Cadouri guvernamentale de Crăciun
Anul 1946. România era condusă de Partidul comunist şi grupările satelite ce dădeau o impresie de pluralism politic. Soarta ţării fusese trasată la Conferinţa de la Yalta în februarie 1945 şi alegerile din noiembrie 1946 demonstraseră că poporul hotărâse prin vot democratic şi liber exprimat care va fi viitorul luminos, construit pe baze ştiinţifice. Conducerea de la Bucureşti putea să meargă mai departe pe calea trasată de tovarăşul Iosif Vissarionovici Stalin.
Totul era perfect în paginile ziarelor de propagandă. În ziua de 20 decembrie 1946 s-a desfăşurat o şedinţă a Consiliului de Miniştri pentru dezbaterea problemelor arzătoare ale ţării. S-a hotărât că poporul nu este suficient de bine apărat de intenţiile agresive ale capitaliştilor şi că trebuie să se lanseze noi comenzi de tehnică militară către fabricile locale. Au fost luate „măsuri concrete” şi uzinele de armament au început să duduie.
Nu era suficient. S-a solicitat creşterea capacităţilor de producţie. Aşa cum se recunoaşte în lucrările de istorie militară, deja în vara anul 1947 au ajuns la unităţi cantităţi importante de armament şi echipament militar. Se ştie că orice stat are nevoie de armată pentru a respinge intervenţii străine sau pentru menţinerea ordinii publice în situaţii critice. Investiţiile în arme ar fi justificate şi, în plus, erau oferite locuri de muncă. Totuşi, în 1946 a bântuit o secetă extremă în toate regiunile estice şi sudice ale ţării şi ar fi fost nevoie de unt şi nu de tunuri. Guvernul a intervenit tardiv în domeniul aprovizionării populaţiei şi anul 1947 a fost marcat de cea mai ridicată mortalitate din timp de pace. Au dispărut pentru totdeauna 349.331 de suflete, cu peste 42.000 în plus faţă de anul negru 1932. Totuşi, atunci sporul natural a fost de aproape zece ori mai ridicat datorită natalităţii excepţionale.
Poporul pierea de foame şi guvernul se gândea la un nou război. Cum Europa era vlăguită de ostilităţile îndelungate, era greu de crezut că forţele occidentale ar fi avut dorinţa declanşării unui atac în forţă asupra forţelor sovietice. Pentru ce se putea face pregătire intensivă chiar şi în vremuri de criză? Există un singur răspuns posibil: autorităţile de la Bucureşti acumulau capacităţi de distrugere în vederea participării la mult dorita revoluţie mondială.
Era visul de aur al socialismului, adică ocuparea întregii planete. Politicile fanteziste ale guvernanţilor au deschis drumul foametei, dar decesele aveau orice altă cauză. Debilitatea fizică masca dispariţia chinuitoare a celor ce au fost români. Au fost luate unele măsuri privind importurile de cereale, dar, ca de obicei, au fost prea tardive pentru oamenii de rând şi utile pentru aparatul de propagandă. Aceeaşi situaţie se înregistra şi peste Prut, cazurile de canibalism fiind ascunse sub diferite formule codificate ale autorităţilor. Este interesant că această politică a conducătorilor de la Bucureşti s-a menţinut până după moartea lui Iosif Stalin şi abia la ordinele de la Moscova oficialii s-au gândit să mai reducă din cheltuieli. România a fost ultima ţară socialistă care a scăpat de coşmarul cartelelor în 1954, dar nu se poate spune că exista o piaţă aprovizionată normal.
Bibliografie minimală
Anuarul statistic al R. P. R. 1962, Bucureşti, 1962.
Istoria infanteriei române, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
Memei, Alexei, Teroarea comunistă în R.A.S.S.M. (1924 – 1940) şi R.S.S.M.(1944 – 1947), Editura Serebia, Chişinău, 2014.
Toffler, Alvin, Al Treilea Val, Editura Politică, Bucureşti, 1983.
