Autor 4523 vizualizări


Una dintre cele mai cunoscute mașini de luptă din toate timpurile, și cu siguranță prima, a fost carul de luptă, folosit cel mai intens în Antichitate, mai ales în Epoca Bronzului, dar și în Epoca Fierului, din Insulele Britanice până în China, și din Scandinavia până în nordul Africii.

Unii specialiști consideră că primele care au fost create, probabil pentru cursele de la festinurile funerare, de către indo-europenii din Asia. Această invenție poate explica și împrăștierea acestor neamuri pe o suprafață foarte mare, din Europa până în India. Cele mai vechi care au fost găsite la Sintashta, în estul Munților Ural, datate la 2400 î.Hr.

Începuturi: angrenajul cal – căruță

Se pare că primele căruțe/ vehicule cu roți au apărut în mileniul al IV-lea, în spațiul euro-asiatic, probabil în zona de stepă din estul Uralilor – în Asia Centrală și în câmpiile de la nordul Mării Caspice. Invenția a fost strâns legată de domesticirea calului și folosirea sa ca animal de tracțiune, în locul bovinelor. Inițial îmblânzit și crescut în turme pentru hrană, după cum atestă descoperirile arheologice, calul s-a dovedit a fi un aliat vital al omului în activitățile sale domestice și războinice. Numeroase reprezentări grafice de pe ceramica europeană și asiatică, alături de modele din ceramică, arată că primele căruțe au fost folosite de către om la transport și în scop ritualic, acestea fiind grele și cu manevrabilitate redusă. 

O dată cu inventarea roții, combinația cal-roată a ușurat transporturile și a dus la crearea „reginei” câmpurilor de bătălie de la începuturile civilizației și de mai apoi: carul de luptă. Acesta era de fapt o „platformă de artilerie” rapidă și manevrabilă, fericitul rezultat al îmbinării a meșteșugurilor tâmplăriei, metalurgiei, pielăriei, cleiurilor și altor materiale și tehnici. Elementele definitorii ale oricărui car de luptă sunt: să fie tras de cai, nu de alte animale, cum ar fi măgari sau catâri; să aibă roți cu spițe, care sunt vitale pentru a prinde viteză; să fie ușor și manevrabil.

Totodată, caii trebuiau selectați și antrenați. Nu orice cal domesticit putea fi folosit în luptă. Primii cai erau mici și îndesați, buni pentru cărat greutăți și înhămat la căruță, dar nu pentru călărit și folosit în luptă, fiindcă nu puteau căra un om înarmat și echipat cu o viteză mare și pe distanțe lungi. Selecția cailor de montă și hrana diversificată – cereale în loc de iarbă - au dus de-a lungul timpului la exemplare mai mari și mai robuste.


Primul model celebru – căruța sumeriană

Din cercetările specialiștilor, rezultă că, în mileniul trei, existau două tipuri de care folosite în luptă – cu două și cu patru roți. Acestea erau trase de patru asini, catâri sau hibrizi. Carele erau grele și asinii nu prea puternici, din acest motiv aceștia erau așezați într-o linie de patru.

La început, roțile erau pline, din bucăți de lemn, fără spițe, având între 50 cm și un metru diametru. În cazul sumerienilor, ceea ce eronat este numit car de luptă era de fapt vorba de o căruță adaptată nevoilor războiului, foarte grea și greu manevrabilă, reprezentată însă de multe ori în arta sumeriană în marș sau în lupte. Secțiunile roților erau legate cu sfoară sau piele și prinse cu cuie care acționau ca niște crampoane, asigurând o anumită stabilitate. Carul efectiv era construit din bucăți de lemn acoperite cu piei. Cele din Mesopotamia erau mai înalte în față, pentru a oferi protecție conducătorului de atelaj, în cazul atacurilor frontale. În plus având în vedere că osiile erau cel mai probabil fixe, carul nu putea să facă întoarceri. Pe car erau fixate tolbe pentru sulițe scurte și, probabil, topoare, pentru a fi la îndemână luptătorului care se afla lângă cel ce ținea frâiele.

Un prim model al carului cu două roți a fost acela pe care se încăleca. Practic era o șa aflată pe oiștea care făcea legătura între jug și osia carului, model întâlnit la sumerieni și akkadieni. În cazul acestui tip de car, greutatea luptătorilor și a carului se rezema pe osie, nu pe gâturile asinilor, astfel încât se câștiga acum un plus de viteză.

Noile care

Revoluția în domeniu tehnologiei carelor de luptă a avut loc la începutul mileniului al II-lea, o dată cu inventarea roților cu spițe și a unor care mai ușoare. Osia este mutată în spate, dând astfel carului mai multă manevrabilitate. Din această perioadă se poate vorbi și de domesticirea aproape completă a calului în toate zonele locuite. Toate aceste elemente vor duce la crearea carului de luptă „clasic”, reprezentat în arta civilizațiilor antice, de la basoreliefuri și fresce la modele de lut, metal și sigilii cilindrice.

Partea din față a carului nu a mai fost construită atât de înaltă, roțile aveau în general patru spițe, iar doi cai erau de ajuns pentru a trage întregul ansamblu, plus doi oameni, dintre care unul conducea atelajul și purta eventual un scut, iar celălalt era luptătorul efectiv.

Epoca de aur a carelor de luptă

Civilizațiile antice au folosit capacitățile carului de luptă, în funcție de necesități și de posibilități. Trupele care foloseau carul în luptă au devenit trupe de elită, special instruite, erau trupe de șoc, care atacau de obicei primele, având rolul de a sparge formațiunea inamică și de a crea haos în rândul acesteia. Carele costau foarte mult, de aceea trebuia avut mare grijă să nu fie distruse sau să cadă în mâna dușmanului. De asemenea, se pare că erau ansamblate doar la locul bătăliei, o călătorie lungă pe teren accidentat putând avaria iremediabil carul.

În Egipt carul de luptă a apărut la cca 1000 de ani după apariția lui în Siria și Mesopotamia. Întrucât Nilul era principala și cea mai simplă și ieftină cale de transport, căruțele și carele aveau un rol minor, iar calul nu era folosit. Introdus abia prin secolul al XVII-lea î.Hr., ca răspuns la carul de luptă al hyksoșilor - triburile care ocupaseră, tocmai cu ajutorul acestei arme redutabile jumătatea nordică a Egiptului (Delta Nilului și Peninsula Sinai) în secolele XVIII – XVI î.Hr. – carul egiptean era ușor, manevrabil, stabil, tras de cai, cu doi războinici. Unul era conducătorul atelajului și totodată purtător de scut, iar celălalt războinic era înarmat cu arc, sulițe scurte și armă individuală de tăiat (khopesh), sau topor, ghioagă, pumnal, după preferințe. Cu ajutorul acestei noi arme, egiptenii au recucerit teritoriile pierdute anterior.


Tutmes III (1479-1425) și Ramses II (1279-1213) au dezvoltat din trupele de care o unitate de elită a armatei egiptene, unitate care avea și rolul de a proteja o infanterie care era în proporție covârșitoare ușor echipată și înarmată. Carele erau organizate în propriile unități, fiecare având un nume războinic.

Pe laturile carelor egiptene existau tolbe pentru arcuri, săgeți – unele aveau chiar 80 de săgeți - și teci pentru arme, mai ales pentru sulițe. Din numeroasele picturi, basoreliefuri și din piesele găsite de arheologi, se poate observa că roțile, de 80 cm diametru, aveau patru sau șase spițe, iar caii erau protejați de o armură simplă frontală, din material textil ranforsat cu solzi de bronz. Lățimea unui car era de aproximativ un metru, lungimea de 50 centimetri, înălțimea de 75 centimetri. Unul dintre carele lui Tutankhamon are un metru lățime și 1,25 metri înălțime.

Carele erau făcute din frasin sau ulm, acoperite cu piei de vită în partea frontală, laturile rămânând deschise, la fel ca partea dorsală. Osia era lungă de 2,5 metri, prinsă la capătul posterior al carului, era din tamarin sau frasin, acoperită cu coajă de mesteacăn. Era mai lungă decât carul, pentru a-i da acestuia manevrabilitate, stabilitate, mai ales la curbe bruște, și pentru a absorbi șocurile din cauza terenului accidentat. Roțile erau din ulm, frasin, cu spițe din migdal sau prun, spițele fiind legate cu tendoane ude de vacă, care se întăreau la uscare.

Luptătorul avea o armură ușoară din mai multe straturi de pânză lipite între ele cu rășină, sau o armură din solzi de bronz sau piele, pentru a-i permite să se miște în voie.


Fiecare car mai beneficia de un alergător - un soldat echipat ușor, cu un scut mic și o suliță scurtă, foarte atletic, care avea rolul de a proteja carul în luptă, cu condiția să se poată ține după el. Alergătorii capturau inamici, salvau propriii căruțași de pe câmp, aveau probabil și alte roluri tactice. 

Hitiții aveau care asemănătoare cu cele egiptene. Osia era însă la centru, fiindcă echipajul hitit avea trei oameni, carul fiind mai greu și având dimensiuni de 1 x 1,25 metri și aproape un metru înălțime. Roțile aveau opt spițe. Fiind mai robust, carul hitit era mult mai bun pentru lupta de aproape. Nu erau foarte manevrabile, dar aveau avantajul rezistenței la izbituri, și un om în plus.

Echipajul era format dintr-un conducător fără scut, un purtător de scut înarmat cu suliță și un luptător fără scut cu lance de lovit. Primii doi aveau armură ușoară, iar al treilea, coif de bronz și armură metalică de solzi. Alte arme prinse pe car erau spada, toporul sau ghioaga. Caii aveau armuri de solzi și protecție pentru cap.

Acest text este un fragment din articolul «Carul de luptă – ”artileria mobilă” a primelor civilizații», apărut în Historia Special nr. 10, disponibil la toate punctele de distribuţie a presei în perioada 20 martie-20 iunie 2015, dar şi în format digital, pe paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum
""