Cafeneaua Fialkowsky, fieful lumii literare a Capitalei

Autor 8118 vizualizări


Ienicerii deschid primele cafenele în Bucureşti. * 1820:cea dintâi cafenea cu ştaif occidental. * Piaţa Mică, pandant al Pieţei Mari. * Cafeaua, fumatul şi ziarele. * Un polonez vine la Bucureşti – prima cafenea literară. * Macedonski:„Cine nu fumează nu e om deplin”. * Ştefan Iulian – Folies Bergère, Pristanda şi Ipingescu. * Boierii Câmpineni, şerpii, leii şi Fialcowsky. * Urmuz-Omul Cal şi sfârşitul cafenelei. 

Cafeneaua a prins viaţă foarte greu în mediul bucureştean, precizându-se odată cu emanciparea urbană a Capitalei Valahiei Mari şi a locuitorilor săi. Fiind pandantul în micro al pieţei, nu întâmplător, după edificarea Teatrului cel Mare, în 1852, şi polarizarea vieţii spirituale şi politice în această zonă centrală, începe şi cafeneaua să intre în peisajul obişnuit al vieţii mondene, ce se derulase până atunci numai cu discreţie, în casele boiereşti, departe de ochii vigilenţi ai domniei sau ai oamenilor Porţii.

Prima cafenea e atestată documentar pe la 1667 şi se afla în posesia unui ienicer din garda sultanului, Kara Hamie. Aceasta se afla pe locul unde astăzi se ridică Banca Naţională. Cafeneaua e însă puţin frecventată de locuitorii români ai Bucureştilor, pentru care băutura energizantă originară din Cornul Africii şi Yemen nu exista în culturalul gastronomic. E foarte posibil ca turcii călători prin Valahia sau alţi locuitori ai Imperiului Otoman să fi fost consumatorii exclusivi ai acestei locante cu specific oriental;un alt dezavantaj îl va reprezenta fumatul, care era agreat excepţional de locuitorii neaoşi ai Bucureştilor. Localul nu se bucură de mare succes, fiind preluat, pentru 65 de piaştri, de un anume Kovaz başa. Alt turc, Ivaz, pe la 1691, avea şi el o locantă similară în Cotroceni, pe care, peste puţin timp, o va prelua cel mai performant antreprenor al vremii, Biserica. Preţul de vânzare e de 30 de lei.

Treptat, apar şi primele cafenele ţinute de români, semn că felul de viaţă molcom şi meniul fanariot fuseseră deprinse deja de bucureşteni. Pe la 1731 e pomenită cafeneaua unui Gheorghe cafegiul, iar pe la 1741, lângă grădina Sf. Gheorghe, ţinea cafenea un anume Oprea. Cea mai importantă cafenea din epoca fanariotă va fi tot a unui turc, Altântop, care o va deschide lângă Curtea Domnească în 1781 – avea două odăi şi grădină ce se întindea până la malul Dâmboviţei. Pe la 1825 încă fiinţa.

Autorităţile vor privi mereu cafeneaua cu ochi bănuitori, văzând-o drept bursă a bârfelor şi zvonurilor, laborator al intrigilor, agent coroziv al Puterii şi bastion al cosmopolitismului;în acelaşi timp, adepţii valorilor patriarhale văd cafeneaua drept loc de pierzanie al tineretului. Inerţia acestei atitudini a avut o durată neaşteptat de lungă, astfel, după intrarea României în Primul Război Mondial, cafenelele au fost iarăşi supuse prigoanei, fiiind închise sau limitându-li-se drastic programul, la trei ore zilnic. Totodată, cetăţenii Puterilor Centrale ce deserveau unele locante, dansatoare, artişti comici sau chelneri, au fost acuzaţi in corpore de spionaj, arestaţi şi supuşi unui regim neomenos, care a atras condamnarea drastică a comandantului penitenciarului Văcăreşti de către autorităţile germane de ocupaţie după 1916.

Reprezentare a unui caffinet din Constantinopole (ilustraţie de epocă de T. Bevan)

Reprezentare a unui caffinet din Constantinopole (ilustraţie de epocă de T. Bevan)

Un ochi al lumii, o piaţă a ştirilor

Prima cafenea modernă, de inspiraţie occidentală, e pomenită în 1820:„Brener” de pe strada Smârdan, pe atunci „Uliţa nemţească”, cafenea care va dăinui mult, până în 1913, când clădirea ce o găzduia a fost demolată. Peste ani, un ziarist de la săptămânalul satiric cu simpatii liberale „Ghimpele” puncta faptul că grădina acestei cafenele era populată exclusiv de „alde burtă verde”.

Peste ceva timp, prin 1837, un călător francez, Raoul Perrin, notează apariţia a încă două cafenele:„Pentru distracţiile din afara casei există în cartierul Lipscani două cafenele recent deschise, unde se găsesc ziare muntene şi străine”. 

Până la jumătatea secolului, numărul cafenelelor de stil european e foarte mic, predominând cele cu specific oriental, „unde clienţii şedeau pe scăunele de paie, fără spetează sau pe laviţe de-a lungul zidului, unde li se aducea cafeaua şi narghileaua”. Dintre ingredientele cafenelei bucureştene lipseşte cu desăvârşire şahul, încă o dovadă că modernizarea urbană de la noi a venit pe filieră franceză:în Mittel Europa sportul minţii trona în cafenele, primii campioni mondiali, Steinitz şi dr. Lasker, provenind din acest mediu. La noi sunt adoptate, mai întâi, tablele şi jocurile de cărţi, pe urmă apare şi biliardul, sportul rege al cafenelelor, prin anii ’50 ai secolului al XIX-lea existând deja două manufacturi care produceau mese, bile şi tacuri. 

Ca meniul monden să fie complet mai lipseau ziarele, ce apar şi ele foarte greu în peisaj din cauza numărului mic de potenţiali cititori;să notăm că primul chioşc de presă apare la Bucureşti, în Piaţa Teatrului, abia la începutul anilor 1870, iar primele cotidiane de tradiţie, abia peste cincisprezece ani, deservind primele generaţii de cititori ce au beneficiat de impunerea obligativităţii învăţământului primar de către Cuza. Drept urmare, cafeneaua rămâne pentru multă vreme un ochi al lumii, o piaţă a ştirilor căutată cu ardoare de amatorii de noutăţi sau de senzaţional;aşa putem să-l înţelegem pe irezistibilul Costăchel Gudurău din „Telegramele” lui Caragiale, care nu se poate consola cu gândul că „nu mai putut ajunge cafine”. 

Pomeneam mai sus că obiceiul consumului de cafea s-a anturat foarte bine cu fumatul, iar multă vreme fumătorii au adoptat moda orientală a prizatului din narghilea:„bărbaţii fumează flegmatic din narghilele lungi sau din frumoase ciubuce cu capătul de chlihlimbar deliciosul tutun de Metelin (o insulă grecească) sau Latakia”. Aceştia au fost puţini, limitaţi la membri protipendadei şi a unui anturaj subţire, acestei plăceri datorându-i-se şi apariţia unui nou slujitor în nomenclatorul fanariot, ciubucciul, aşa cum a fost, iniţial, şi celebrul personaj literar Dinu Păturică. Acum începe a se cultiva şi tutunul, unul nu foarte bine cotat, care se preferă a fi exportat, consumul intern neputând să-l preia. 

Abia după adoptarea ţigaretei şi a pipei, obiceiuri introduse la noi de primele generaţii de „bonjurişti”, cafeneaua îşi intră în drepturile ei;acum şi casele boiereşti încep să-şi adauge saloane pentru fumat. Mari personalităţi politice şi literare ale timpului vor priza fără măsură noile ingrediente ale loisirului, printre remarcaţi numărându-se domnitorul Unirii mici, Alexandru Ioan Cuza, Caragiale, Macedonski sau Eminescu, despre care se spune că în perioadele de efervescenţă creatoare se izola zile în şir în cămăruţa sa numai cu tutun şi cafea.

Jocul de cărţi,  îndeletnicire comună în cafenelele timpului (pictura lui Charles Cottet,  1883,  colecţia Muzeului Orsay)

Jocul de cărţi, îndeletnicire comună în cafenelele timpului (pictura lui Charles Cottet, 1883, colecţia Muzeului Orsay)

Apare polonezul Fialkowsky

Trupele ruseşti de ocupaţie care rămân în Bucureşti după acordul de la Balta Liman, din 1849, până în 1853, şi, mai apoi, cele austriece, care au adăstat până în 1857, impun o diversificare a serviciilor de alimentaţie publică pe care urbea de pe Dâmboviţa n-o avea în standarde până atunci.

Astfel, antrepenori cu fler poposesc la Bucureşti pentru a suplini acest neajuns şi încearcă marea lovitură prin captarea unei clientele numeroase, exigente şi potente, mai ales la nivelul corpului ofiţeresc, ce provenea, cu predilecţie, din mediul aristocratic. Acum apar o puzderie de cafenele, cofetării, berării sau retaurante cu specific italian sau francez. Astfel, „Grădina Warmberg” de lângă teatru, locul de promenadă preferat al elitei armatelor de ocupaţie, este luată în arendă de diferiţi restauratori sau cofetari străini, cum e polonezul Frunzyski, sau chiar români, aşa cum e Marinescu-Bragadiru. 

Dar cel care ne interesează în cazul de faţă este tânărul de origine poloneză Fialkowsky, care va veni la noi chemat de un cofetar italian, după care va porni pe cont propriu o carieră prestigioasă, primul pas fiind preluarea acestei grădini. Se va dovedi un cofetar vizionar, care va simţi primul potenţialul Pieţei Teatrului ca nou centru al Bucureştilor şi-l va valorifica magistral. 

Astfel, în 1856, el deschide cafenea şi cofetărie în Casa Torok, clădire cu trei caturi aflată vis-à-vis de templul Taliei, în camerele unde până atunci funcţionaseră berările „Grubert” şi „Oswald”;pentru început a purtat numele de „Cafe de l’Opera”. El a realizat că atragerea clientelei artistice şi literare a timpului va aduce un spor de reclamă şi prestigiu excelente cofetăriei, ce va suplini lipsa de profit a locantei. Apetitul foarte crescut pentru dulciuri a bucureştenilor se datora moştenirii fanariote, care era, după model oriental, austeră la capitolul băuturi alcolice, cu excepţia lichiorurilor, suplinind această lipsă printr-o opulentă gamă de cofeturi şi produse de patiserie. Totodată, ele erau locuri de predilecţie ale doamnelor, care, după moda levantină a timpului, trăia cvasiseparat de lumea domnilor. La Belle Époque-ul a lărgit şi mai mult această breşă a gustului, fiind o perioadă a exceselor de tot felul, a refuzului oricărei limite a plăcerilor culinare, care se cosmopolitizează.

„România, Brătianu, Rosetti, progresul, libertatea, Naţiunea”

Timp de 42 de ani, până la moartea proprietarului, „Cafeneaua Fialkowsky” va fi una dintre cele mai cunoscute locante ale Bucureştilor, iar prin clienţii săi prestigioşi, Caragiale, Eminescu sau Macedonski, ea va intra în istorie:„...a fost unică în Bucureşti. Pe lângă ce avea comun cu celelalte, ea mai era şi un fel de club politic, unde veneau partizanii ambelor partide de guvernământ de pe atunci şi unde discuţiunile în timp de criză sau perioadă electorală se făceau (în) contradictoriu, şi din aceste discuţii nu ieşea, cum zice adagiul, totdeauna lumina, ci de multe ori o încordare şi mai marea antagonismelor. Apoi servea şi ca local unor cercuri literare, cărora nu le dădea mâna să aibă unul propriu (...). În fine, intelectuali independenţi, mai ales profesori, care nu făceau nici politică, nici literatură efectivă”. De aici va culege nenea Iancu multe din clişeele epocii, exacerbări romantice ale unor idealuri nobile, de altfel, în care personajele sale credeau sincer, pe care noi, astăzi, le-am desprins de contextul vremii, atribuindu-le din start unui infantilism depăşit, strict cantonat în caricatural şi grotesc.

Viaţa politică a acelei perioade de început a parlamentarismului şi a democraţiei determina o sete de informaţie greu de imaginat astăzi – Constantin Bacalbaşa mărturiseşte că, la liceu fiind, împreună cu colegii săi urmărea orice schimbare de guvern cu înfrigurarea filatelistului ce aşteaptă o nouă emisie. Iar cafeneaua era un releu al acestei efervescenţe sociale fără precedent:„Mergi la «Fialcowsky». Un şir de scaune;toţi vorbesc tare, toţi patrie;toţi mântuire, cu apă rece, dar aprinşi, înfocaţi. «România, Brătianu, Rosetti, progresul, libertatea, Naţiunea»:esposiţie ca să-i audă patria şi să-şi adune copiii săi de pe drumuri”. 

„Acolo amestecam noi vinul nu cu apă, ci cu vorbe de spirit...”

Cafeneaua avea două săli, una, dedicată biliardului, era dotată cu două mese, iar cealaltă, jocului de table, venit pe filieră turcească, unde se chema ghiulbahar. Muşteriii de toate felurile erau împăcaţi de oferta locului, cei mai pauperi putându-se salva cu un pahar mare de bere Bragadiru, ce costa doar 45 de bani, în timp ce două mici, comanda standard a personajelor lui Caragiale, ajungeau la 40 de bani. La ca şi în cazul altor locante vestite ale timpului, şi aici numele unor lucrători cu carismă profesională, precum şeful cofetar Ilie sau marcherul de origine greacă Iani, poreclit de muşterii Manafu, s-au impus în folclorul bucureştean. 

După cum aminteşte profesorul de franceză de la Liceul Sfântul Sava, I. Suchianu, tatăl primului mare cronicar de film de la noi, D.I. Suchianu, în timpul Războiul de Independenţă, cercul dascălilor de la Fialkowsky l-a adoptat pe tânărul Caragiale, care va prelua imediat iniţiativa şi va domina autoritar orice causerie deşi „nu râdea niciodată făcând spirit”:„acolo amestecam noi vinul nu cu apă, ci cu vorbe de spirit (...), cu imitaţii şi cu jargonări în cari Caragiale era neîntrecut, – se cunoaşte că era neam de actor – vorbea ca grecu’, ca ovreiu, ca Dumitru Brătianu, că ai fi jurat că sunt ei în persoană, atât în modul lor de a gândi, cât şi în felul lor de a vorbi”. După epuizantele dueluri spirituale, maestrul şi comilitonii săi se adânceau în degustarea plăcerilor fruste oferite de ceea ce Caragiale numea „gheardapurile Bucureştilor”, birturi fără fason, cum erau, de pildă, „Enescu” sau „Purcel”, situate în spatele Teatrului cel Mare, locuri unde se serveau specialităţi culinare neaoşe irezistibile, oferite în porţii generoase, asezonate cu un vin cinstit, dar fără marcă consacrată şi cu lăutari neobosiţi ce înobilau clipa de uitare. Şi tot aici se afla băcănia „Cosman”, cu al său separeu denumit „buenretiro”, rezervat cercului lui nenea Iancu, unde acesta a citit pentru prima oară „Scrisoarea pierdută”. 

Aşa trebuie să fi arătat şi „Cafeneaua Fialkowsky” în anii săi de glorie – un loc al duelurilor politice şi al efervescenţei creatoare,  de unde a cules Caragiale atâtea şi-atâtea clişee ale epocii (ilustraţia înfăţişează una dintre suratele vieneze,  „Griensteidl Cafe”,  fondată în 1847 şi frecventată de numeroşi scriitori şi muzicieni austrieci)

Aşa trebuie să fi arătat şi „Cafeneaua Fialkowsky” în anii săi de glorie – un loc al duelurilor politice şi al efervescenţei creatoare, de unde a cules Caragiale atâtea şi-atâtea clişee ale epocii (ilustraţia înfăţişează una dintre suratele vieneze, „Griensteidl Cafe”, fondată în 1847 şi frecventată de numeroşi scriitori şi muzicieni austrieci)

Obişnuiţii cafenelei:Macedonski, actorul Ştefan Iulian

Aici îşi începe viaţa de cafenea poetul Alexandru Macedonski, cel care la tinereţe impresiona prin „figura sa de aristocrat rus, cu ochii lui mari negri, turburători chiar prin ochelari”. Adăsta mai puţin între egali şi prefera să troneze în mijlocul neofiţilor aspiranţi la îngăduinţa muzelor, însoţit de veşnicul său pahar de mazagran pe care-l sorbea superior cu un pai. Între aceştia nu-şi simţea ameninţată întâietatea, pe care o consacra la fiece cenaclu găzduit în casa de pe Dorobanţi de pe un tron somptuos. Aici sau la cafenea, avea tot timpul la îndemână cutii pline cu tutun, pe care le împărţea cu tinerii săi scutieri literari. Îi plăcea să fumeze dintr-un portţigaret galben de chihlimbar, despre care dorea să se creadă că aparţinuse unui rege polonez, fiind convins că „cine nu fumează nu e om deplin”. Se spune că tutunul şi cafeaua nu erau singurele sale vicii şi că Macedonski ar fi unul dintre primii degustători ai prafurilor îngereşti de la noi, iar hedonismul său, se bănuie, ar fi făcut ceva escapade şi în grădinile de plăceri erotice interzise de Biblie. 

Un alt animator al boemei de la „Fialkowsky” a fost actorul Ştefan Iulian, care făcea parte din alaiul de cârciumă al lui nenea Iancu din perioada de tinereţe a acestuia. La început cochetase cu gimnastica, la fel ca alţi pionieri ai teatrului autohton, Aristia sau Vellescu. Nu va absolvi niciodată Conservatorul de Arte Dramatice. Fusese ucenicul lui Moceanu, primul animator al educaţiei fizice de la noi, împreună cu care a dat reprezentaţii chiar şi la Paris, la vestitul cabaret Folies Bergère. A fost primul interpret al lui Ipingescu sau Pristanda, personaje pe care nenea Iancu le-a creat cu gândul la el. Din păcate, n-a putut să-şi ducă menirea până la împlinire, boala secolului, tuberculoza, răpindu-l în plină putere creatoare:„Pentru scenă el începuse a nu mai trăi cu vreo doi ani înainte de a muri. Atunci îl zăreai câteodată la soare, la «Fialcowsky». (...) Faţa lui era acum albă, transparentă, barba lăsată, buzele palide, pleoapele mişcându-se cu greu, ca nişte porţi ruinate, ochii prelung privitori la oameni, ca şi cum ar fi voit să-i vadă pentru totdeauna.Vioiciunea de altădată, veselia ce comunica celor ce-l înconjuraseră se stinsese. Moartea îl prefăcuse oarecum încă din viaţă şi pusese în obrazul lui un necunoscut, un străin rece şi indiferent”. 

Poetul Alexandru Macedonski (dreapta) şi fiul său Alexis,  în 1906

Poetul Alexandru Macedonski (dreapta) şi fiul său Alexis, în 1906

Câmpinenii, leul, şerpii

Poate însă cel mai pitoresc personaj ce a frecventat cafeneaua „Fialkowsky” a fost boierul Constantin I. Câmpineanu, fiul cel mare al primului spirit liberal din Muntenia, colonelul Ion Câmpineanu, şi fratele ministrului şi guvernatorului Băncii Naţionale din timpul marii guvernări liberale dintre 1876-1888. 

Locuia în casa familiei de lângă Palatul Regal şi toată viaţa a ocupat funcţia de consilier la Curtea de Apel. Silueta sa uscăţivă şi neobişnuit de înaltă – avea aproape doi metri – era văzută zilnic traversând Podul Mogoşoaiei către cea mai vestită cafenea a vremii, unde-i plăcea să-şi facă veacul împreună cu un alt excentric de familie bună, un Cantacuzin poreclit Cneazul, falit şi mare adorator al lui Bachus. Pe lângă plăcerea cozeriei, magistratul era ispitit şi de marea sa pasiune pentru biliard, fiind unul dintre performerii acestui joc în perioadă. Marea sa bizarerie o constituia devoţiunea pentru o pereche de şerpi, pe care-i ocrotea mereu la piept, chiar şi în timpul şedinţelor de tribunal. La un moment dat a apărut la „Fialkowsky” şi în compania unui pui de leu, legat în lesă. Crescută ca un animal de companie, felina acţiona ca atare atunci când vreun muşteriu mai temerar ridica vocea la stăpânul său, în vâltoarea dicuţiilor, scoţând sunete ameninţătoare sau chiar jupuind cu laba vreo distinsă redingotă. Când a crescut mai mare îşi făcea siesta într-o cuşcă aşezată în curtea din faţa casei, stăpânul său alintându-l şi jucându-se cu el în faţa publicului de ocazie format din călătorii primei linii de tramvai bucureştene ce şerpuia pe acolo. A avut o fată, Constance, măritată cu fiul ultimului domnitor regulamentar al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, care i-a moştenit pasiunea ciudată pentru şepi – la concerte sau piese de teatru venea, se spune, având pe post de brăţară o pereche din specia damnată de Biblie. 

Nepotul său de frate, Ion I. Câmpineanu-Cantemir, a perpetuat şi el această tradiţie nonconformistă. Mama sa era Irina Câmpineanu, născută Bellu, cea care a condus secţia doamne a Crucii Roşii în timpul Primului Război Mondial. Incapabil de a relua o carieră de ţinută precum cea a tatălui său care era văzut chiar ca având speranţe la şefia PNL după retragerea „Vizirului”, personajul nostru a ocupat, la fel ca unchiul său, funcţia de judecător la Curtea de apel Ilfov, unde-şi petrecea zilele într-o atmosferă cehoviană, soporifică spiritual, pe care o va resimţi şi alt contemporan de-al său, nepotrivit pentru o astfel de carieră, Demetru Demetrescu-Buzău zis Urmuz. Dacă admitem că acesta din urmă a distilat prozaicul existenţial până la indiferenţa splendidă a începuturilor şi la cruzimea reptiliană, ajustându-şi personajele la definiţia lor caracteriologică, putem spune, în aceeaşi grilă, că I. Câmpineanu a fost un eşantion viu al candorii mineralizate. Cast până la capăt, se spune, la fel ca şi Urmuz, el şi-a canalizat afectul tot asupra speciei privilegiate de familia sa – în sân purta întotdeauna doi şerpi, pe care îi botezase şi, se spune, îi desfăta cu carne de porumbel. 

În anii 1930,  clădirea care a găzduit „Fialkowsky” a fost demolată – în locul ei,  Societatea de Asigurări Adriatica a construit un bloc de birouri după proiectul arhitectului Rudolf Fraenkel

În anii 1930, clădirea care a găzduit „Fialkowsky” a fost demolată – în locul ei, Societatea de Asigurări Adriatica a construit un bloc de birouri după proiectul arhitectului Rudolf Fraenkel

Silueta sa inconfundabilă atrăgea atenţia imediat datorită excentricităţii vestimentare:„N-a purtat niciodată iarna palton. Avea un tartan gros în spinare, pe care, când era mai frig, îl ridica până sus, peste căciulă, aşa că nu i se mai vedea faţa”.

La tinereţe a fost unul din obişnuiţii de la „Fialkowsky”, aflată atunci în perioada sa de crepuscul. La fel ca rectorul Universităţii Bucureşti, filosoful Constantin Dumitrescu-Iaşi, adoptase un obicei de cârciumă ciudat:„...avea pe masă cinci pahare – în două mari, apă şi vin;turna din ele câte puţin în alte două ceva mai mici;amesteca apa cu vinul în al cincilea”. Altfel, om cult şi cosmopolit, agrea şi compania tinerilor poeţi, cum era Adrian Maniu, un simbolist puţin preţios, care a etalat mai apoi toată viaţa o atitudine seniorală asezonată cu gustul pentru inele cu pietre rare, după moda consacrată de Rilke. 

Spre sfârşit, s-a gândit să-şi lase averea prin testament Academiei Române, forul nemuritorilor fiind rugat, printre altele, „să păstreze în localul ei principal tabloul meu de Claude Monet”. 

Sfârşitul cofetarului, sfârşitul cafenelei

Tot în acea perioadă bântuia centrul Bucureştilor un alt personaj bizar, pe care natura îl redusese la o singură funcţie. Sânge-rece, era porecla sa dată de copii, care îl urmăreau mereu cu nesfârşita lor atracţie pentru victimele de tot felul. Se pare că provenea şi el dintr-o familie bună, îmbrăcămintea de calitate trădându-l, dar, cu vremea, travaliul său necontenit pe străzile Centrului fiind incomodat de etichetă, renunţă la grija de sine, devenind exponentul libertatăţii totale, la fel ca animalul pe care îl imita – calul (!!). Un contemporan, copil şi el la acea vreme, Tudor Arghezi, îl descrie cu înţelegere;peste ani acesta a fost primul care a crezut în valoarea prozei urmuziene, pe care o va publica în premieră în special în revista sa liliput „Bilete de papagal”:„Îl vedeai gonind glorios cu pieptul înainte, surâzând la trecători cu un zâmbet din dreptul zăbalei, care spunea – «uitaţi-vă la mine cal!». Cu coastele ridicate, cu mâinile spânzurând cochet din încheietură, el schematiza şi gleznele picioarelor dinainte ale calului în tactul lor aerian. Prin faţa Episcopiei, Sânge-rece scotea şi un nechez. Fără îndoială, cugetul lui suferea că nu poate mânca orz, paie şi fân ca toţi confraţii lui. (...) Era sincer şi candid ca o fecioară norvegiană, în toată mimica şi osteneala lui”.

În acest colţ de Balcani unde absurdul şi umorul formau capetele unei pârghii aflată în perpetuu balans, cofetarul polonez Fialkowsky a prosperat, fiind cinstit ca un patriarh al breslei sale. În timpul Războiului pentru neatârnare a fost recompensat cu distincţii de prestigiu de către statul român pentru sumele generoase donate armatei noastre, după ce fusese şi împământenit. Sfârşitul său coincide cu cel al cafenelei, printre cei care au preluat spaţiul după aceea numărându-se, pentru puţină vreme, chiar şi Caragiale cu a sa „Berăria cooperativă”. Până la urmă, câştigătorul a fost un restaurator grec, Kolomiris, care a impus un nou brand cârciumăresc, „Elisee”, în timp ce scriitorii boemi şi-au găsit un nou fief la cafeneaua „Kubler” de la parterul hotelului „Imperial” de pe Calea Victoriei. 

""