Când Securitatea se ocupa de despărțirea în silabe! jpeg

Când Securitatea se ocupa de despărțirea în silabe!

📁 Comunismul in România
Autor: Emilia Șercan

În perioada în care Nicolae Ceauşescu s-a aflat în fruntea structurilor de partid şi de stat, presa românească a fost unul dintre cele mai supravegheate şi controlate sisteme de informare în masă din blocul comunist. Fiecare cuvânt scris trecea înainte de-a se aşterne plumbul tiparului peste el prin mâna cenzorilor de la Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (DGPT), înfiinţată încă din 1949. După 1977, când temutul organism a fost desfiinţat oficial, autocenzura şi controlul redacţional au înlocuit practicile instituţionale cenzoriale exercitate până atunci. În plus, Securitatea a început să-şi facă tot mai mult simţită prezenţa pe culoarele Casei Scânteii, ofiţerii poliţiei politice a regimului comunist implicându-se chiar în anchetarea unor greşeli de tipar. 

În 1965, când Nicolae Ceauşescu a ajuns secretarul general al PCR, în România existau 508 publicaţii, numărul acestora crescând an de an, astfel că în 1989 doar în Bucureşti apăreau 245 de ziare şi reviste. Raportat la numărul semnificativ al periodicelor, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, denumită generic Instituţia Cenzurii, gestiona un volum uriaş de texte, actul de control fiind exercitat atât în faza de pre-tipărire, cât şi în cea de post-tipărire.

Instituţia Cenzurii avea nu numai rolul de a bloca apariţia subiectelor „greşite din punct de vedere politic”, ci şi de a corecta erorile de transcriere, care ar fi putut avea implicaţii politice. Astfel, Direcţia acţiona ca o suprastructură de corectură şi editare de texte, cu atribuţii în prezentarea informaţiilor cu acurateţe şi în maniera de redactare a articolelor.

De la conducătorii burghezi la cei bulgari

Evenimentele politice importante necesitau o mobilizare exemplară din partea tuturor instituţiilor de partid şi de stat, de la care nu făcea excepţie nici Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (DGPT). De exemplu, în perioada lucrărilor Congresului al IX-lea al PCR şi a sesiunii Marii Adunări Naţionale, producţia jurnalistică a fost atent supravegheată de colectivul de cenzori. În Raportul de activitate al DGPT din cea de-a doua jumătate a anului 1965 au fost prezentate o serie de intervenţii preventive, care au blocat apariţia unor greşeli „primejdioase” în cotidienele„Scânteia” şi „Előre”,  şi în revista „Lumea”.

Book Historia 139 mic 55 jpg jpeg

Într-un articol din „Scânteia”, funcţia lui Gheorghe Apostol fusese trecută ca vice-preşedinte în loc de prim vice-preşedinte. În cotidianul „Előre” a fost corectată următoarea propoziţie dintr-o ştire:„La sosirea tov. N. Ceauşescu, Chivu Stoica şi I.Gh. Maurer la Sofia, delegaţia a fost salutată de tov. Todor Jivkov şi de alţi conducători de partid şi de stat burghez[1]. Varianta corectă era „alţi conducători de partid şi de stat bulgar”. În revista „Lumea”, în articolul „Neabătut pe calea socialismului şi păcii”, citându-l pe Nicolae Ceauşescu, se strecurase „o greşeală gravă de corectură”:„Îndeplinind neabătut hotărârile Congresului, partidul nostru, Comitetul său Central vor limitaconsecvent pentru întărirea continuă a unităţii ţărilor socialiste...”[2]. Varianta corectă era „vormilitaconsecvent”.

Actul de cenzură avea şi o importantă componentă ulterioară momentului apariţiei publicaţiilor. Controlul post-tipărire se materializa prin atenţionarea redacţiilor asupra erorilor sau a proastei sincronizări în privinţa unor subiecte.

Revistele „Urzica”şi „Ifjúmunkás” au fost avertizate după ce au publicat în acelaşi număr o serie de materiale critice din domenii similare, fapt care „putea da o privire de ansamblu deformată, exagerată, asupra realităţilor din ţara noastră”[3]. Tot revista de satiră şi umor „Urzica” a fost avertizată, alături de publicaţia de limbă maghiară „Napsugár”, pentru faptul că pe primele pagini din numerele 16, respectiv 6 din 1965, predominau culorile tricolorului maghiar[4].

Un alt exemplu face referire la publicarea în numărul 38 din revista „Lumea” a unui articol în care se făceau aprecieri pozitive la adresa Papei Paul al VI-lea în aceeaşi zi în care presa străină consemna declaraţii ostile ale Papei la adresa ţărilor socialiste.Această ultimă intervenţie arată caracterul arbitrar şi absurd al Cenzurii, în condiţiile în care redacţiile erau atenţionate în cazul unor evenimente desfăşurate în afara ţării ulterior momentului elaborării şi tipăririi unor articole în presa internă.

 Faptul divers, o problemă de „siguranţă naţională”

Unele texte considerate nepotrivite, dacă treceau de Cenzură, sfârşeau sub critica severă a liderilor comunişti. Aşa s-a întâmplat cu un articol semnat de Ilie Tănăsache, corespondentul din Galaţi al „Scânteii”, care a trimis oficiosului spre publicare, în 1967, o întâmplare hazlie, despre nişte tineri muncitori de la combinatul siderurgic, care la o petrecere s-au îmbătat şi au urcat un cal la etajul unu al unui bloc. „M-a amuzat chestiunea şi ştiam că la ziarul la care scriam nu puteam publica, aşa că am trimis-o la «Scânteia». Am scris un pamfleţel despre toată trăsnaia asta, care era şi amuzantă”, a rememorat Ilie Tănăsache. În dimineaţa apariţiei articolului, a fost chemat la primul secretar pe regiune, Constantin Dăscălescu. „Avea în faţă «Scânteia», subliniat cu roşu. Şi îmi spune direct:«Tovarăşe Tănăsache, dumneata în ce regiune trăieşti?», «În Regiunea Galaţi», «Deci, Regiunea Galaţi îţi dă pâine! Cum poţi, domnule, să scrii aşa ceva despre Regiunea Galaţi?», «Păi, nu este despre Regiunea Galaţi, este despre nişte zgubilitici». Îi zic de povestea cu morala proletară, conduita cetăţenească, educaţia. Şi îmi zice:«Din miile de tineri de aici, care muncesc, care construiesc combinatul, ţi i-ai ales pe ăştia, care să umbrească munca miilor de tineri muncitori?»”.

Într-un alt raport de activitate al Cenzurii, din 1968, a fost consemnată eliminarea unei ştiri din rubrica „Fapt divers” a ziarului „Scânteia”, care relata un incident în care patru copii s-au aflat la un pas de a muri arşi de vii într-o noapte, în timpul unui incendiu, dacă vecinii nu ar fi intervenit la timp. Când a izbucnit focul, copiii se aflau singuri în casă deoarece tatăl bolnav era internat în spital, iar mama la serviciu, în tura de noapte. Faptul că mama nu era alături de copiii săi pentru că muncea în tura de noapte a fost considerată o informaţie nepotrivită „din cauza implicaţiilor sociale”[5].

Un alt articol din zona „faptului divers”, scris de ziariştii de la „Viaţa Studenţească”, intitulat iniţial „Studenţie şi infracţiune”, a fost modificat înainte de apariţie la cererea Cenzurii deoarece prezenta o „situaţie îngrijorătoare sub aspectul social-moral negativ destul de extins”. După modificarea conţinutului, materialul a fost publicat sub titlul „Pot fi studenţii infractori?”. Textul prezenta date statistice de la Miliţia Municipiului Iaşi referitoare la numărul de furturi (87) înregistrate într-un an calendaristic (1967) în complexul studenţesc din localitate[6].

La unsprezece ani după ce Nicolae Ceauşescu a preluat funcţia de secretar general al partidului şi cu un an înainte de desfiinţarea Cenzurii, informaţiile cu adevărat de interes pentru publicul larg treceau cu greu de filtrul DGPT. Au fost oprite de la publicare date referitoare la extinderea reţelei de aprovizionare cu gaz metan a populaţiei, despre investiţiile în instalaţiile de foraj pentru extracţia de ţiţei din Marea Neagră, tehnici inedite de tratament sau medicamente noi introduse pe piaţă, valoarea depunerilor populaţiei la CEC[7]etc.

Comunicarea, sub lupa Securităţii

După închiderea oficială a Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor în 1977, moment care ar fi trebuit să reprezinte o destindere a mediului jurnalistic, eliberat de constrângerea Cenzurii, ziariştii au resimţit presiunea unui alt tip de supraveghere:cea a Securităţii. Chiar dacă produsele jurnalistice nu treceau prin filtrele ofiţerilor de securitate, instrumentele folosite de aceştia pentru a ţine sub observaţie mediul gazetăresc erau mult mai apăsătoare decât Cenzura însăşi.

În Casa Presei exista un birou unde activa în permanenţă un ofiţer. Aici, ziariştii erau chemaţi pentru a fi prelucraţi înainte de deplasările în străinătate, pentru a da informări la întoarcere, pentru a fi chestionaţi în legătură cu întâlnirile avute cu cetăţeni străini sau pentru a da socoteală în legătură cu o eventuală conduită considerată în afara moralei socialiste. Tot ceea ce se petrecea în interiorul redacţiilor, dar şi ceea ce ţinea de viaţa privată a jurnaliştilor ajungea să fie cunoscut de lucrătorii serviciului secret.

Printre chestiunile tratate cu o atenţie sporită de lucrătorii poliţiei politice se aflau greşelile apărute în ziare. În urma unor astfel de evenimente, ofiţerii responsabili întocmeau note-raport, care erau înaintate superiorilor. Nu în puţine cazuri, jurnaliştii sau corectorii responsabili de apariţia unor erori de redactare sau de culegere deveneau „obiective” de interes pentru Securitate, pe numele lor fiind deschise Dosare de Urmărire Informativă (DUI). 

Tovarăul Nicolae Ceaşescu”

O greşeală considerată de o gravitate ieşită din comun s-a strecurat pe prima pagină a ziarului „România liberă”din data de 14 mai 1983, în primul alineat al articolului de fond, unde în loc de „tovarăşul Nicolae Ceauşescu” a apărut „tovarăul Nicolae Ceaşescu”. În urma unui raport întocmit de Securitatea Municipiului Bucureşti în data de 21 iunie 1983, reiese că greşeala s-a produs la tipografie, însă nu a fost sesizată de echipa de corectori de serviciu în ziua respectivă. Ofiţerii au anchetat cazul pentru a stabili dacă eroarea a fost una intenţionată, iar toţi cei consideraţi responsabili au fost audiaţi. În final, suspiciunile nu s-au confirmat.

Ulterior, redacţia a luat măsuri extreme:a dublat numărul corectorilor cu personal din alte ture, a introdus un al doilea „cap limpede” de serviciu pe zi, iar greşelile de acest fel au fost trecute în categoria abaterilor disciplinare care puteau avea drept consecinţă desfacerea contractului de muncă[8]. Greşeala a fost la un pas să se repete patru ani mai târziu, când în pagina a treia din revista „Flacăra”din data de 6 noiembrie a fost cules cuvântul „tovarăul”, fapt sesizat şi modificat la timp[9].

Book Historia 139 mic 57 jpg jpeg

O altă eroare care a atras după sine deschiderea unui dosar de anchetă la Securitate a apărut tot în „România liberă”, în data de24 septembrie 1983, când pe prima pagină, în articolul „Patrie şi unitate”, numele lui Nicolae Ceauşescu a apărut scris „Nciolae Ceauşescu”. Potrivit unei note-raport a Securităţii Municipiului Bucureşti, cazul a intrat şi în atenţia Ministerului de Interne, cele cinci persoane de serviciu în acea zi (responsabilul de număr, capul limpede şi trei corectori) fiind audiate suplimentar şi de Miliţie[10].

Documentul surprinde şi atmosfera din redacţie două săptămâni mai târziu, una „încordată”, incidentul fiind descris ca unul care a avut „o amploare foarte mare”, în urma căruia se aşteptau măsuri „foarte drastice”. Totuşi, doar capul limpede şi două dintre corectoarele de serviciu au fost sancţionate cu reţinerea unei gradaţii la retribuţii, măsură în urma căreia întreaga redacţie „s-a mai liniştit”, iar atmosfera „s-a destins”[11]

„...minte, tovarăşul Nicolae Ceauşescu...”

Petre Mihai Băcanu, ziarist la „România liberă”în acea perioadă, îşi aminteşte de o altă greşeală care a generat interzicerea despărţirii unor cuvinte în silabe la capetele de rând, care ar fi putut produce interpretări tendenţioase la adresa „tovarăşului” sau „tovarăşei”. Este vorba despre cuvântul „învăţăminte”, care, după ce a fost despărţit, a continuat pe noua coloană cu formularea „minte, tovarăşul Nicolae Ceauşescu...”.

Într-o altă notă a Securităţii, din noiembrie 1987, în care se vorbea despre preîntâmpinarea erorilor încă din faza de corectură, erau menţionate două situaţii, când în „Scânteia”din 30 decembrie 1986 în loc de „expoziţie de carte” fusese cules „expoziţie de carne”, iar în numărul din 4 ianuarie 1987, într-o fază intermediară, apărea „readucerea armelor”în loc de „reducerea armelor”[12].

Note:

[1]ANIC, Fondul Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, Dosar nr. 82/1965, ff. 20-21.
[2]Ibidem, f. 14.
[3]Ibidem, f. 21.
[4]Ibidem, f. 22.
[5]Ibidem, Dosar nr. 99/1968, f. 7-8.
[6]Ibidem, f. 21-22.
[7]Ibidem, Dosar 7/1976, f. 3-4.
[8]ACNSAS, Dosar nr.1, volum 10, f. 212, f-v.
[9]Ibidem, volum 2, f. 154.
[10]Ibidem, volum 10, f. 210.
[11]Ibidem, f. 211.
[12]Ibidem, volum 2, f. 154.