Cât de mult mai apreciază Rusia existenţa unei doctrine militare jpeg

Cât de mult mai apreciază Rusia existenţa unei doctrine militare

📁 Istorie recentă
Autor: Alexandru Danilov

O dată cu venirea lui Putin la putere, doctrina militară a suferit modificări majore care vizau în principal definirea pericolelor externe, reforma în armată, modernizarea  tehnicii militare şi reformularea  politicii în ceea ce priveşte utilizarea armelor nucleare în eventuale atacuri îndreptate împotriva Rusiei. Cu toate că noua doctrina militară apare ca un ordin venit de la Kremlin, ea provocat foarte multe nemulţumiri în cadrul conducerii militare.

Doctrina militară rusă în perioada lui Elţân

          Informaţii legate de doctrina militară rusă post-sovietică sunt menţionate pentru prima dată în Constituţia lui Elţân din decembrie 1993. În capitolul IV, Articolul 83, care face referire la  rolul Preşedintelui în calitate de Comandant Suprem al Forţelor Armate este notat că şeful statului conduce şi constituie Consiliul de Securitate al Federaţiei Ruse, al cărui statut este reglementat de legile în vigoare. Deasemenea în sarcinile preşedintelui intră şi aprobarea doctrinei militare.

            Aceste prevederi constituţionale nu explică însă originile unei doctrine militare scrise. Înainte de ratificarea Constituţiei, Elţân a primit aprobarea din partea Adunării Federale a  Rusiei pentru proiectul  său de doctrină militară intitulat Prevederile de bază a doctrinei militare a Federaţiei Ruse. În urma apobării legislativului rus, Elţân semnează legea pe 2 noiembrie 1993.

            În contextul crizei politice prin care trecea Rusia şi care ameninţa cu un război civil, prioritatea lui Elţân a fost să câştige loialitatea   celor mai importanţi comandanţi militari.   Ca urmare, doctrina militară rusă nu a fost supusă unei dezbateri prealabile în legislativ, ci a fost rezultatul unei lupte de putere ascunse între Consiliul de Securitate a Rusiei şi Ministerul Apărării condus de generalul Pavel Graciev . În schimbul sprijinului acordat lui Elţân în timpul crizei constituţionale din 1993, Graciev a obţinut controlul afacerilor militare.

            Doctrina militară a lui Elţân din 1993, reflecta speranţele unui parteneriat strategic cu Occidentul, având în vedere că relaţiile de securitate ale Rusiei cu regimurile occidentale erau apreciate ca fiind pozitive.  Era  explicat deasemenea în textul doctrinei faptul că armele sale nucleare au rolul de a descuraja potenţialele atacuri nucleare împotriva sa .

            În cursul adoptării noii doctrine militare a fost avansată şi opţiunea păstrării unei armate unite pentru statele CSI, dar aşa cum anticipase genaralul Mahmut Gareev, Rusia a simţit în final nevoia adoptării unei doctrine militare care să reflecte propriile interese naţionale .

            Până la urma Rusia din perioada lui Elţân, şi-a adoptat strategiile militare orientându-se mai mult după ameninţările percepute de liderii militari. Ministrul Graciev, a dat în permanenţă impresia că formularea unei doctrine militare ţine de responsabilitatea Ministerului Apărării . Reforma armatei ruse viza redimensionarea trupelor şi crearea unor forţe militare mai mici şi mai mobile în faţa unor ameninţări externe.

            Nici Conceptul rus de securitate naţională adoptat de Elţân în decembrie 1997, nu a adus lămuriri  legate de importanţa unei doctrine  în planificarea operaţiunilor militare ale Rusiei . Totul se baza mai mult pe instinct decât pe nişte concepte bine formulate. Dovezile se regăsesc în eşecul din Cecenia precum şi în slaba organizare din timpul Crizei din Kosovo(1999).

Schimbările politicii de apărare o dată cu venirea lui Putin la putere

          După plecarea lui Elţân, noul regim al lui Putin a implicat mai mult Consiliul de Securitate al Rusiei în adoptarea unei noi doctrine militare.În elaborarea doctrinei sale militare din 2000, Putin a colaborat cu  Serghei Ivanov, un alt ofiţer KGB din Leningrad. După ce a fost secretar al Consiliului de Securitate al Rusiei, Ivanov devine ministru al Apărării în 2001.

            Noua doctrină militară a  lui Putin este introdusă la 21 aprilie 2000, chiar înainte de promovarea lui Ivanov în funcţia de ministru al Apărării. Documentul era unul  care să asigure perioada de tranziţie din armata rusă ce urma să fie reformată după noile viziuni ale Kremlinului.

            Noua doctrină acorda o atenţie mai mare ameninţării pe care o reprezintă statele cu capacitatea de a se angaja în operaţiuni rapide fără caracter militar, menite să destabilizeze afacerile interne ale unui stat adversar.

            Se atrăgea atenţia asupra interconexiunii dintre ameninţarea externă şi cea internă.  În contextul situaţiei din Cecenia, liderii ruşi erau preocupaţi de probabilitatea ca instabilitatea internă să atragă intervenţia unor factori externi.

            Se reafirma totodată  importanţa factorului de descurajere pe care îl reprezintă armele nucleare ruseşti în faţa oricărei  agresiuni externe. Situaţia utilizării armelor nucleare era extinsă de Kremlin şi în cazul unei operaţiuni militare de proporţii  cu arme convenţionale  care să aducă atingeri grave siguranţei statului rus. Responsabil pentru elaborarea acestei noi politici nucleare era general-maiorul Vladimir Dvorkin.

            Procesul de recentralizare demarat de Putin o dată cu începutul mandatului său era extins  şi către forţele armate. În noua doctrină a lui Putin, competiţia dintre structurile de securitate nu  mai era tolerată.

            Miezul doctrinei lui Putin, era să  consolideze statutul de mare putere a Rusie  fără să fie nevoie să se orienteze după atitudinea Washingtonului şi de calitatea sa de singură superputere din sistemul internaţional.

            Cel care trebuia să explice semnificaţia acestei doctrine militare de tranziţie era general-maiorul A.F. Klimenko. Ofiţerul rus a prezentat 4 funcţii pe care trebuia să le asigure noua doctrină militară:organizarea viitoarelor teorii militare şi practici, ghidarea oficialilor în luarea deciziilor politice, informarea publicului intern şi extern, avertizarea sau influenţarea celor care îşi propun să utilizeze mijloacele violente în relaţie cu Rusia.

            Această doctrină militară de tranziţie  expusă de Putin  a rămas sub aceiaşi formă până în 2010 .

            Adoptarea noii doctrine militare în 2010, a fost  o consecinţă a războiului din Georgia(august 2008) . Cu toate că Rusia a învins , armata ei s-a remarcat prin tehnica militară îmbătrânită şi prin strategii militare învechite  organizate în mod tradiţional. Barajul de artilerie pus la punct de Rusia în Georgia contrasta cu înalta tehnologie militară a Occidentului.

            Conştient de acest dezavantaj Putin a demarat începând cu 2007 până în 2015, un program de modernizare a tehnicii militare. Armata a început să beneficieze de o parte din acest armament modern începând cu 2012 .

            Doctrina adoptată pe 5 februarie 2010 de preşedintele Medvedev, în urma consultărilor cu Putin, mizează în continuare pe descurajarea prin arme nucleare a oricărei ameninţări. Realitatea este că nici un stat nu îşi permite să atace o putere nucleară. Armele nucleare tactice cu putere de distrugere mult mai mică decât armele nucleare strategice, pot fi folosite pe câmpul de luptă pentru a respinge o invazie.

            Faţă de doctrina militară din 2000 care prevedea utilizarea armelor nucleare în  agresiuni majore împotriva Rusiei, doctrina din 2010 permite utilizarea armelor nucleare în orice atac asupra statului rus.

            Aşa cum declara Nikolai Patruşev, secretarul Consiliului de Securitate a Rusiei, NATO şi SUA sunt  percepute ca posibile pericole. După cum se poate observa se foloseşte termenul de pericol şi nu de ameninţare care pare ceva mai general. Atitudinea antioccidentala a Rusiei s-a accentuat şi mai mult o dată cu venirea lui Putin, cu toate că a debutat de fapt din al doilea mandat al lui Elţân. Actualul mediu internaţional, după aprecierile noii doctrine, nu asigură securitate egală pentru toate statele.

            Restructurarea din armata rusă reorganizată în 2011 viza păstrarea unităţilor rămase într-o stare permanentă de alertă. Actualul ministru al Apărării, Anatoli Serdiucov, a fost numit de Putin pentru a combate corupţia din armată şi opoziţia conducerii militare la  reforma de redimensionare a corpului de ofiţeri.

            O altă prevedere interesantă în noua doctrină este crearea şi antrenarea unor grupuri militare care să apere infrastructura energetică a Rusiei şi să participe la viitoarea împărţire a resurselor din zona Arctică.

                       

Consiliul de securitate al Rusiei si caracteristicile sale

          Consiliul de securitate al Rusiei  a crescut constant în importanţă începând cu criza constituţională din 1993, devenind organul de securitate suprem al Kremlinului. Pentru a-şi mări prerogativele prezidenţiale, Putin a făcut din Consiliu un  centru activ de coordonare administrativă şi integrare a conceptelor de securitate  .

            Pentru a creşte influenţa Consiliului de Securitate s-a decis şi creşterea în importanţă a rolului Ministrului Apărării, ca membru în acest for decizional condus de Preşedinte Rusiei. S-a avansat în acest sens ideea de a face din Ministrul Apărării, un comandant suprem adjunct, având în vedere că Preşedintele este comandantul suprem. În acelaşi timp, s-a vehiculat ideea ca Ministrul Apărării să fie considerat de-facto Vicepreşedinte al Rusiei.

            Planul era ca prin creşterea în importanţă a membrilor care o constituie, să crească în acelaşi timp în importanţă şi  adunarea, ca organ de securitare.

            În informaţiile oficiale pe care Kremlinul le furnizează în legătura cu prerogativele Consiliului de Securitate, este menţionată şi siguranţa naţională . Pe baza acestei prerogative destul de largi, liderii de la Kremlin şi-au acordat dreptul de a interveni în orice domeniul al societăţii ruse fără să mai fie nevoie să mai consulte Adunarea Federală formată din Duma de Stat şi Sovietul Federaţiei  Ruse.

            Legislativul rus a ajuns să îndeplinească mai mult un rol decorativ încă de când a fost înfiinţat de ţarul Nicolae al II lea în 1906. Preşedintele Rusiei se foloseşte de această Adunare Federală mai mult pentru a menţine o aparenţă democratică. Toate deciziile importante sunt luate de Consiliul de Securitate al Rusiei   şi trimise mai departe legislativului  pentru a îndeplini o simplă formalitate. Consiliul de Securitate realizează toate documentele care definesc abordările conceptuale legată de siguranţa naţională.

Neclarităţi legate de noua doctrină militară rusă

          Principala neclaritate legată de noua doctrină militară a Rusiei este legată de statutul său legal. Nu poate fi considerată lege deoarece nu face obiectul unei aprobări din partea adunării legislative ruseşti. Nefiind o lege, doctrina militară ar trebui să fie neobligatorie pentru instituţiile statului rus.  În acelaşi timp nu poate fi considerată nici o declaraţie, deoarece  documentul ce conţine doctrina militară este aprobat prin decret de către Preşedintele Rusiei şi capătă valoarea de lege.

            În orice caz   conducerea politică  consideră documentul doctrinei militare ca fiind  foarte important. Conform tradiţiei politice în Rusia, tot ce vine de la preşedinte este un ordin.

            Documentul doctrinei militare afirmă că succesul va fi asigurat prin implementarea unor măsuri de ordin politic, diplomatic, economic, social şi militar.

            O altă neclaritate în ceea ce priveşte noua doctrină militară rusă este legată şi de eficienţa reformei în rândul cadrelor militare. Datorită restrângeri cadrelor de ofiţeri, în armata rusă persistă un sentiment de nemulţumire . Fostul Şef al Statului  Major, generalul Baliuevski, s-a retras în semn de nemulţumire pentru aceste măsuri propuse de noua doctrină aprobată de Kremlin

            O întrebare se leagă şi de lipsa de participare a conducerii militare la elaborarea noii doctrine.  Liderii militari nu sunt interesaţi să  vină cu iniţiative de modificare, datorită faptului că nu pun preţ pe doctrina militară creată de preşedinte.

            Secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei, Nikolai Patruşev, a declarat în 2009, că procesul de elaborare a noii doctrine militare era supus unui dialog deschis cu toate instituţiile interesate. Generalul Anatoli Nogoviţân, adjunct al Statului Major,   a declarat că de fapt noua doctrină militară are două părţi:una publică(în care se tratează aspecte generale legate de armată) şi una secretă(care conţine strategii cum ar fi situaţia în care se face uz de armele nucleare).

            Faptul că are o parte secretă, provoacă o mare nemulţumire în rândul comunităţii de experţi militari. Partea secretă  a doctrine a ajuns să fie cunoscută doar de către cercul apropiat preşedintelui.

            Doctrina militară rusă nu va putea fi implementată cu succes atât timp cât nu manifestă transparenţă faţă de conducerea militară.

Bibliografie

Stephen Blank , Russian Military Politics and Russia's 2010 Defense Doctrine, Ed. Strategic Stadies Institute, Carlisle, 2011.

http://archive.kremlin.ru/articles/institut04.shtml