Catapulta şi berbecul - „bombele atomice“ ale Antichităţii

Autor 6203 vizualizări


Dincolo de elementele distructive şi tragice pe care conflictele militare le‑au produs de-a lungul veacurilor, războiul adună şi descătuşează energii creatoare demne de admiraţie şi de un real folos omenirii pe timp de pace.

Istoria războiului consemnează o serie de invenţii ce au sfidat convenţiile epocilor în care au fost create, fiind percepute ca adevărate „bombe atomice“ pentru vremea lor. Maşinile de luptă premoderne nu erau acţionate de praf de puşcă, însă nu erau deloc in-ofensive. Principiile pe baza cărora unele dintre ele funcţionau au revoluţionat alte domenii ale vieţii ­cotidiene.

Maşinile de război (din orice epocă, de la berbecii asirieni şi până la avioanele supersonice) apar dintr-o nevoie imediată şi mult mai rar sunt produsele geniului unui inventator. Atunci când utilitatea lor practică este dovedită, investiţiile pe care o civilizaţie le pune la dispoziţie nu sunt cuantificate.

Calul troian:începutul asediului

Preţuirea fiinţei umane, a războinicului în speţă, este un concept aplicat încă din antichitate. Niciun imperiu nu se poate construi cu victorii à la Pirus, în plus statul trebuie trebuie să ofere supuşilor săi protecţie, pentru care aceştia plătesc taxe. Din acest motiv apar fortăreţe, ziduri de apărare, dar şi scuturi, armuri şi coifuri. În acest context apar şi maşinile de asediu. Acestea au rolul de a dărâma zidurile, oferind atacatorilor şanse reale de a obţine victoria. Fără ele este practic imposibil să cucereşti o cetate, aşa că maşinile de război apar aproximativ concomitent cu primele oraşe fortificate.

Un alt factor al apariţiei maşinilor de război ţine de regularizarea şi specializarea armatei. Jefuirea unui sat de către un trib rival necesită un număr de oameni înarmaţi cu orice, însă pentru campanii de cucerire de lungă durată este nevoie de o pregătire specială şi constantă a luptătorilor. Maşinile de luptă vin să reducă pierderile din rândul celor în care se investeşte timp, energie şi resurse. Un asediu bazat doar pe arcaşi şi scări are şanse mai mici de izbândă. Povestea „Iliadei“ lui Homer este grăitoare în acest sens. Calul troian nu este altceva decât o maşină de război, cel mai posibil un „berbec“, şi nu doar o construcţie oferită ca un dar otrăvit.

Vehicolele de război trebuiau să confere trei avantaje esenţiale:protecţie, putere de distrugere şi viteză. Adesea, neputându-se realiza unul care să îmbine toate elementele cerute, s-a preferat, în funcţie de scopul acestuia, să îmbine măcar câte două.

Maşinile de război între asediu şi câmpul de luptă

Roata, una dintre cele mai importante invenţii ale anticilor (originară din Sumeria, aproximativ mileniul V î.Hr.), a fost folosită pe scară largă de asirieni. Astfel, carele de luptă, introduse chiar de sumerieni, ating apogeul în Imperiul Egiptean şi cel Hitit. Asirienii şi persanii sunt ultimii care folosesc pe scară largă această armă. După apariţia „falangei macedonene“ (infanteria grea), carele de luptă îşi pierd din eficienţă şi sunt înlocuite cu detaşamente de cavalerie, cu mult mai mobile. Treptat, rolul carului de război a devenit unul de paradă.

Asirienii, în schimb, au găsit o metodă ingenioasă şi pentru a distruge zidurile fortificaţiilor, folosindu-se de precursorul în­de­părtat al tancului, „berbecul“. Maşina era mai mult decât un simplu spărgător de pereţi, fiind şi turn de asediu, unde se adăposteau arcaşii.
„Berbecul“, în forma clasică, era un cadru elipsoidal de lemn montat pe un şasiu cu patru roţi, care avea în partea din faţă o lance, înlocuită ulterior de un buştean cu cap metalic, destinat spargerii zidurilor.

Marile imperii pornesc maşinile de război

Imperiul Asirian este cel care a introdus primul, pe scară largă, o serie de inovaţii pe câmpul de luptă. Acestea le-au permis asirienilor să menţină o hegemonie îndelungată în zona „Semilunii Fertile“ (aproximativ Orientul Mijlociu de azi). Cei mai importanţi împăraţi, Ashurnasirpal al II-lea (883-859 î.Hr) şi Tiglath-Pileser al III-lea (745–727 î.Hr.), au fost unii dintre cei mai mari cuceritori ai Antichităţii, transformând Asiria în prima mare putere militară din istorie. La baza succesului au stat şi mijloacele de luptă, revoluţionare pentru acea vreme.

Civilizaţia greco-romană aduce o ramificare şi o specializare a maşinilor de război. Dacă la început se mizează pe mărimea acestora, ulterior, rapiditatea construirii şi manevrabilitatea primează. Povestea Heleopolis-ului („cuceritorul oraşelor“), un turn gigant de patruzeci de metri înălţime şi douăzeci lăţime, construit de inginerul Epimachus din Atena pentru asediul Rodos-ului (305-304 î.Hr.), sub comanda regelui macedonean Demetrius I Poliorcetes, stă mărturie.

Acoperit la exterior cu plăci de metal şi având instalate baliste pe el, ansamblul cântărea peste 150 de tone. Totul în zadar, pentru că măreaţa construcţie nu a reuşit să dărâme zidurile şi metalul a fost topit pentru a fi construit Colosul din Rodos. Chiar dacă Filip al II-lea al Macedoniei şi Alexandru cel Mare au folosit o gamă largă de maşini de război în campaniile lor, maeştrii absoluţi ai construcţiei acestora au fost, fără îndoială, romanii. Aceştia împrumută, adaptează, perfecţionează şi inventează doar cât este necesar. Singurul lucru cu adevărat nou este folosirea maşinilor, considerate de asediu până la ei, pe câmpul de luptă. Altfel spus, artileria apare cu Imperiul Roman. Balistele, scorpionii, catapultele în diverse versiuni, „onager“ şi „mangonel“, dau greutate ploii de săgeţi, făcând ravagii între trupele inamice.

Construcţiile trebuie să aibă principii simple de construcţie şi să fie realizate rapid. La nevoie, „berbecii“ erau înlocuiţi de o „ţestoasă“, formată de scuturile unei legiuni, iar capul „berbecului“ e înlocuit cu un buştean.

Balistele aveau ca model arbaleta (o invenţie grecească). Se bazau pe forţa generată de torsiunea elastică şi puteau utiliza diferite tipuri de muniţie, de la săgeţi la pietre şi proiectile incendiare. Balista era alcătuită dintr-o şină pe care erau aşezate proiectilele, având la capăt două arcuri compuse din doi cilindri în jurul cărora erau înfăşurate fire elastice. Varianta mai mică, dar mai precisă era „Scorpio“ (scorpionul), care putea fi ataşat pe turnurile de asediu.

În artilerie, balistele erau completate de „onageri“, (lat. Onager, care înseamnă „măgar“) şi de „mangoneli“, care erau folosite pentru a arunca bolovani sau vase umplute cu material incendiar la mare distanţă pe o traiectorie circulară. Principiul de acţiune era tot forţa elastică, care era transmisă la capătul unui braţ montat pe un cilindru paralel cu solul, ce era totodată legat de corpul principal prin fire elastice. Catapultele aveau rolul de a arunca proiectile grele, atât asupra fortificaţiilor, cât şi a armatelor.

Apusul vine în Evul mediu

Moştenirea romană este îmbunătăţită în Evul Mediu de „trebuchetă“. Nu se ştie foarte clar unde a apărut, bizantinii o folosesc încă din secolul VI d.Hr., fiind amintită în lucrarea „Strategikon“ a împăratului Mauriciu. De asemenea, arma este pomenită la asediul oraşului Tyr în 1124, de către cruciaţi.
Spre deosebire de catapulte, care folosesc forţa elastică transferată asupra proiectilului, trebuchetele se folosesc de forţa gravitaţională. În esenţă, o trebuchetă este o pârghie de gradul I, fiind alcătuită dintr-un braţ montat pe un ax mobil şi având la capăt o contra-greutate. Celălalt capăt al braţului este cel care este folosit pentru lansarea propriu-zisă a diferitelor proiectile. Eficienţa unei trebuchete stă în faptul că poate lansa proiectile de masă mult mai mare decât catapulta, fiind totodată şi mai puţin complicată. Deşi o armă de asediu teribilă, ea a fost înlocuită, odată cu „revoluţia“ adusă de praful de puşcă, de distructivele tunuri.

Armele lui da Vinci
Perioada Renaşterii produce o adevărată revoluţie în cultură, prin interesul acordat omului, artelor, dar şi ştiinţei. În acest context, se nasc o serie de invenţii, proiecte de arme noi, iar cel mai important inovator, inclusiv în domeniul maşinilor de luptă, este Leonardo da Vinci. Pictor de excepţie (cele mai cunoscute picturi ale sale sunt Mona Lisa şi Cina cea de Taină), da Vinci a fost totodată şi inventator şi om de ştiinţă, aria sa de studiu incluzând ingineria (cele mai importante proiecte ale sale fiind aparatele de zbor), optica, anatomia şi botanica.

Războiul a făcut parte dintre preocupările sale, iar în opera sa găsim câteva schiţe de maşini de luptă. Două merită menţionate în mod deosebit, anume „Carul de luptă secerător“ şi „Tancul“. Prima dintre ele este, de fapt, un vehicul tractat de cai care foloseşte un sistem de scripeţi sau roţi dinţate pentru a pune în mişcare o serie de lame rotative, folosite ca armă contra infanteriei. „Tancul“ este, prin noutatea sa, o invenţie absolut revoluţionară, ce precede cu câteva sute de ani tancul modern, care a văzut acţiunea pentru prima dată în Primul Război Mondial. Având un echipaj de patru oameni, tancul lui da Vinci era acţionat prin puterea braţelor şi prin intermediul roţilor dinţate. Tancul avea patru roţi şi o formă conică, fiind dotat cu arme de foc de jur împrejurul bazei. Deşi conceptul ar fi putut fi unul de succes, tancul nu a fost folosit niciodată pe câmpul de luptă.