Autor 2434 vizualizări


În discursurile inaugurale ale organizatorilor evenimentelor sportive internaţionale se vorbeşte cu emfază despre pace şi prietenie între popoare, despre fair-play şi armonie. În realitate, în spatele tuturor spectacolelor sportive de anvergură se poate vedea – mai clar sau mai discret – o acerbă propagandă politică, o înverşunată competiţie de imagine, exploziile unor puternice pulsaţii naţionaliste, ideologice şi chiar rasiale. O regulă valabilă de-a lungul întregului secol al XX-lea, cu numeroase vârfuri de formă, de încrâncenare. Şi te întrebi atunci:când uneşte sportul? Şi când dezbină?

Istoria sportului modern începe odată cu prima olimpiadă, organizată de baronul Pierre de Coubertin, în 1896, în speranţa că aceste jocuri sportive internaţionale vor contribui la pacea lumii, iar competiţia sportivă nu va fi afectată nici de rasa sportivilor, nici de religia acestora şi nici de politică. O utopie? Primul gest politic consemnat în cadrul unei competiţii olimpice a fost cel de la Jocurile olimpice intercalate de la Atena, din 1906:purtătorul drapelului SUA a refuzat în timpul ceremoniei de deschidere să-şi plece steagul în faţa regelui Eduard al VII-lea al Marii Britanii;era atât o sfidare americană şi irlandeză a monarhiei britanice, dar şi o critică făţişă la adresa faptului că steagul american nu fusese arborat pe stadion.

Studiu de caz:Berlin, 1936

Decizia desfăşurării Jocurilor Olimpice de vară din 1936 la Berlin fusese luată de către Comitetul Olimpic Internaţional la 31 mai 1931, în semn de reintegrare a Germaniei în comunitatea internaţională după înfrângerea suferită în Primul Război Mondial. Iniţial, Hitler a privit cu oarecare indiferenţă perspectiva acestui eveniment internaţional, apreciind mult mai mult victoria la box, din 1936, a campionului german Max Schmeling asupra americanului de culoare Joe Louis, cel care va poza apoi pentru un poster de propagandă americană antinazistă în timpul războiului. Führerul şi-a schimbat însă atitudinea după ce Goebbels i-a explicat uriaşa oportunitate propagandistică oferită pe plan intern şi internaţional de Jocurile Olimpice. Conform propagandei naziste, competiţia sportivă urma să reprezinte doar un cadru de afirmare a superiorităţii rasei ariene germane:omul nou nazist, cu muşchi puternici, păr blond, ochi albaştri, care se lupta pentru supravieţuire.

Campaniile antisemite evidente, actele dictatoriale ale regimului nazist generaseră în Statele Unite încă din 1935 o foarte aprinsă dezbatere cât priveşte participarea/neparticiparea la JO de la Berlin. Pentru unii, participarea ar fi reprezentat un semnal de sprijin al Reich-ului hitlerist, aducându-se în discuţie chestiuni privind discriminarea rasială antisemită, contrară spiritului olimpic, sau eventualele probleme de siguranţă ale sportivilor americani de culoare pe teritoriul Germaniei. Dimpotrivă, presa americanilor de culoare a susţinut participarea sportivilor de culoare la Jocurile Olimpice, deoarece victoriile acestora ar fi demolat miturile rasiale naziste. Spre deosebire de succesorii săi, preşedintele american F.D. Roosevelt nu s-a implicat deloc în decizia Comitetului Olimpic American.

Ipocriziile naziste:să ne prefacem că nu suntem antisemiţi

Pentru a potoli temerile marilor puteri liberale cât priveşte politica sa antisemită, Hitler – prin ministrul său al propagandei, Goebbels – a ordonat curăţarea Berlinului de afişe, însemne sau interdicţii antisemite (de genul „Evreii nu sunt admişi” de pe uşile restaurantelor sau din hoteluri), iar ziarului antisemit „Der Sturmer” a lui Julius Streicher i s-a suspendat temporar apariţia. În schimb, afişul oficial al Jocurilor Olimpice cuprindea o hartă a Europei care includea în graniţele Germaniei toate teritoriile locuite de vorbitori de limbă germană, iar Hitler nu s-a sfiit să părăsească ostentativ tribuna oficială în momentul cursei victorioase a atlelului de culoare american Jesse Owens, marea vedetă a competiţiei. Somat de reprezentanţii Comitatului Olimpic Internaţional fie să-i felicite pe toţi medaliaţii (nu doar pe cei arieni), fie pe nici unul, Hitler a preferat a doua variantă.

Niciun efort nu a fost precupeţit de propaganda condusă personal de Joseph Goebbels pentru ca numeroşii jurnalişti străini să nu simtă persecuţiile naziste antisemite şi să poată transmite simultan la radio şi televiziune corespondenţele lor sportive – acestea au fost primele transmisii televizate ale Jocurilor Olimpice, dar numai în Germania, în timp ce jurnaliştii germani trebuiau să respecte întocmai directivele amănunţite emise de Ministerul Propagandei. Ideea centrală era aceea a Germaniei-continuatoare a perfecţiunii omeneşti şi a tradiţiilor sportive ale Greciei antice. Acesta a fost, de altfel, şi subiectul controversatului film documentar al lui Leni Riefensthal, „Olympia”, lansat în 1938 şi laureat cu marele premiu la Festivalul de la Veneţia, chiar dacă nu există o părere unanimă în privinţa caracterului propagandistic al acestei producţii. Rezultatul celei de-a XI-a ediţii a Jocurilor Olimpice a fost – paradoxal – o impresie generală excelentă creată de noua Germanie a lui Hitler asupra opiniei publice şi liderilor politici din Europa. Propaganda lui Goebbels reuşise.

Polo şi sânge, atacuri criminale şi boicoturi

Un alt tip de reverberaţie a politicii asupra sportului s-a produs la Jocurile Olimpice de la Melbourne, din Australia (primele JO televizate internaţional), în ziua de 6 decembrie 1956, adică la doar o lună după ce tancurile sovietice zdrobiseră în sânge la Budapesta revoluţia ungară anticomunistă. Atunci, în semifinala turneului de polo, în bazin s-au confruntat nu doar sportiv, ci şi cu pumnii, echipele Ungariei şi URSS-ului:copleşiţi de superioritatea, dar şi de înverşunarea poloiştilor maghiari, care jucau „pentru familiile noastre de acasă, pentru ţara noastră”, sovieticii au trecut la brutalităţi:jucătorul ungur Ervin Zador a trebuit să fie scos din piscină şi dus la spital, cu faţa plină de sânge. Ulterior, majoritatea poloiştilor maghiari au fugit în Statele Unite ale Americii.

Dar cel mai sângeros episod olimpico-politic este fără îndoială cel al Jocurilor Olimpicei de la München, din 1972, atunci când un comando palestinian al organizaţiei teoriste „Septembrie negru” a ucis unsprezece atleţi evrei, într-un atac cu luare de ostatici. Practic, acel moment olimpic de la München din 1972, la fel ca şi cel de la Berlin din 1936 au rămas în conştiinţa publică doar ca un sângeros atac terorist (în primul caz) şi un exemplu de acerbă propagandă nazistă (în al doilea caz).

La fel de puternic afectate de confruntarea propagandistică specifică Războiului Rece au fost şi Jocurile Olimpice de la Moscova din 1980, respectiv Los Angeles, 1984. Imediat după invazia Afganistanului de către trupele URSS-ului condus de Leonid Brejnev, în 1979, preşedintele american Jimmy Carter a anunţat că Statele Unite vor boicota în semn de protest JO de la Moscova – decizie urmată de 65 de ţări, printre care Albania, Canada, Chile, China, Egipt, R.F. Germania, Iran, Israel, Japonia, Coreea de Sud, Niger, Pakistan, Panama, Paraguay, Tunisia, Turcia, Zair. Hotărârea americană a declanşat imediat o ripostă propagandistică internaţională a sovieticilor, urmată de boicotul în oglindă al acestora, peste patru ani, în 1984, al Jocurilor Olimpice găzduite de americani la Los Angeles;România a ales să participe la competiţia olimpică din spiritul de frondă propagandistică a lui Nicolae Ceauşescu, aflat deja în puternic declin de imagine internaţională.

În plus, globalizarea transmisiunilor televizate a ridicat la cote deosebite miza propagandistică, de imagine, a ţării gazdă pentru campionatele mondiale şi îndeosebi pentru jocurile olimpice, ale căror ceremonii de deschidere şi închidere au ajuns să atingă nivele exuberante de extravaganţă şi preţ de cost.

În URSS, sportul devine instrument de propagandă pentru formarea „omului nou”

Primele demersuri oficiale de politizare a mişcării sportive şi de încărcare a acesteia cu atribute propagandistice au apărut în noua Rusie Sovietică:în 1921, bolşevicii au înfiinţat Internaţionala Sportului Roşu – o anexă de profil a Cominternului – cu scopul de a prelua controlul mişcării sportive socialiste reprezentate de rivala sa, Internaţionala Socialistă a Sportului Muncitoresc, apărută cu un an mai devreme.

Ieşind în anii ’30 din izolarea internaţională, URSS-ul stalinist a perceput sportul, în general, şi participarea la competiţiile sportive internaţionale, în special, drept un instrument de propagandă pentru formarea „omului nou sovietic” şi pentru exportul revoluţiei comuniste în străinătate. Propaganda sovietică prilejuită de diferitele evenimente sportive internaţionale postbelice a luat o formă anti-imperialistă atât de agresivă după cel de-al Doilea Război Mondial, încât Statele Unite au fost nevoite să ia măsuri de contracarare a acesteia, trecând la operaţii de război psihologic deschise sau acoperite în cadrul campaniilor conduse de Agenţia de Informaţii a SUA (USIA). O foarte bine documentată teză de doctorat, susţinută de Toby Charles la Universitatea de Vest din Ontario, Canada, în 2011, analizează atât propaganda sovietică prin sport, cât şi acţiunile de contrapropagandă americană desfăşurate îndeosebi de administraţia Eisenhower în perioada 1952-1960, cu ocazia Jocurilor Olimpice, dar şi a altor competiţii sportive internaţionale. În acea perioadă a Războiului Rece, victoria unui sportiv într-o competiţie internaţională reprezenta nu doar o performanţă individuală, ci era interpretată imediat drept o dovadă a superiorităţii unui regim politic, a unui sistem de valori, a unei ideologii faţă de cele contrare acestora.

Fotbalul, catalizator pentru război:Honduras şi San Salvador

Nu numai în timpurile recente meciurile internaţionale de fotbal sunt asociate cu fervoarea naţionalistă, propaganda şi violenţa. În 1938, meciul revanşă de fotbal, desfăşurat pe 12 mai, la Berlin, între echipele Germaniei naziste şi cea a Marii Britanii (germanii pierduseră în 1935 în faţa englezilor cu 3-0) a prilejuit o intensă campanie de propagandă politică desfăşurată în presa germană controlată de Goebbels, dar şi prin intermediul organizaţiei sportive naziste Deutsche Reichsbund für Leibesübungen, condusă de Reichsports-führer, Hans von Tschammer und Osten. Germanii au pierdut din nou, cu 6-3, propaganda nazistă a eşuat, dar publicul şi sportivii germani au reacţionat foarte disciplinat. Chiar dacă e un film de ficţiune de război, „Escape to Victory” (Drumul spre victorie), regizat de John Huston, în 1981, cu Michael Caine, Sylvester Stallone, Pele, Max von Sydow în rolurile principale, redă cu mare acurateţe atmosfera şi spiritul în care se desfăşurau competiţiile sportive din acea perioadă.

Dar fotbalul poate fi nu numai pretext pentru propagandă, ci şi germene pentru război:a fost cazul aşa-numitului „Război al fotbalului” dintre Honduras şi San Salvador, izbucnit pe fondul unor precedente stări conflictuale socio-economice la 14 iulie 1969. La data cu pricina, San Salvador a invadat cu Honduras-ul, în urma inflamării tensiunilor naţionaliste – amplificate de presă – între cele două ţări cu ocazia meciurilor de calificare în preliminariile Campionatului Mondial de fotbal din 1970.

Multă propagandă s-a consumat în presă şi pe stadion şi cu ocazia meciului de fotbal dintre Statele Unite şi Iran, desfăşurat în cadrul Campionatului Mondial de fotbal din Franţa, din 1998, din pricina animozităţii dintre cele două state survenite în urma revoluţiei islamice iraniene din 1979. Iranienii au câştigat atunci cu 2-1.

Hochei, 1968:„Trăiască victoria Atenei asupra Spartei”

Dar nu numai meciurile de fotbal prilejuiesc şi permit reacţii propagandistice mai mult sau mai puţin violente. În timpul Campionatului Mondial de hochei de la Stockholm, din 1969, s-a remarcat o mare tensiune şi un joc extrem de dur în meciul victorios al echipei cehoslovace de hochei asupra campionilor sovietici. Aceasta, pe fondul recentelor evenimente din august 1968, când tancurile sovietice au înăbuşit Primăvara de la Praga. În urma jocului, hocheiştii cehoslovaci au primit telegrame de felicitare de la Alexander Dubcek, în timp ce, acasă, cehii pictau pe ziduri „Trăiască victoria Atenei asupra Spartei” şi atacau birourile Aeroflot-ului şi ale altor instituţii sovietice din Praga.

Opus acestui tip de confruntare s-a desfăşurat Campionatului Mondial de rugby din 1995, găzduit de Africa de Sud:preşedintele Nelson Mandela a reuşit atunci să transforme Springboks, echipa naţională de rugby – ale cărei culori simbolizau până nu demult segregaţia apartheidului – într-un simbol al unităţii Naţiunii Curcubeu, sub sloganul One Team One Nation;atât sud-africanii albi, cât şi cei de culoare au susţinut frenetic echipa până la câştigarea Cupei. A se vedea, de pildă, elocventul film al lui Clint Eastwood din 2009, „Invictus” despre unirea unei naţiuni divizate în jurul echipei naţionale de rugby.

În Bosnia-Herţegovina, în 2004, la opt ani după încheierea unui extrem de sângeros război civil, ca urmare a eforturilor comunităţii internaţionale, a campaniilor PSYOPS din SFOR, dar şi a evoluţiilor naturale ale societăţii bosniace, la meciul de fotbal din preliminariile Campionatului Mondial, dintre echipele naţionale ale Bosniei şi Danemarcei, suporteri din toate cele trei comunităţi sârbe, croate şi musulmane, până nu demult duşmane de moarte, au susţinut la unison echipa ţării lor.

Propaganda autohtonă sau cum să furi popularitatea sportivilor români

Mişcarea sportivă românească de masă a fost încorporată în sistemul naţional de propagandă după 1977, prin crearea „Daciadei”, replica sportivă a Festivalului naţional „Cântarea României”. Era vorba despre componenta fizică a „omului nou” comunist, pentru care regimul ceauşist asigura, conform lozincilor vremii, „toate condiţiile pentru o dezvoltare plenară şi multilaterală”.

Dată fiind marea popularitate de care se bucură sportul în general şi marii sportivi în particular a existat tentaţia capitalizării în beneficiul propagandei regimului ceauşist a imaginii marilor performeri care repurtaseră victorii în competiţiile internaţionale şi care erau, deci, foarte populari:toţi românii îi idolatrizau şi se mândreau cu Ilie Năstase, Ion Ţiriac, Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi. Obiectivul propagandei ceauşiste a fost acela de asociere a imaginii regimului cu imaginea vedetei sportive respective, astfel încât popularitatea şi capitalul de simpatie şi încredere al acesteia să se resfrângă şi asupra lui Nicolae Ceauşescu şi a sistemului reprezentat de el.

Cu toate acestea, propaganda ceauşistă nu a putut să atribuie „politicii înţelepte a partidului în domeniul sportului, personal a tovarăşului Nicolae Ceauşescu” meritele uriaşului succes al lui Ilie Năstase nici pe plan intern, şi cu atât mai puţin în străinătate, unde ar fi stârnit o imensă ilaritate. În acelaşi timp, doar datorită uriaşei notorietăţi internaţionale a lui Ilie şi a Nadiei foarte mulţi cetăţeni occidentali şi americani de rând au aflat de existenţa, undeva în estul comunist al Europei, a unei ţări numite România. Imaginile cu Ilie Năstase şi Nadia Comăneci au fost poate singurele acceptate de Occident, ca „marfă de propagandă la export” a regimului comunist al lui Ceauşescu, ele rămânând în continuare cele mai credibile, apreciate şi nealterate branduri ale României postdecembriste.

Metodele de exploatare propagandistică a imaginii şi a capitalului de simpatie al acestora au fost destul de subtile, pornind de la primirile oficiale la Nicolae Ceauşescu, în calitate de Preşedinte al Consiliului de stat, ale echipelor de tenis americane şi române din finala Cupei Davis de la Bucureşti, din 1972, cu Ilie Năstase şi Ion Ţiriac drept vedete, şi mergând până la acordarea titlului de Erou al muncii socialiste Nadiei Comăneci, ocazii excelente pentru fotografii şi articole elogioase în toată presa centrală de la Bucureşti.

Un alt mare succes sportiv internaţional care a fost vizat de propaganda ceauşistă în vederea exploatării sale, cel puţin pe plan intern, pentru anestezierea românilor, a fost victoria echipei de fotbal Steaua, în mai 1986, la Sevilla, atunci când a câştigat Cupa Campionilor europeni. Spectacolul sportiv, în speţă fotbalul, a continuat să fie exploatat propagandistic în beneficiu personal, pecuniar şi politic, şi după 1990 (dar şi mai recent);a se vedea cazul finanţatorului echipei bucureştene de fotbal Steaua, Gigi Becali, care a încercat să-şi construiască prin fotbal o imagine populară pe care să o exploateze apoi într-o carieră politică.

Cum şi-a tratat regimul comunist „trofeele”:Ilie Năstase şi Nadia Comăneci

Într-o perioadă în care tenisul încetase să mai fie jocul aristocratic al gentlemanilor, devenind o industrie globală, Ilie Năstase, copilul teribil, „talentat, impetuos şi rebel incurabil” din Carpaţi, uimea pe toată lumea nu doar cu incredibilele sale lovituri, dar şi cu glumele şi năzbâtiile sale din arenă, total opuse rigidităţii sistemului politic din care provenea. Afirmându-se pe plan internaţional ca o mare vedetă sportivă la sfârşitul anilor ’60, ani de relativă liberalizare a vieţii din România socialistă (în baza unei înţelegeri de liberă circulaţie şi păstrare a câştigurilor în valută contra participării fără plată la meciurile de Cupă Davis), Ilie s-a bucurat de şansa unei incredibile libertăţi. Iar regimul ceauşist a trebuit să se mulţumească cu faptul că marele tenisman, care avea acces în cele mai selecte şi exclusiviste cercuri ale lumii, a continuat să accepte să rămână un ofiţer (pletos) al armatei române şi nu a cerut azil politic.

Aşa cum „Nasty” a dat un suflu nou tenisului mondial, Nadia Comăneci a dat o nouă dimensiune gimnasticii mondiale, aceea de 10 absolut, perfecţiune de neatins până la Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976. „Zeiţa de la Montreal” a câştigat de-a lungul carierei sale cinci medalii olimpicede aur şi este considerată a fi una dintre cele mai bune sportive ale secolului XXşi una dintre cele mai bune gimnaste ale lumii, fiind primul sportiv român inclus în International Gymnastics Hall of Fame. Afost o perioadă în care nenumărate mămici americane şi canadiene şi-au botezat nou-născutele cu numele gimnastei românce. În anii dictaturii ceauşiste absolute, Nadia, doar o adolescentă, nu a putut avea aceeaşi şansă a libertăţii de mişcare de care a beneficiat Ilie Năstase, viaţa şi cariera ei fiind confiscate şi controlate cu brutalitate de către regimul ceauşist. Numele ei a devenit un fel de „trofeu” personal în panoplia propagandistică a acestuia:marea sportivă, care avea doar 20 de ani şi era invitată şi onorată pretutindeni în lume, nu mai avea dreptul de a ieşi din ţară, fusese mutată la Bucureşti şi era supravegheată permanent de Securitate. Tot în condiţiile specifice Războiului Rece, spectaculoasa fugă în Occident din România lui Nicolae Ceauşescu a celebrei gimnaste Nadia Comaneci, în noiembrie 1989, a însemnat o teribilă lovitură de imagine dată regimului ceauşist, sosirea ei pe aeroporul din New York fiind subiectul unui breaking newspe CNN.