Catapultele: artileria grea a antichităţii şi a evului mediu

Autor 3633 vizualizări


Astăzi, atunci când folosim termenul „catapultă”, ne referim de obicei la o maşină de luptă cu un singur braţ care, acţionând pe verticală pe principiul unei pârghii de gradul întâi, lansează asupra ţintei proiectile aproximativ sferice, făcute cel mai adesea din piatră. De-a lungul timpului, termenul a fost folosit însă pentru a denumi maşini de luptă ce aruncau orice tip de proiectile, în vreme ce dispozitivele mecanice utilizate pentru aruncarea pietrelor au fost mult mai diverse decât imaginea pe care ne-o reprezentăm de obicei atunci când ne gândim la o catapultă. Totuşi, maşinile de război care aruncau pietre, indiferent de numele primit, de la genericul catapultă până la onager, mangonel, trebuchet sau chiar balistă, au reprezentat timp de mii de ani cele mai temute piese de artilerie, până ce inventarea şi perfecţionarea tunurilor a condus la scoaterea lor din uz.


Dispozitivele individuale pentru aruncarea proiectilelor, precum praştia pentru pietre şi arcul pentru săgeţi, au fost inventate de timpuriu, arheologii oscilând în a plasa începuturile lor între mezolitic şi paleoliticul superior (aprox. 12000-8000 î.Hr.). Cu toate acestea, evoluţia către primele piese de artilerie a fost extrem de lentă. Recent, pornind de la descoperirea unor grămezi de pietre rotunjite la Palaipaphos în Cipru şi Phokaia în Asia Mică, unii arheologi au emis ipoteza că perşii ar fi utilizat deja catapulte primitive în jurul anului 500 î.Hr. Demonstraţia este însă puţin convingătoare, fiind mai probabil ca proiectilele să fi fost aruncate de pe ziduri de către apărători. 

În consecinţă, prima atestare sigură a maşinilor de război plasează inventarea lor în jurul anului 400 î.Hr., în Sicilia, unde tiranul Dionysos din Syracusa îi unise pe grecii din insulă împotriva ameninţării carthagineze. Pentru a face faţă unor duşmani de temut precum carthaginezii, Dionysos a strâns laolaltă cei mai renumiţi ingineri şi meşteri ai vremurilor sale care, aşa cum ne asigură Diodor din Sicilia, au inventat primele catapulte (Diod. Sic. 14.42.1). Termenul este compus din cuvintele greceşti kata – „în jos” şi pallō – „a arunca”, după unii, sau peltē – „scut uşor”, după alţii şi se referea iniţial la orice tip de maşină de luptă care arunca proiectile, fie ele săgeţi sau pietre de formă sferică.

Cum a apărut catapulta 

De altfel, catapultele lui Dionysios par să fi fost în realitate simple îmbunătăţiri ale unui dispozitiv individual mai vechi denumit gastraphetēs – „arc de abdomen”, în fapt un fel de arbaletă care, pentru a fi armată, era necesar să fie sprijinită de abdomen. Probabil că inginerii tiranului syracusan nu au făcut nimic altceva decât să aşeze arcul compozit pe un suport de lemn şi să mărească proporţiile dispozitivului.

Marea inovaţie a fost reprezentată însă de înlocuirea propulsiei generate de tensiunea din arcul compozit, cu cea creată de două arcuri de torsiune, situate simetric de o parte şi de alta a suportului orizontal pe care se afla săgeata. Un arc sau resort de torsiune era de fapt un mănunchi de corzi bine răsucite (confecţionat din păr sau tendoane de animal, uneori şi din păr de om), aşezat pe verticală într-un cadru de lemn. În mijlocul mănunchiului era prins un braţ de lemn, formându-se astfel un mecanism precum cel utilizat astăzi pentru strângerea lamei banalului ferăstrău. De extremităţile celor două braţe simetrice de lemn, strânse aproximativ 35 de grade prin forţa de torsiune din resorturi, era legată coarda care propulsa săgeata. În momentul în care mecanismul era lăsat liber, săgeata, de obicei scurtă și groasă, era aruncată, cu efect devastator asupra armurilor și scuturilor vremii.


Invenţia revoluţionară a catapultei bazate pe forţa de torsiune în jurul anului 350 î.Hr. îi este atribuită lui Polydos din Thessalia, inginer angajat de Filip al II-lea al Macedoniei, un rege entuziast în utilizarea mașinilor de luptă. Nu după mult timp, aceste catapulte au fost modificate pentru a putea arunca nu doar săgeţi, ci și proiectile sferice, cioplite cel mai adesea în piatră. Primul general care se pare că a folosit mașinile aruncătoare de pietre (katapeltai petroboloi) este chiar Alexandru cel Mare, în asediile Halicarnasului (334 î.Hr.) şi Tyrului (332 î.Hr.), deși proiectilele erau probabil de mică dimensiune. La numai douăzeci de ani de la moartea sa, în jurul anului 300 î.Hr., există însă unele informaţii că o catapultă aparţinându-i lui Demetrios Poliorketes („Asediatorul”), ar fi aruncat proiectile de aproximativ 80 de kilograme!

Informaţiile de acest fel trebuie însă tratate cu circumspecţie. În lumea antică, începând mai ales cu Şcoala de la Alexandria, patronată de primii Ptolemei, se dezvoltă o adevărată tagmă a inginerilor specializaţi în proiectarea maşinilor de luptă. Cel mai renumit pare să fi fost Ctesibios din Alexandria (cca. 280 î.Hr.), amintit în tratatul păstrat până astăzi al lui Philon din Bizanţ. Alte tratate antice unde sunt descrise catapulte care aruncau fie săgeţi, fie pietre sunt cele ale lui Heron din Alexandria sau Vitruvius, care surprind prin vocabularul extrem de tehnic şi prin indicaţiile foarte precise. Ori toţi aceşti specialişti prezintă calcule amănunţite prin care sunt fixate proporţiile catapultelor în funcţie de lungimea săgeţilor sau diametrul şi greutatea proiectilelor sferice. Un proiectil cântărind 80 de kilograme ar fi necesitat o catapultă imensă, dacă ne gândim că cel mai mic calibru menţionat în scrierile antice era cel care producea greutăţi de 4,4 kilograme şi care, chiar şi în aceste condiţii, necesita o catapultă de înălţimea unui om şi grea de o jumătate de tonă. De altfel, descoperirile arheologice demonstrează că erau preferate acele categorii de proiectile care nu depăşeau 15-20 de kilograme.

Catapulta în lumea romană 

Romanii au preluat de la greci maşinile de luptă, iniţial în sudul Italiei şi Sicilia, în timpul războaielor contra carthaginezilor (cca. 210 î.Hr.), ulterior în Grecia şi Asia Mică, fie capturându-le, fie primindu-le de la aliaţi precum Rhodosul sau Pergamul. Numele sub care le-au preluat la început pot fi înşelătoare: dacă termenul generic folosit era tormenta, aruncătoarele de pietre erau denumite ballistae (de la grecescul ballō – „a arunca”), iar cele de săgeţi catapultae. Abia la începutul erei noatre, în condiţii destul de puţin cunoscute, termenii sunt inversaţi, apropiindu-se de accepţiunile din zilele noastre.


Inovaţiile tehnice au fost destul de reduse, ele constând în principal în înlocuirea mecanismelor de lemn din jurul arcelor de torsiune cu piese metalice şi în modificarea parţială a dispunerii lor. Principiile esenţiale au rămas aceleaşi, doar eficienţa crescând într-o anumită măsură.

Singurul mare element de noutate a fost inventarea, spre sfârşitul imperiului, a unei noi maşini de luptă: onagerul (din grecescul onagros – „măgar sălbatic”), denumit astfel datorită asemănării dintre loviturile sale şi cele prin care animalul al cărui nume l-a primit îşi împroşca urmăritorii cu o ploaie de pietre. Descrierea maşinii, prima care se apropie de conceptul actual de catapultă, este furnizată de Ammianus Marcellinus. Onagerul se bazează tot pe forţa de torsiune, doar că numai a unui singur mănunchi de corzi răsucite, aşezat în poziţie orizontală şi prins într-un cadru masiv de lemn. Braţul din mijlocul mănunchiului acţionează acum pe verticală, eliberând proiectilul aşezat într-un „buzunar” precum cel al praştiilor. Reculul unei asemenea maşini era foarte mare, astfel încât era necesar ca odată eliberat, braţul de aruncare să se oprească într-o platformă grea, acoperită cu materiale moi pentru a prelua şi disipa şocul. Pentru manevrarea onagerului erau necesari cel puţin nouă servanţi, opt trăgând în jos braţul (şi răsucind astfel mănunchiul de corzi), iar cel de-al nouălea eliberând la momentul potrivit forţa de torsiune printr-o lovitură de ciocan care tăia legăturile braţului de lansare. Bătaia onagerului a fost estimată la aproximativ 180-300 de metri, dar pentru a fi eficient împotriva zidurilor probabil că distanţa de la care se trăgea cu proiectile de circa 25 de kilograme nu trebuia să depăşească 100 de metri.

Maşinile aruncătoare de pietre, bazate pe forţa de torsiune, au dispărut rapid după căderea Imperiului Roman. Ele necesitau cunoştinţe tehnice extrem de avansate şi operaţii ample de reglare şi întreţinere. Resorturile formate din mănunchiuri de corzi răsucite, piesele centrale ale maşinilor, se dezacordau (şi trebuiau acordate la loc, la fel ca un instrument muzical, acordajul făcându-se uneori pe baza sunetului), se uzau rapid sau chiar se rupeau, înlocuirea fiind foarte anevoioasă. Pe de altă parte, se pare că dacă se udau, resorturile nu mai puteau fi folosite până ce nu se uscau. În consecinţă, în afara zonei mediteraneene, utilizarea catapultelor bazate pe forţa de torsiune era mult limitată. Din aceste considerente, dispariţia lor odată cu imperiul roman a fost una firească.

„Catapultele”, venite din Orient 

Ele au fost înlocuite însă destul de rapid de catapultele bazate pe forţa de tracţiune a oamenilor, inventate probabil în China în jurul anului 200 e.n., unde li se spunea „vârtej de vânt”. Acest tip de catapultă, care a primit mai multe nume în Europa şi Orientul Mijlociu, dintre care denumirea de „mangonel” (lat. mangonellus sau mangonella, gr. manganikē, arab. manjanīq) pare să fi fost cea mai răspândită, se baza pe principiul pârghiei de gradul întâi: braţul de aruncare era trecut peste un ax orizontal, suspendat la o anumită înălţime pe un schelet de lemn. De partea din faţă a braţului de aruncare, mult mai scurtă decât cea din spate, unde era aşezată încărcătura, un echipaj de servanţi trăgea în jos cu putere, provocând ridicarea bruscă a părţii din spate şi lansarea proiectilului.


Până nu demult, se credea că arabii au fost cei care au adus din China noua maşină de luptă, utilizând-o în secolul al VII-lea cu succes la cuceririle lor impetuoase. Totuşi, o nouă interpretare a „Miracolelor Sfântului Dimitrie” sugerează că la asediile Thessalonicului din 586 şi 618, avarii ar fi utilizat deja noul tip de catapultă, deşi fără succes. Cert este însă că în secolele al VII-lea şi al VIII-lea, mangonelul devenise deja o prezenţă normală în armatele bizantine, arabe sau avare. Abia în secolul al IX-lea el este preluat şi în Occident, fiind menţionat de pildă în 885, atunci când parizienii asediaţi de normanzi utilizează cu succes o asemenea maşină împotriva atacatorilor.

Mangonelul a fost utilizat pe scară largă şi a înlocuit onagerul pentru că era cu mult mai simplu de construit şi de mânuit. Chiar dacă şi aici respectarea proporţiilor oferea o eficienţă mai mare, nu era la fel de importantă ca în cazul maşinilor bazate pe torsiune. Mai mult, reglarea tirului se putea face cu mult mai simplu prin schimbarea numărului de oameni care acţionau braţul de aruncare, iar frecvenţa de tragere era sensibil mai ridicată. Nu în ultimul rând, dezavantajul reculului puternic al onagerului nu era prezent.

În aceste condiţii, până la sfârşitul secolului al XII-lea, mangonelul a fost foarte popular, fiind utilizat atât împotriva combatanţilor individuali, cât şi împotriva meterezelor, ba chiar uneori, mai rar, pentru a deschide breşe în zidurile masive de fortificaţie. Câteodată se creau adevărate baterii, ca cea formată din cele 14 catapulte ale lui 'Imād al-Din Zengī din Alep, care lansau zilnic 1000 de proiectile la asediul asupra Baalbekului din 1134. Diversitatea tipurilor de mangoneluri trebuie să fi fost de asemenea mare, împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul amintind nu mai puţin de 12 variante distincte produse de atelierele imperiale de la Constantinopol (câte patru variante pentru fiecare tip mai mare – tetrarea, labdarea, eilaktion). Şi denumirile diferite din latină par să indice tipuri diferite: mangonellae, petrariae, fundibullariae.

La sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea începe însă utilizarea pe scară largă a celei mai impozante şi mai eficiente catapulte care a existat vreodată: trebuchetul sau catapulta cu contrapondere. Marea diferenţă faţă de mangonel era reprezentată de faptul că braţul de aruncare nu mai era acţionat de oameni, ci de o mare contragreutate (adeseori un coş imens umplut cu pietre), care putea atinge câteva tone.

Se pare că noua tehnologie ar fi apărut în Orientul Mijlociu, fiind adaptată de la mecanismele utilizate pentru ridicarea apei în cadrul sistemelor de irigaţii (shādūf). De altfel, a fost avansată ipoteza că succesul musulmanilor în recucerirea cetăţilor ocupate de cruciaţi, unele dintre cele mai puternice fortificaţii din lume la acea vreme, s-ar fi datorat în mare parte tocmai acestei noi invenţii.


Astfel s-ar explica şi rapida lor adoptare în Europa, aduse de războinicii întorşi din Ţara Sfântă. Astfel, în 1211, cruciaţii porniţi împotriva ereticilor cathari din sudul Franţei folosesc un trebuchet, care creează o mare uimire în rândul asediaţilor. În 1216, prinţul francez Ludovic (viitorul Ludovic al VIII-lea) conduce o expediţie în Anglia, atacând castelele baronilor englezi cu o astfel de maşină. În 1218, la asediul Damiettei din Egipt, trebuchetul ducelui de Austria se remarcă prin dărâmarea unora dintre fortificaţiile arabe, iar în anul 1226, regele Angliei îi plăteşte o sumă de bani meşterului Jordan, pentru construcţia unui trebuchet. Referirile la trebuchet din Italia sunt încă şi mai timpurii deşi mai puţin sigure: în 1189, la Vicenza, şi în 1199, la Cremona. Următoarele menţiuni apar abia în anul 1229. Pe de altă parte, trebuchetul s-a răspândit şi spre răsărit, prima menţiune a sa în China, sub numele de maşina „musulmană”, fiind făcută în contextul asediului cetăţii Xiangyang din 1275.

Popularitatea trebuchetului în rândul armatelor vremii era pe deplin întemeiată, aşa cum o demonstrează şi reconstituirile moderne. În primul rând, noua maşină de asediu, păstrând dimensiuni acceptabile, permitea aruncarea unor proiectile mai mari pe distanţe mai lungi. Astfel, în anul 2000, inginerii britanici au reconstruit temutul trebuchet „Warwolf”, utilizat de regele Edward I la asediul castelului Stirling din 1304. Chiar dacă avea un braţ de doar 9 metri lungime, maşina putea arunca proiectile de 100 de kilograme la o distanţă de 185 de metri, provocând daune considerabile zidurilor utilizate în experiment. O altă catapultă cu contrapondere, mai mare, construită în Germania, a aruncat folosind o greutate de 6 tone proiectile cântărind 55 de kilograme la nu mai puţin de 320 metri depărtare. Nu doar dimensiunea pietrelor aruncate era relevantă, ci şi energia dezvoltată la impact era semnificativă: acelaşi rege Edward I a fost trântit de pe cal la asediul castelului Stirling de un proiectil duşman căzut la mică distanţă. Trebuchetul experimental construit în Germania a reliefat şi al doilea mare avantaj al noilor maşini: precizia. Toate loviturile efectuate au căzut în interiorul unui cerc cu raza de 10 metri. Mai mult, atunci când nu bătea vântul s-au înregistrat între două lovituri consecutive diferenţe nu mai mari de 20 de centimetri. Pe de altă parte, trebucheţii erau uşor ajustabili prin modificarea lungimii „buzunarului” ca de praştie în care erau aşezate proiectilele şi puteau fi asamblaţi şi dezasamblaţi relativ uşor. Nu în ultimul rând, utilizarea acestor catapulte permitea renunţarea la un număr mare de servanţi care ar fi trebuit să acţioneze ca în cazul mangonelului.

Avantajele evidente ale trebuchetului reies nu doar din răspândirea sa rapidă, ci şi din amploarea pe care a luat-o în epocă utilizarea lui: la asediul Acrei din 1291, mamelucii egipteni au bombardat oraşul cu nu mai puţin de 92 de astfel de maşini. Genovezii şi francezii au urcat trebucheţi pe platformele superioare ale turnurilor de asediu, în vreme ce flotele genoveze şi veneţiene sunt consemnate adeseori ca fiind dotate cu corăbii pe ale căror punţi erau montaţi trebucheţi. Popularitatea catapultelor cu contragreutate a fost atât de mare încât chiar şi după apariţia tunurilor, utilizarea lor a continuat pentru o vreme. Mai ales atunci când cantitatea disponibilă de praf de puşcă era limitată, trebuchetul putea reprezenta o soluţie. Se întâmplă astfel să existe consemnări foarte târzii ale utilizării catapultei cu contragreutate, ca cea din 1521, în care conquistadorii spanioli din Mexic construiesc o astfel de maşină de asediu pentru atacarea Tenochtitlanului, distrusă însă de propriul proiectil, sau ca cea din 1779, când britanicii apără Gibraltarul de spanioli şi cu ajutorul unui trebuchet.

Avantajel și dezavantajele catapultelor în luptă   

De-a lungul întregii lor istorii, catapultele au reprezentat un complement util pentru orice armată, atât în cazul asediilor, cât şi în timpul luptelor în câmp deschis. Mobilitatea lor redusă şi vulnerabilitatea echipajelor care le mânuiau, precum şi lipsa preciziei majorităţii catapultelor, a făcut însă ca ele să nu joace niciodată acelaşi rol important pe care l-a avut artileria modernă, folosirea lor fiind circumscrisă în general asediilor.


În funcţie de maşinile pe care le aveau la dispoziţie, atacatorii le puteau utiliza în mai multe scopuri. Atunci când erau utilizate proiectile convenţionale din piatră, printre obiective se numărau scoaterea din luptă a apărătorilor de pe ziduri sau dărâmarea unora dintre lucrările mai puţin impozante de fortificare, mai rar şi doar în cazul posesiei unor maşini grele adăugându-se şi crearea unor mari breşe în sistemul de fortificaţie, care să permită intruziunea trupelor de asalt.

Pe de altă parte, adeseori catapultele erau utilizate pentru a lansa proiectile mai puţin convenţionale, precum amestecuri incendiare, foarte utile mai ales în China sau în nordul Europei, unde majoritatea clădirilor erau construite din materii prime inflamabile (bambus, lemn, stuf). Unele încărcături reprezentau adevărate „bombe biologice”: în 1346, la asediul Caffei genoveze, tătarii au aruncat în cetate cadavre ale victimelor ciumei bubonice, iar în 1422, la asediul castelului Karlstein din Boemia, răsculaţii husiţi au bombardat inamicii atât cu cadavre umane, dar şi cu nu mai puţin de 2000 de căruţe de bălegar, reuşind să provoace o gravă epidemie în rândul apărătorilor. Factorul psihologic era de asemenea vizat: atacatorii puteau captura apărători ce încercau să fugă sau aliaţi ai acestora veniţi în ajutor şi să le arunce capetele sau trupurile mutilate peste ziduri, aşa cum au făcut de pildă în 959 bizantinii împotriva arabilor la asediul asupra Candiei din insula Creta sau în 1099 cruciaţii cu cadavrele spionilor prinşi în timpul asedierii Ierusalimului. Dar nu doar proiectilele neconvenţionale puteau afecta moralul apărătorilor, ci chiar zgomotul teribil al proiectilelor zburând prin aer sau rănile groaznice pe care le produceau victimelor. Se întâmpla astfel ca apărătorii fortificaţiilor mai slabe să se predea la simpla vedere a unui arsenal impunător de catapulte. Mai ales în cazul în care adversarii nu mai văzuseră maşini de război, efectul psihologic era teribil, ca în cazul unora dintre garnizoanele bizantine din Sicilia şi sudul Italiei, atacate de normanzii lui Robert Guiscard.

Nici cei asediaţi nu ignorau utilizarea catapultelor aruncătoare de pietre. Dacă onagerul nu prea putea fi urcat pe ziduri pentru că prin reculul său le putea deteriora, mangonelul putea fi utilizat în acest fel. Oricum însă, dacă apărătorii erau destul de pricepuţi, catapultele puteau fi aşezate şi în spatele zidurilor, tragerea lor fiind dirijată prin ochire indirectă pe baza indicaţiilor venite de la observatorii de pe metereze. Ţintele predilecte ale apărătorilor erau formaţiunile compacte ale inamicilor, dar şi maşinile duşmane de luptă. Spre sfârşitul Evului Mediu, odată cu creşterea preciziei trebucheţilor, se înregistrau adevărate dueluri între catapulte, de multe ori sfârşite cu avarierea unora dintre acestea. Pe de altă parte, nici apărătorii nu subestimau factorul psihologic: locuitorii unei cetăţi din Khorasan, asediaţi de marele Mahmud din Ghazni (din Afganistanul de astăzi), au aruncat asupra inamicilor coşuri pline cu şerpi şi scorpioni veninoşi, cu un impact puternic asupra moralului. În aceeaşi măsură, după dezastrul roman suferit în faţa goţilor la Adrianopole în 378, când însuşi împăratul Valens a căzut pe câmpul de luptă, oraşul în sine a rezistat şi datorită surprizei imense pe care maşinile de război au creat-o în rândul barbarilor.

După cum spuneam şi anterior, din cauza mobilităţii reduse şi impreciziei, dar şi a costurilor foarte mari de producţie şi mai ales întreţinere, catapultele nu au ajuns totuşi niciodată să joace rolul artileriei moderne, bazate pe folosirea prafului de puşcă. Pe de altă parte, pot fi remarcate numeroase asemănări.

Pentru a avea o artilerie puternică, atunci, ca şi în epoca modernă, erau necesare resurse financiare şi materii prime însemnate. Ca exemplu ilustrativ trebuie menţionat faptul că în timpul cruciadei a şaptea (1249), regele francez Ludovic al IX-lea a reuşit să ridice o palisadă cu care şi-a înconjurat întreaga tabără folosind exclusiv lemnul celor 24 de trebucheţi capturaţi de la musulmani. Astfel, doar marile forţe politice ale vremii îşi puteau permite o artilerie demnă de luat în considerare.


De asemenea, pentru fabricarea şi utilizarea catapultelor (mai ales a celor romane, bazate pe torsiune) erau necesare numeroase cunoştinţe ştiinţifice, pe care le poseda un număr redus de persoane. Specialiştii erau extrem de importanţi şi adeseori erau păziţi în acelaşi fel în care sunt păstrate astăzi cele mai preţioase secrete militare. Nu este întâmplător că una dintre clauzele păcii din 102 d.Hr. dintre romani şi daci prevedea explicit tocmai predarea meşterilor pe care Decebal îi atrăsese la el.

În aceeaşi măsură se poate vorbi şi de o proto-industrie de război, existând numeroase referiri la procesul prin care proiectilele erau confecţionate în urma alegerii materiei prime adecvate şi şlefuirii bucăţilor până ce obţineau forma sferică dorită. Mai ales în epoca greacă şi romană, atunci când dimensiunile maşinii de război depindeau într-o largă măsură de diametrul proiectilelor, confecţionarea acestora era extrem de importantă, existând calibre speciale, marcate cu cifre. Ulterior, stricteţea în alegerea muniţiei nu mai era atât de importantă (în 378 apărătorii Adrianopolelui au folosit ca proiectile şi fragmente de coloane), deşi pentru precizie şi un impact cât mai puternic erau în continuare necesare activităţi prelucrative. Odată cu creşterea frecvenţei de tragere, numărul de proiectile necesare a crescut de asemenea vertiginos, oamenii implicaţi în această activitate fiind tot mai numeroşi.

În ciuda complexităţii la care ajunsese artileria grea premodernă, dezvoltarea catapultelor şi a implicaţiilor lor sociale şi economice a luat însă sfârşit destul de brusc ca urmare a utilizării unei noi modalităţi de propulsie pentru proiectile, mai ieftină şi mai simplă. Epoca modernă a fost prin excelenţă, încă de la începuturile ei, epoca tunurilor.

Bibliografie selectivă 
Campbell, D., Delf, B. (2003), Greek and Roman Artillery, 399BC - AD 363, Osprey Publishing.    
Chevedden, P. (2000), „The Invention of the Counterweight Trebuchet: A Study in Cultural Diffusion”, în dumbarton Oaks Papers 54, p. 71-116.
Connoly, P. (1998) Greece and Rome at War, London, Greenhill Books.
Gurstell, W. (2004) The Art of Catapult, Chicago, Chicago Review Press.
Hindley, G. (2009) Medieval Sieges and Siegecraft, Barnsley, Pen & Sword Military.
Purton, P.F. (2010) A History of the Early Medieval Siege, c. 450-1200, Woodbridge, Boydell Press.
Purton, P.F. (2010) A History of the Late Medieval Siege, 1200-1500, Woodbridge, Boydell Press.


""