Care era Biblia naţional-socialiştilor?

Autor 13053 vizualizări


Lãudatã mai întâi ca libellus aureus, cartea de aur, în momentul redescoperirii în secolul al XV-lea, ca rãsãritul civilizaţiei germane în secolele urmãtoare, Germania îşi trãieşte epoca de glorie ca un soi de biblie a regimului nazist. Dupã colapsul acestuia, este clasatã de mai mulţi cercetãtori printre cele mai periculoase cãrţi scrise vreodatã. Afirmaţia nu este exageratã, dacã ne gândim la influenţa de peste 450 de ani pe care aceasta a avut-o asupra cercurilor înalte germane, care se strãduiau sã suplineascã absenţa unei unitãţi politice prin scoaterea la ivealã a unor elemente comune de limbã, tradiţie şi istorie. Asta se petrecea înainte de 1871.

Dar era mai mult un proiect mitico-politic, un construct al imaginarului istoric ce nu avea consistenţã realã, pentru cã populaţia Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germanã trãia în comunitãţi foarte diversificate, cu tradiţii regionale şi dialecte locale, fãrã o conştiinţã naţionalã. Aceastã stare de fapt era probabil valabilã şi pentru triburile lui Tacitus, pentru care se cãuta în secolul al XIX-lea o unitate în diversitate, unitate care este pânã la urmã iluzorie întrucât naţiunea este un concept târziu şi orice extrapolare a sa în trecutul îndepãrtat este riscantã. Şi totuşi încã din zilele umanismului se vorbea despre germani şi Germania.

Paradoxal, conceptul precede realitatea. Ernst Moritz Arndt se întreba: “Popor german? Ce eşti şi unde eşti? Te caut şi nu te gãsesc”. Germania taciteicã era acolo ca sã ofere rãspunsuri normative satisfãcãtoare, dupã cum observase cu sarcasm şi Heinrich Heine în Űber Ludwig Borne. Eine Denkschrift (1840): “Un german poate sã bea bere, intr-adevãr, dar dacã o face ar trebui sã o bea ca un adevãrat fiu al Germaniei, din moment ce Tacitus menţioneazã în mod special cerevisia”.

Propaganda prin mostenirea antica

Germania devine un stâlp al moştenirii culturale naţional-socialiste. Au fost cu grijã selectate paragrafe care sã susţinã propaganda, îndeosebi cele care se referã la aspectele sociale. De exemplu, în propagandã se vehicula cã “populaţia Germaniei nu a degenerat în urma amestecului cu strãinii, ci apare cu o descendenţã rasialã purã cu un semn distinctiv fãrã comparaţie. De aceea toţi, în ciuda numãrului lor mare, au aceeaşi înfãţişare:ochi albaştri ameninţãtori, pãr blond-roşcat şi trupuri puternice”; “Când e vorba de rãzboi, este dezonorant pentru un conducãtor sã fie depãşit în bravurã, iar pentru armatã sã nu fie la înãlţimea sa. Şi o viaţã de dezonoare şi infamie pentru cel ce supravieţuieşte fugind din bãtãlie. A-l apãra şi a-l proteja şi a-l onora prin fapta personalã înseamnã cel mai înalt jurãmânt de fidelitate. Conducãtorul luptã ca sã câştige, armata luptã pentru conducãtor.

În anii ’30 naziştii au descoperit cã cea mai veche copie pãstratã a Germaniei lui Tacitus, aşa numitul Aesinas Codex, se aflã în posesia unui conte italian. Germanii au vrut sã obţinã comoara şi când Mussolini a vizitat Berlin-ul în 1936 ca sã-l întâlneascã pe Hitler, dictatorul german i-a cerut-o. Mussolini a fost iniţial de accord, dar reacţia negativã a populaţiei l-a fãcut sã se rãzgândeascã. Italienii nu tolerau gândul de a ceda comori naţionale. În 1943, când Mussolini nu mai era la putere, trupele SS au atacat palatul contelui într-o încercare de a recupera copia. Cartea nu a fost gãsitã, aşa cã Germania a trebuit sã se mulţumeascã cu ediţiile mai noi vândute în mari cantitãţi de-a lungul erei naziste.

Germania era perfectã pentru cadrul creat în bunã mãsurã de ea însãşi. Hans Friedrich Karl Günther, expertul NS în rasiologie, cita Germania ca exponent a discursului rasiologic European avant-la-lettre. Dupã receptãri mai mult sau mai puţin consecvente, anterioare redescoperirii din secolul al XX-lea, Germania ca text fondator al imaginii naţiunii combatante devine o sursã inepuizabilã de tradiţii. Specificitatea discursului contemporan a determinat asumarea unei anumite grile de interpretare, în cazul naţional-socialismului insistându-se atât asupra portretului moral impecabil al germanicului, cât şi asupra continuitãţii şi perpetuãrii acestuia în timp.

Adevãrata revoluţie germanicã revendicatã de nazism consta de fapt nu în crearea unui nou tip de om, ci în reînvierea sa. Heinrich Himmler, când a citit Germania în tinereţe, a promis cã aşa vor redeveni nemţii, cum sunt înfãţişaţi în glorie la autorul roman. Credea cu adevãrat în cauza germanicã, alãturi de Alfred Rosenberg, ideologul principal al NSDAP-ului. Reichsführer-ul SS întruchipa o tendinţã generalã din cultura NS de care a profitat aparatul de partid, aşa incât la întrunirea din 1936 de la Nürnberg, o aşa-zisã “camera germanicã” (Germanenraum) a fost decoratã cu citate taciteice.

Iar când cardinalul Michael von Faulhaber, în discursul sãu de an nou din 1933, urmeazã linia lui Enea Silvio Piccolomini utilizând Germania ca exemplu de barbarism, tineretul hitlerist îi arde discursul şi se trag focuri de armã asupra reşedinţei sale. Asta pentru cã pentru mulţi dintre soldaţii NS Germania era carte de cãpãtâi, în care îşi regãseau înclinaţiile militare şi educaţia severã, iar alegerile din 1933 le vedeau ca pe un prilej de a readuce la luminã elementul Germanic. Acesta apãrea în numeroase articole doctrinare din reviste ideologice precum Das Schwarze Korps (Corpul Negru), Nationalsozialistisches Bildungswesen (Educatia naţional-socialistã) sau Das Nationalsozialistisches Monatsheft (Lunarul naţional-socialist).

Rasism si militarism

Mitul germanic stãtea şi la baza legilor rasiste de la Nürnberg, SS-ul lui Himmler sau conceptul de Blut und Boden (sânge şi pãmânt) al lui Walther Darre. De pildã, o lege din 1935 interzicea cãsãtoria dintre evrei şi germani din convingerea fermã cã aceasta ar altera puritatea rasei germane care reprezintã garanţia supravieţuirii poporului. De asemenea, Hans F.K. Günther, expertul NS în probleme rasiologice, primeşte onoruri pentru stabilirea “bazei spirituale pentru legislaţia statului naţional-socialist”. Admirator al rasei nordice, Günther susţinea ascensiunea cãtre înãlţimile iniţiale (Wiederhochzüchtung) ale puritãţii nordice.

El definea rasa ca o manifestare dintr-un grup de oameni care se identificã printr-o combinaţie specificã de caracteristici fizice şi spirituale prin care diferã de oricare alt grup şi dau naştere doar la fiinţe similare lor. Reproducerea identitãţii este un ecou din capitolul al IV-lea al Germaniei, unde Tacitus foloseşte sintagma tantum sui similem (numai lui însuşi asemãnãtor). Günther a gãsit în menţiunile despre omogenitatea de grup şi caracterul distinct al acestuia justificarea pentru acţiunile extreme ale regimului.

În opinia sa, germanicii lui Tacitus au practicat selecţia şi eradicarea în numele puritãţii. Când vorbeşte despre grija lor faţã de moştenirea geneticã, aduce în prim plan pedepsele pomenite in capitolul al XII-lea, care cautã sã arate cã tamquam scelera ostendi oporteat, dum puniuntur, flagitia abscondi (fãrãdelegile trebuie pedepsite în vãzul lumii, iar ticãloşiile pe ascuns), iar pedepsele depind de natura crimei şi pot avea loc şi discrimen capitis (judecãţi de moarte).

Pornind de la pedepsele aplicate celor care sunt roditores et transfugas (trãdãtori şi fugari) sau ignavos et imbelles et corpore infames (mişei, fricoşi şi predispuşi la perversiuni), Günther concluzioneazã cã acestea erau sãvârşite cu scopul de a asigura o continua purificare a rasei, spre a nu permite genelor bolnave ale acelor oameni degeneraţi sã se perpetueze. Ba chiar practicau eutanasierea. Un cititor NS avid al Germanieiar fi gãsit mult sens în toate mãsurile extreme, pornind de la interzicerea cãsãtoriilor mixte pânã la lagãrele de exterminare, pentru cã astfel se evita ‘’corceala’’ şi se pãstra integritatea naţionalã dedusã din capitolul al IV-lea.

Cititor fervent era şi Himmler, care a îmbrãţişat idealurile nordice ale lui Günther şi interpretãrile sale cu privire la pedepsirea homosexualilor sau raselor inferioare. În discursurile sale cãtre membrii SS menţiona de multe ori cã va resuscita vechile virtuţi şi modul de viaţã germanic, iar în cadrul SS-ului a încercat sã se ridice la nivelul propus. Acesta se prezenta drept o elitã de germani cu o determinare nordicã selectaţi dupã criterii speciale, pe care susţinea cã le-a preluat de la Tacitus:puritate rasialã, dorinţã de libertate, bravurã, loialitate, camaraderie, onoare, obedienţã.

Înainte de a intra în rândurile unei astfel de ‘’nobilimi militare’’, tânãrul trebuia sã devinã membru al Tineretului Hitlerist, unde era îndoctrinat cu manual de genul Gefolgschaft – der Germanische Kampfbund al luiWagenführ (Adepţii – Unitatea de luptã germanã). Pentru aceastã colecţie doctrinarã de pasaje privind Germania şi germanii, Tacitus furnizeazã motto-ul: Haec dignitas, hae vires, magno semper et electorum iuvenum globo circumdari, in pace decus, in bello praesidium (este o mare onoare şi putere sã fii înconjurat mereu de o ceatã mare de tineri, tot unul şi unul, podoabã în timp de pace şi scut în timp de rãzboi).

Se insistã asupra competitivitãţii din rândul armatei germanice pentru a dobândi un loc cât mai aproape de comandant:Gradus quin etiam ipse comitatus habet, iudicio eius quem sectantur; magnaque et comitum aemulatio, quibus primus apud principem suum locus, et principum, cui plurimi et acerrimi comites. (Sunt şi trepte în ceata rãzboinicilor, decise de cãpetenie, de aceea este şi o mare întrecere între ei, care sã aibã primul loc lângã cãpetenia sa, şi între cãpetenii, care sã aibã mai mulţi rãzboinici şi o ceatã mai mare).

În SS-ul lui Himmler viitorii adepţi trebuiau sã jure Führerului loialitate şi curaj. Loialitatea, pe lângã alte virtuţi dibuite din text, figura obsesiv în manualele şcolare: “niciodatã nu va pieri rasa germanã atâta vreme cât aceastã loialitate persistã… Nu este Führerul înconjurat de discipoli loiali?... aceşti compatrioţi întruchipeazã loialitatea germanicã şi spiritul eroic şi sunt exemplele voastre grãitoare” (Gaede Schutte, Geschichtsbuch für die Jugend des Dritten Reiches)

Însãrcinat de Himmler cu serviciul pentru rasã şi amplasament, Walther Darre era responsabil pentru pãstrarea şi îmbunãtãţirea rasei ariene, precum şi extinderea Lebensraum-ului şi germanizarea sa. Este autorul mai multor cãrţi cu conţinut völkisch, una dintre ele fiind Neuadel aus Blut und Boden (Noua aristocraţie de sânge şi pãmânt), publicatã în 1930. Exact aşa caracterizau contemporanii regimul naţional-socialist, drept o revenire la singurele valori importante, capabile sã asigure coeziunea socialã, politicã şi moralã a unei lumi care se dorea unicã şi purã.

Golitã de vreo încãrcãturã misticã, ideologia se folosea de o antitezã între spaţiul urban şi cel rural, ultimul considerat locul de naştere al autenticitãţii şi sãnãtãţii morale şi fizice a rasei nordice. Îndeletnicirile agricole erau glorificate drept reprezentative pentru un mod de viaţã fundamentat pe rezistenţã, seriozitate şi responsabilitate (deşi Tacitus specificã lipsa de atracţie a germanicilor pentru muncile sedentare…).

Darre vorbea despre viaţa ruralã ca despre forţa vitalã a naţiunii şi sursa reîntineririi rasei nordice. Utilizarea unor metafore de tipul fluxului sangvin ca reprezentare a naţiunii sau a corpului naţiunii, care nu corespundea neapãrat corpului politic, a naţiunii ca organism, fuzioneazã cu mitul taciteic al autohtonismului germanic, conducând cãtre elaborãri mai mistico-fanteziste. Darre vorbea despre faptul cã acest autohtonism se referea la fermele şi bunurile prin care corpul naţiunii pãtrundea pãmântul de acasã (Heimatboden) cu rãdãcinile sale.

Mai mult decât oricine altcineva, Himmler credea în ideile dezvoltate cu ajutorul operei tacitiene de-a lungul secolelor. I s-a pãrut firesc ca în 1943 sã trimitã o misiune specialã SS în Italia în vederea recuperãrii celui mai vechi manuscris al Germaniei, dar aceasta nu a avut niciun rezultat. Oricum, nu a contat prea mult, cãci periculoasa cãrţulie îşi jucase deja rolul.

Bibliografie :

Walther Darre, Um Blut und Boden, München, 1942;

H.F.K. Günther, Herkunft und Rassengeschichte der Germanen, München, 1937;

Heinrich Himmler, Die Schutzstaffel als antibolschewistische Kampforganisation, München, 1936;

E. Weisenburger, apud M. Kissener, J. Scholtyseck (ed.):NS-Biographien aus Baden und Württemberg, Konstanz, 1997.

""