⬆

Caragiale și cea mai cruntă lovitură pe care o poate primi un creator de geniu: acuzaţia de plagiat

Respins în anul precedent de la Premiul Academiei, Caragiale primeşte în 1902 cea mai cruntă lovitură pe care o poate primi un creator de geniu: acuzaţia de plagiat.

Infamantul atac este lansat în „Revista literară”, condusa de Th. M. Stoenescu, discipol al lui Macedonski, şi poartă semnătura lui Constantin Alexandru Ionescu, cel care îşi semna producţiile jurnalistice cu transparentul pseudonim Caion. În articolul „Domnul Caragiale”, publicat la 30 noiembrie 1901, junele Caion îl acuză, nici mai mult, nici mai puţin, pe Caragiale că ar fi plagiat „Năpasta” după drama „Nenorocul” a unui anume scriitor maghiar, Kemeny István, dramă tradusă în româneşte la Braşov, în 1848, de Alexandru Bogdan. Subiectul celor două drame este asemănător, pretinde denunţătorul raptului literar, care, pentru a fi cât mai convingător, publică pe două coloane paralele scene din cele două piese, pentru a dovedi plagiatul.

Totul e o plăsmuire de la cap la coadă

Efectul acuzaţiei a fost devastator în societatea românească, pe măsura gravităţii acuzaţiei şi a personalităţii implicate. „Căci nu era puţin lucru să fie învinuit de furt literar unul dintre scriitorii cei mai de seamă ai ţării, şi încă pe bază de probe, impresionante la prima vedere” (Doru Cosma). Violenţa atacului îl lasă perplex pe Caragiale, care se gândeşte la o posibilă coincidenţă. Ca urmare, îşi pune în mişcare prietenii ardeleni scriitori, mult mai familiarizaţi cu literatura maghiară, pentru a întreprinde cercetările referitoare la Kemeny István şi opera sa. Răspunsul este însă unanim: nu există un autor cu acest nume, nicio dramă şi, evident, nicio traducere din maghiară în română. Totul este o plăsmuire de la cap la coadă. Sau, cum atât de spiritual remarca umoristul George Ranetti: „Kemeny István este copilul făcut de Macedonski cu Caion”. Fiindcă, într-adevăr, în spatele josnicei calomnii proferate de către Caion se ascundea genialul – totuşi! – poet al „Nopţilor” şi al „Rondelurilor”.

Nu-i vorbă, începutul îl făcuse Caragiale, al cărui spirit cinic şi caustic nu putea lăsa nesancţionate delirurile lirico-sentimentale ale lui Macedonski şi ale adepţilor săi, grupaţi în jurul Literatorului. Încă din 1874, Caragiale îl taxase în „Ghimpele” pe poetul „Nopţii de decembrie”, atacuri reluate douăzeci de ani mai târziu în „Moftul Român”. Spre apărarea sa, trebuie însă să spunem că Ion Luca Caragiale nu-şi cruţa nici pe cei mai apropiaţi prieteni de verva verbului său nemilos. Nu spusese el oare despre trilogia bunului său prieten Delavrancea (Apus de soare, Viforul, Luceafărul) că „aceea nu e o trilogie, ci o meteorologie”? Dar Macedonski nu avea nici îngăduinţa, nici bunătatea sufletească şi, evident, nici prietenia pe care Delavrancea le nutrea faţă de Caragiale. Aşa încât Macedonski reia în numărul din 9 decembrie 1901 al „Forţei morale”, publicaţie pe care o conducea, acuzele proferate cu zece zile în urmă de Caion: „Domnul Caion face mult caz că a prins pe Caragiale cu mâna în sac... Se vede că domnul Caion nu ştie că la noi, cu cât un autor este mai puţin original, cu atât e mai ridicat în slăvi.”

Faţă de acest nou atac, Caragiale nu putea rămâne pasiv, aşa încât se decide să pornească o acţiune penală pentru calomnie prin presă împotriva lui Caion. El îi cheamă în judecată atât pe autorul articolului, cât şi pe directorul „Revistei literare”, Th. Stoenescu, pentru calomnie, solicitând daune morale în valoare de 20.000 de lei. Stoenescu îi cere lui Caion să prezinte proba plagiatului, dar în faţa inconsistenţei acesteia (două foi îngălbenite la lumânare, pline cu litere chirilice) îl suspendă pe acuzator din funcţia de redactor al „Revistei literare”. Imediat, paladinul cauzelor pierdute, Macedonski, îl ia sub aripa sa protectoare pe calomniator, despre care afirmă, fără să-i tremure pana, că este „o podoabă a tinerimii [...] un apostol al adevărului”; şi în acelaşi articol în care Caion era prezentat drept „fala literaturii româneşti de mâine”, Caragiale era descris ca un om care „se prostituie cu un cinism fără seamăn, când unora, când altora, duce o viaţă de destrăbălare şi ruşine – toate cârciumile din Bucureşti îi sunt cunoscute şi îl cunosc – moşteneşte o avere însemnată [...] şi o bea într-o vară” etc.

Tertipurile lui Caion

Deoarece primul termen de judecată se apropia (5 martie 1902), iar teza plagierii „Năpastei” după inexistenta dramă a lui Kemeny îşi pierduse orice credibilitate, Caion, sfătuit probabil de Macedonski, recurge la o diversiune. Abandonează versiunea uzurpării piesei dramaturgului maghiar, pentru a pretinde că „Năpasta” este plagiată după „Puterea întunericului”, a lui Tolstoi. În articolul „Prinderea în cursă a domnului Caragiale”, publicat în revista „Rodica”, înfiinţată de Caion după concedierea de la „Revista literară”, perseverentul calomniator afirmă fără să clipească că „dacă spuneam de la început că Tolstoi a fost influenţatorul dlui Caragiale, domnia sa era să tacă tot aşa de solemn, ca şi atunci când am probat până la evidenţă că Scrisoarea pierdută nu-i decât Rabagas, a lui Sardou (altă calomnie caionistă nedovedită, n.n.). Am preferat să deschid cursa şi domnul Caragiale s-a repezit la bucăţica de carne, numită Kemeny”. Diversiunea lui Caion e total inabilă deoarece ciracul lui Macedonski se preface că uită că el produsese aşa-zisele dovezi ale plagiatului, fabricând nişte pagini cu textul autorului maghiar. Or, după cum bine remarca Delavrancea, „în materie literară acesta e curat fals în acte publice”. În ziua fixată, beneficiind de un maxim interes din partea opiniei publice, se deschide procesul în faţa Curţii cu juraţi a judeţului Ilfov. Caragiale era apărat de un trio celebru de avocaţi, în acelaşi timp literaţi şi prieteni, dintre care făcea figură de vedetă Barbu Ştefănescu Delavrancea, strălucit orator şi maestru al barei.

După formarea comisiei de juraţi, avocatul Oteteleşeanu, unul dintre apărătorii lui Caion, a ridicat o obiecţie susţinând că, de fapt, Kemeny este Tolstoi, iar „Năpasta” ar fi fost copiată după „La puissance des tenebres” (Puterea întunericului) a scriitorului rus. Ca urmare, solicită amânarea cauzei până la un termen ulterior necesar traducerii piesei tolstoiene din franceză în română. Delavrancea şi procurorul se opun acestei cereri pe motiv că inculpatul trebuia să se pregătească din timp pentru apărare. În surprinzător dezacord cu apărătorul său, Caragiale consimte la amânarea judecăţii cu condiţia ca inculpatul să prezinte traducerea cărţii. Curtea a admis cererea inculpatului, care trebuia să pună la dispoziţia instanţei textul tradus al piesei, legalizat de Ministerul Afacerilor Externe. Soluţia instanţei era evident criticabilă din punct de vedere juridic, deoarece ea fusese sesizată de Caragiale strict pe baza calomniei caioniste cum că „Năpasta” ar fi fost plagiată după István Kemeny.

Acuzaţia de plagiat după Tolstoi era una nouă şi ar fi trebuit deschis un nou proces pentru a o judeca. Nu mai puţin acordul lui Caragiale la amânarea pricinii apare, juridiceşte vorbind, ca o eroare. Motivul însă al concesiei – aparente – pe care Caragiale i-o face inculpatului va fi înfăţişat foarte limpede de Delavrancea în pledoaria sa: „De această nouă calomnie [cea cu Tolstoi, n.n.], nu ne-am plâns justiţiei. Am putea să trecem peste noua dovadă de perversitate şi să ne oprim numai la primele articole publicate de Revista literară. Dar nu, domnilor, voim să spulberăm toate clevetirile, toate acuzaţiunile, toate calomniile pentru ca deciziunea ce veţi pronunţa să fie întemeiată nu atât pe imprudenţa evidentă a acuzatului, cât pe dovezile noastre zdrobitoare”.