Autor 876 vizualizări


Tendinţele şi intenţiile au din punctul de vedere al pragmaticii lingvistice o funcţie (de reprezentare, exprimare, apel). Intenţia unei opere se întrevede din îmbinarea acestor trei funcţii, dar ele nu necesitã sã fie neapãrat explicite. Sã luãm un caz concret. În Germanialui Tacitus de pildã, funcţiile de reprezentare şi expresie nu sunt unitare şi îi lipseşte caracterul apelativ, de convingere a publicului. Dupã  cum constata şi cercetarea germanã, existã contradicţii ireconciliabile în lumea barbarã, iar pãrerea cã germanicii ar putea fi un model nu este fondatã din cauza diversitãţii din interiorul  acestei lumi, dincolo de aparenta coerenţã datã de virtuţile generale atribuite de autorul roman.

Funcţia de reprezentare

Ca reprezentare etnograficã, în prima parte a operei accentul cade pe aspectele unitare ale lumii în cauzã:geografia, originile, cultura, istoria. Este deci o abstractizare a întregului pe baza trãsãturilor commune majore. Lingvistic se exprimã prin formulari de tipul:in universum[1], omnis[2]sau quisque[3]. Mai presus de geografie sau istorie, Tacitus se axeazã pe moravuri şi structuri sociale. Pânã în capitolul al 29-lea cititorul îşi formeazã o pãrere asupra situaţiei generale de la graniţa renanã, ca dupã aceea sã fie informat asupra istoriei vechi, a originilor şi înfãţişãrii popoarelor în cauzã, deşi, repetãm, punctul forte rãmâne prezentarea sistemului social. Descrierea obiceiurilor urmeazã ordinea:armament, culte, meşteşuguri, construcţii, comportament social, negoţ, bucãtãrie, distracţii, îmbrãcãminte şi îngrijire corporalã. Se constatã o diferenţiere a rãspunsurilor pe aceste teme, dominanţa deţinând-o organizarea armatã (echipament, formaţie de luptã, atitudinea rãzboinicã etc).

Problematica rãzboiului este continuatã şi în capitolele 7 – conexiunea cu cultul, descrierea armatei ca o reţea de legãturi familiale, 8 – inseparabilitatea femeilor de actul rãzboinic, 10 – interpretarea semnelor care serveşte descifrãrii evenimentelor militare, 14 – comportamentul alaiului. Şi în celelalte privinţe însã metonimiile rãzboiului sunt prezente:armele sunt parte a adunãrii tribale şi ritului de iniţiere, cântecele rãzboinice dezvãluie vitejia luptãtorilor şi prezic deznodãmântul bãtãliei. Concentrarea tendenţioasã asupra rãzboiului este perfect explicabilã prin relaţiile cu romanii, care îi priveau ca pe o ameninţare şi care i-au cunoscut mai ales pe câmpul de luptã. Terenul experienţei imediate este mai puţin reprezentat de alte aspecte ale culturii germanice.

Cât despre structura socialã, Tacitus menţioneazã trei forme ale sale, care se întrepãtrund:gospodãria (domus), adunarea obşteascã (civitas) şi Gefolgswesen/ corpul vasalic (principes). Triburile individuale se compun din gospodãriile care se organizeazã în adunãri tribale. Datele cu privire la organizare sunt oricum contradictorii, ceea ce a facilitat instrumentalizãrile ulterioare:în capitolul 7 este precizatã o centralizare sub reges, iar în 11 comunitatea obşteascã se face referire la o adunare de principes egali în drepturi. Legãturile de sânge sunt la baza comunitãţii, dar alaiul este o formã de organizare complementarã, ce presupune obligaţii cvasicontractuale ale comites faţã de princeps şi invers, precum şi o ocazie de afirmare socialã şi de mobilitate între triburi. Aceste reţele sociale susţin ideea realitãţii abstracte a unitãţii germanice atât de dragi umaniştilor de mai târziu. Tacitus totuşi relativizeazã aceastã perspectivã în partea a doua a lucrãrii, când vorbeşte despre triburile individuale, pentru care foloseşte o terminologie diversã:gentes, nationes, populi, nomines. Partea I este nuanţatã şi spectrul obiceiurilor lãrgit prin specificitãţi tribale. Germania este o uniune complexã între cele douã pãrţi.

Funcţia reprezentãrii se întrevede în descrierea etnograficã atât unitarã, cât şi diferenţiatã, a societãţii germanice, ca lume aflatã în opoziţie cu cea romanã. Se reţine opoziţia exprimatã printr-un pluralism de civilizaţie germanã, dar care a fost aneantizatã în secolele XIX-XX în virtutea unitãţii naţionale.

Funcţia exprimãrii

Funcţia exprimãrii (Ausdrucksfunktion) reiese, dupã cum vom vedea mai jos, din artificiile stilistice cu care autorul construieşte descrierea. Ca şi pe planul reprezentãrii, nici pe cel al expresiei tendinţele nu sunt cuprinse într-un sistem unitar de funcţii. Valorile cu care sunt conotate reprezentãrile sunt foarte diverse, ca şi multitudinea de interpretãri. În orice caz, superioritatea romanã este vizibilã pretutindeni, germanicii apãrând situaţi pe o treaptã mai joasã de culturã, unde predominã simplicitas, topos principal al lucrãrii, conotat pozitiv. Rigiditatea şi verticalitatea atitudinii germanice sunt lãudate în repetate rânduri:severa illic matrimonia, nec ullam morum partem laudaveris[4](Cãsniciile sunt aspre şi-n niciun alt aspect n-ai putea sã le lauzi mai mult obiceiurile). Simplicitasse întrevede şi în armele rudimentare, ce contrasteazã cu curajul şi determinarea lor, dovadã, în ochii lui Tacitus, a talentului militar.

În tradiţia filozofiei stoice idealizeazã feritasşi pauperitasale fennilor(dacă îi considerăm germanici):sed beatius arbitrantur quam ingemere agris, illaborare domibus, suas alienasque fortunas spe metuque versare:securi adversus homines, securi adversus deos, rem difficillimam assecuti sunt, ut illis ne voto quidem opus esset[5](Dar ei cred cã sunt mai fericiţi aşa, decât sã geamã la coarnele plugului, sã munceascã din greu la clãditul caselor şi sã-I frãmânte teama pentru bogãţia lor şi nevoia de a acapara bunul altuia;fãrã fricã de oameni, au dobândit lucrul cel mai greu:sã nu aibã nimic de dorit).

În schimb lipsa de nevoi din trândãvie este sancţionatã la cherusci:Cherusci nimiam ac arcentem diu pacem illacessiti nutrierunt. Idque iucundius quam tutius fuit, quia inter impotentes et validos falso quiescas:ubi manu agitur, modestia ac probitas nomine superioris sunt. Ita, qui olim boni aequique Cherusci, nunc inertes ac stulti vocantur[6](Cheruscii au stat multã vreme într-o pace care i-a secãtuit. Dar asta mai mult i-a desfãtat decât pãzit:fiindcã se înşealã cine crede cã poate sta liniştit cu vecini lacomi şi puternici:când hotãrãşte pumnul, cumpãtarea şi omenia sunt drepturile celui mai puternic. Aşa şi cu cheruscii:odatã lumea îi numea buni şi drepţi, acum pãcãtoşi şi proşti). Pozitiv conotate sunt şi virtusşi fortitudoîn luptã. Constituţia corporalã este îndeosebi apreciatã:In omni domo nudi ac sordidi in hos artus, in haec corpora, quae miramur[7](În fiecare casã, copii, goi şi murdari, cresc înalţi şi bine fãcuţi, cu nişte trupuri de care ne minunãm), dar în acelaşi timp criticatã pentru cã nu este folositã productiv şi în alte scopuri, precum agricultura, lipsindu-i patientia.

O cauzã principalã a pericolului germanic îl reprezintã în viziunea tacitianã libertas, ca valoare republicanã, care este de multe ori contrapusã realitãţii de regnumvalabilã în vremea autorului care tânjeşte dupã epoca precedentã:quippe regno Arsacis acrior est Germanorum libertas[8](“Dorul de libertate al germanilor e mai puternic decât tirania lui Arsace”). Dihotomiile trasate în caracterizãri continuã şi aici:tot libertaseste prilej de indisciplinã, lipsã de mãsurã sau de punctualitate, ba mai mult, înclinaţiile lor vicioase ar putea fi folosite în favoarea romanilor:si indulseris ebrietati suggerendo, quantum concupiscunt, haud minus facile vitiis quam armis vincentur[9](Dacã le-ai da cât le-ar cere inima, ar putea fi mai uşor biruiţi cu patima aceasta decât cu armele). Prin aceste exemple se poate sesiza cã teza rãspânditã conform cãreia Tacitus creioneazã un portret al germanicului ca întruchipare idealã a valorilor republicane nu are susţinere. Într-adevãr, progresul cultural roman este în relaţie cu o decãdere moralã, dar germanicul nu corespunde decât parţial imaginii ţãranului roman simplu, liber şi sârguincios.

Funcţia de apel

Nici din valorizarea triburilor singulare nu se poate extrage o logicã transparentã a intenţiei auctoriale. Pe de-o parte avem idealizarea excesivã a chaucilor[10]sau hermundurilor[11], cãrora le atribuie calitãţile dreptãţii şi mulţumirii de sine, pe de alta avem dispreţul faţã de bructerii învinşi[12]. Astfel de formulari unilaterale şi în contrapunct par sã fie determinate de compoziţia lucrãrii, care se concentreazãpe efectul retoric. Tacitus renunţã la complicaţii de conţinut în favoarea formulãrilor punctate şi schimbãrilor spectaculoase de registru. Îndeosebi în partea a doua, care sub aspectul conţinutului este o listã  a triburi destul de simplã, fãrã ornamente stilistice bogate, vom întâlni artificii lingvistice de efect, ca de pildã folosirea sentinţei:ut arcerent, non ut custodirentur[13](Ca sã ne apere, nu ca sã ne vegheze). Tacitus opereazã cu expuneri antitetice, deci separaţii stilistice, care definesc specificitatea fiecãrui trib, anulând o potenţialã unitate desãvârşitã ce s-ar deduce din prima parte. Prin valenţele literare ale exprimãrii realitãţii captate, el aratã cã publicul ţintã nu era o Fachwelt(elita profesionalã), ci o categorie mai largã a cetãţenilor din viaţa publicã. Prin urmare, ţinând cont de ethos, toate judecăţile de valoare exprimate de Tacitus la adresa germanicilor, vin să sublinieze neajunsuri din moravurile romanilor ”civilizaţi”.

Din exprimarea compozitã, neunificatã, nu rezultã o funcţie de apel implicitã, cu atât mai puţin explicită, pentru cã nu se întrevede nicãieri o invitaţie la reflecţie, o nevoie de feedback. Şi polemica cu structurile imperiale, care caracterizeazã celelalte opere ale sale, pare cã lipseşte. Desigur, relatarea etnograficã fixeazã atenţia autorului mai mult pe constantele istorice decât pe transformãrile epocii sale, dar absenţa funcţiei apelative aratã şi cã presupusele intenţii ale Germaniei provin din interpretãrile ştiinţifice ale unui text neclar din punctul acesta de vedere. Diversele teze sunt unilaterale:explicaţie pentru imposibilitatea înfrângerii de cãtre romani, avertizare împotriva atacului duşmanilor de pe Rin, sau dimpotrivã, îndemn spre acesta. Dar cum sã existe o intenţie unitarã, din moment ce tendinţele operei sunt atât de diverse? Reprezentarea diferenţiatã a germanicilor ca unitate eterogenã dupã o selecţie conformã interesului roman, descrierea concentratã a moravurilor şi structurilor sociale germanice şi interpretarea lor romanã, stilizarea poeticã şi amalgamul de valorizãri conduc toate cãtre ideea lipsei de sistematizare. De aici rezultă că nu are funcţie de apel.

Incertitudinea intenţiei auctoriale

Majoritatea tezelor cu privire la aspectul intenţional al operei lui Tacitus se bazeazã pe puţinele poziţii subiective pe care acesta le adoptã. De exemplu, Städele considerã cã în capitolele XXXIII-XXXVII se poate gãsi rãspunsul cu privire la intenţia taciteicã[14]. Pasajele sunt totuşi neglijabile în contextul larg al operei.

Dacã Tacitus ar fi avut motive întemeiate pentru a ascunde intenţia operei, şi pe acestea le-a ascuns la fel de bine. Pasajul din capitolul al XXXIII-lea:maneat, quaeso, duretque gentibus, si non amor nostri, at certe odium sui, quando urgentibus iam imperii fatis nihil [iam] praestare Fortuna maius potest quam hostium discordiam[15](Sã le rãmânã, aşa e ruga mea, acestor neamuri, şi sã dureze încã multã vreme, dacã nu dragostea pentru noi, mãcar ura dintre ele, de vreme ce, zorind soarta imperiului, norocul nu ne mai poate dãrui nimic altceva mai bun decât dezbinarea duşmanilor noştri)a avut importanţa sa în cercetare, interpretatã ca o dovadã a loialitãţii faţã de stat şi a dorinţei de prevalare a imperialismului, iar obscura formulare urgentibus imperii fatisa fost adesea considerat cheia viziunii sale despre germanici şi a însemnãtãţii acestora în dezvoltarea ulterioarã a imperiului. În ciuda ambiguitãţii sale, dupã cum afirmã şi Timpe, expresia nu trebuie izolatã de context[16].

Tacitus salutã cu entuziasm distrugerea unui trib fãrã contribuţia romanã;dacã soarta imperiului l-ar conduce neîndoielnic cãtre stãpânire, nu s-ar fi exprimat atât de empatic referitor la hostium Discordia, care doar ar fi accelerat un mers istoric deja stabilit. Soarta care grãbeşte imperiul poate exprima doar o opţiune politicã, care mai apare şi în alte locuri. Discordia între germanici este o adãugire agreabilã a sorţii, la fel cum discordiaîntre romani este

una dezagreabilã. Securitatea imperiului este, deloc surprinzãtor, pe primul loc, de aceea autorul oferã sfaturi pentru confruntarea armatã, dar susţine şi mijloacele paşnice sau întreţinerea disputelor intertribale. Amor nostrial germanicilor are aceeaşi valoare ca şi odium sui.De altfel, lucrarea nu trebuie redusã la aceste poziţii subiective.

Din atitudinea politicã taciteicã nu se poate deduce scopul cu care a fost conceputã opera, deoarece relaţiile romano-germanice ocupã un spaţiu redus în cuprinsul lucrãrii, şi în plus, lucrarea nu are o funcţie de apel şi o tendinţã omogenã.

 



[1]Germ., V-VI.

[2]Germ., I, II, IV, XVII, XX, XXIX, XLIII, XLIV.

[3]Germ., XX, XXVII.

[4]Germ., XXVIII.

[5]Germ., XLVI.

[6]Germ., XXXVI.

[7]Germ., XX.

[8]Germ., XXXVII.

[9]Germ., XXIII.

[10]Germ., XXXV.

[11]Germ., XLI.

[12]Germ., XXXIII.

[13]Germ., XXVIII.

[14]Städele, Alfons (ed.):Agricola-Germania, München, 1991.

[15]Germ., XXXIII.

[16]Timpe, Dieter:Die Germanen und die fata imperii, apud:Romano-Germanica. Gesammelte Studien zur Germania des Tacitus, Stuttgart&Leipzig, 1995, p. 211