de 18-21 de ani, tânărul era uns cavaler, de obicei înainte de vreo luptă, sau după luptă, dacă își câștigase această onoare cu arma în mână.

Învestitura uni cavaler

Învestitura cavalerului avea reguli foarte clare, și devine, din secolele XII-XIII – perioada clasică și apogeul instituției cavalerilor – aidoma unui sacrament religios. Cavalerului i se tundeau barba și părul și i se înmânau simbolurile noului său statut: tunica albă, care însemna puritatea; mantia roșie, care semnifica sângele pe care era dispus să îl verse pentru Cristos; centura albă; pintenii auriți, care semnificau viteza cu care își va îndeplini misiunea divină; șosetele maro, care însemnau pământul în care se va întoarce; încălțările negre. Era atins pe umeri cu o spadă, sau primea o lovitură ritualică – alapa militaris – cu mâna dreaptă pe gât sau pe ceafă, ultima lovitură din viața lui pe care avea voie să o primească fără să riposteze, însemnând și trezirea din visele rele, la noua viață. Noul cavaler făcea o baie purificatoare, apoi un somn regenerator, din care se trezea un alt om, un om al armatei sfinte a creștinătății, viața anterioară fiind lăsată complet în urmă. Unii își petreceau noaptea în capelă/biserică, rugându-se, cu spada pe altar. Primea armele de cavaler, care îi vor fi tovarășele de luptă, viață și moarte de acum încolo.

Viața unui cavaler

Viața cavalerului se va desfășura din acest moment printre dueluri, instrucții, lupte, vânători, ospețe și turniruri. Cavalerul era în principiu un luptător și un călător solitar, căutând permanent aventurile, care erau surse de îmbogățire și de înrolare în diferite expediții războinice.

Turnirurile datează de dinainte de 1100, și erau văzute drept sport și antrenament, plus o bună ocazie pentru unii de a-și etala în mod public și fără modestie măiestria militară. La fel ca în amfiteatrele antice, luptele trebuiau să creeze spectacol și distracție pentru public – în principiu, lăncile cu care se izbeau cavalerii trebuiau să se așchieze în mod spectaculos, și oponentul doborât. Armurile de turnir erau mult mai elaborate decât cele de luptă, mai colorate, cu diverse elemente decorative, mai ales pe coif, înfățișând animale de pradă sau fantastice, sau propriile steme ale combatanților. Caii aveau de asemenea armuri parțiale, foarte elaborate la rândul lor, mai ales pentru cap.

Turnirurile au fost interzise oficial de către Papalitate între 1130 și 1316, fiind văzute drept etalări improprii ale violenței. Acestea vor continua însă nestingherite în Anglia, fiind legiferate din 1194. La sfârșitul secolului XII apar heralzii și arbitrii, și în același timp blazoanele, generalizate din secolul XIII.

Echipament, armament, tactică

Echipamentul unui cavaler a fost supus modificărilor inerente de-a lungul secolelor. În principiu, cavalerul era un luptător greu echipat și înarmat, fiind protejat de armuri metalice, care aveau rolul și scopul de a-l proteja pe luptător de loviturile inamice, dar de a-i oferi în același timp o mare mobilitate. Poveștile despre cavaleri urcați pe cal cu macaraua, sau armuri grele de zeci de kilograme sunt pure invenții ale creatorilor de desene animate și filme de comedie, preluate fără discernământ și verificare de publicul larg, chiar de unii dintre istorici. Arta celor ce făceau armuri a evoluat într-atât, încât un cavaler complet echipat putea alerga și chiar rostogoli fără a fi incomodat de armura purtată. Inclusiv protecțiile de mână și mănușile metalice aveau degete mobile, astfel încât luptătorul își putea folosi palma și degetele în mod normal. Capul era protejat de un coif metalic, care apăra inclusiv fața cavalerului – modelele au variat în timp; inițial, o cămașă de zale proteja corpul cavalerului, mai târziu trecându-se la armuri din plăci metalice, apoi cuirasele metalice ale celebrelor armuri gotice. Pe sub coif și armură existau protecții din material textil matlasat, ca protecție între metal și pielea proprie. Peste armură, cavalerul putea purta o tabadă/ tunică, de obicei până la jumătatea coapsei, pe care putea fi brodată stema proprie sau a celui în suita căruia se afla. În cazul cruciaților, această tabardă era lungă aproape până la pământ, pentru a-l proteja pe purtător de soarele Orientului. De asemenea, tipul mănușilor metalice a variat în timp, de la cele cu un deget, acoperite de zale, până la mănuși cu cinci degete metalice, perfect pliabile și utile în luptă. Unii cavaleri purtau și apărătoare, tot metalice, pentru coapse și gambe.

Ca armament, fiecare cavaler purta o lance, o spadă dreaptă, cu tăiș pe ambele muchii, și vârf ascuțit, un scut - și acesta a variat ca formă, de la cel rotund la cel oval, dreptunghiular, de tip ”lacrimă” sau ”triunghiular”. La brâu mai atârna și un pumnal drept, în cazul în care, in extremis, cavalerul își pierdea armele în luptă. Bineînțeles, ”piesa” de echipament care îl definea drept cavaler era calul, dotat cu o șa. Fără cal și șa, cavalerul ar fi fost un simplu infanterist…Calul era acoperit, mai ales la turniruri, cu un bucată mare de material textil numită valtrap, pe care se afla de asemenea blazonul cavalerului sau alte însemne simbolice.

Ca tactică, cavalerii șarjau, de obicei de pe flancurile armatei, înspre inamic, de cele mai multe ori în rânduri strânse, cu lăncile la orizontală, și bine ațintite spre inamic. Șarja avea rolul de a sparge formația inamică, indiferent că era de cavalerie sau infanterie, lancea devenind inutilizabilă – dacă mai era întreagă – după acest prim impact. Lupta se dădea de acum individual, fiecare cavaler folosind spada pentru a omorî cât mai mulți inamici, sau a captura dintre ei. În cazul războaielor europene, cavalerii nu se ucideau unii pe alții – era mai mare onoare să capturezi un alt cavaler, care jura pe cuvântul său de aristocrat că îi va trimite celui ce l-a capturat în luptă o anumită sumă de bani. Onoarea cavalerească funcționa de fiecare dată.

Alături de cavaler se mai aflau scutierul/scutierii săi și, eventual, alți însoțitori înarmați, în funcție de rangul și puterea financiară a cavalerului respectiv. Pentru a se recunoaște în luptă, stema (blazonul) fiecărui cavaler era pe scutul acestuia, pe tabardă, eventual pe valtrap.

Faimă și decădere

O întreagă literatură cavalerească s-a dezvoltat în jurul cavalerilor, în perioada secolelor XIII-XV, literatură care prezenta în mod laudativ și didactic faptele de arme și sacrificiul cavalerilor, de asemenea presupusele lor aventuri amoroase. Această literatură, sub formă de romane, poeme sau cântece eroice, circula prin toată Europa sub formă de cărți sau pe cale orală, prin intermediul menestrelilor.

Instituția cavalerismului a contribuit din plin la crearea și evoluția aristocrației europene. Dezvoltarea sa, puterea reală și faima dobândită i-au adus însă și decăderea ca instituție. Folosirea în masă a armelor de foc și a arbaletelor a scăzut enorm rolul militar al cavalerilor începând din secolul al XV-lea. De la arma decisivă a câmpurilor de bătălie, cavaleria a devenit o Cenușăreasă cu rol tactic.

Pe plan politic, centralizarea feudală inițiată de monarhiile apusene va știrbi puternic puterea politică și financiară a marii nobilimi care asigura grosul cavaleriei grele. Instituția se va demonetiza rapid, ajungând un simplu instrument de promovare socială, titlurile putând fi vândute și cumpărate, mai ales de mândrii cavaleri cu înaintași iluștri, dar cu buzunarele goale. Monarhii se vor preocupa să creeze ei înșiși ”ordine de curte” – Ordinul Lânii de Aur, Ordinul Stelei etc - , cu modele luate din literatura cavalerească, haine și simboluri strălucitoare, ceremonii fastuoase, ranguri pompoase. Jurământul depus acum era însă față de rege!

Un ordin aparte creat la începutul secolului XV, în Europa de Est, a fost Ordinul Dragonului, creat de către Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei și împărat al Germaniei, pentru marea nobilime și pentru a-i atrage și pe voievozii ortodocși din estul Europei într-o mai strânsă legătură cu Occidentul, în vederea unei alianțe anti-otomane. Din ordin a făcut parte și Vlad Dracul, dar și conducători sârbi și bulgari. Ordinul își pierde semnificația după mijlocul secolului al XV-lea. În afară de acesta, pe teritoriul Țărilor Române nu au existat ordine cavalerești de tipul celor religioase sau occidentale.

Cavalerii din ordinele militare religioase

După prima Cruciadă, 1096-1099, se nasc și ordinele călugărești militare, ordinele religioase cavalerești, în Țara Sfântă, bazate pe principiile austerității și ascetismului. Cele mai cunoscute au fost ordinele: templierilor, teutonilor și a cavalerilor ospitalieri, aceștia din urmă cunoscuți și sub denumirile de cavaleri ioaniți, de Rodos sau de Malta. Alte astfel de ordine religioase au luat naștere în Peninsula Iberică – ordinele de Calatrava, Alcantara, Santiago - și în zona Mării Baltice – Ordinul Livonian.

Aceste ordine erau formate din clerici și laici deopotrivă, care erau împărțiți în militari și civili. Militarii, la rândul lor, erau împărțiți în cavaleri și servientes – sergenți/servitori. Toți membrii erau obligați, la accesiunea în ordin, să depună jurăminte de luptă, castitate, supunere și sărăcie, ordinele fiind privite drept militia Christi – armata lui Cristos. Cavalerii trebuiau totodată să dea permanent dovadă de ardoare războinică și nestrămutată credință creștină. Jurământul avea caracter solemn, și se depunea în cadrul unor ceremonii.

În cadrul ordinelor militare religioase, exista o structură ierarhică foarte clară, în frunte fiind un Mare Maestru. În rândurile ordinelor intrau mari aristocrați, cavaleri, membri ai unor familii de cavaleri, oameni liberi sau parțial liberi din alte clase sociale. Totodată, se recrutau trupe locale și erau acceptați mercenari și voluntari. Jurămintele erau de castitate și renunțarea la dorințele carnale, supunere totală față de Ordin, și jurământul de sărăcie. Cei ce nu erau cavaleri se numeau servientes, cuvânt tradus prin sergent, dar care înseamnă de fapt servitor, slujbaș. Printre motivele accederii într-un astfel de ordin se numărau dorința de a lupta pentru creștinătate, deziluzii amoroase/ sociale/ familiale, semn de penitență, din cauza sărăciei, sau pentru a face carieră. Jurămintele erau pe viață, față de cele ale cruciaților obișnuiți, care jurau pe un termen limitat, cât dura campania sau cât erau angajați.

Titlul de cavaler supraviețuiește astăzi ca rang de jos al aristocrației, sau ca onoare militară sau civilă.

Bibliografie

David Edge, John Miles Paddock – Arms and Armour of the Medieval Knight, 1997

Frances Gies – The Knight in History, 2011

Robert Jones – Knight. The Warrior and World of Chivalry, 2011

Stephen Turnbull – The Book of the Medieval Knight, 1995


""