Autor 2787 vizualizări


În RDG, era numit „bariera de protecţie anti-fascistă“; în RFG – „Zidul Ruşinii“. Timpul trecea şi părea că Zidul e nemuritor. La fel şi comunismul. Restricţiile deveneau din ce în ce mai aspre şi din 1961 până în 1989, părea că însuşi Zidul scoate un zgomot de fundal neîntrerupt – rumoarea revoltei. 28 de ani a fost mândria nemţilor socialişti, iar în final a rămas doar eşecul pietrificat al comunismului

În 1862, cancelarul Germaniei Otto von Bismarck rostea, ca o profeţie, în parlamentul de la Berlin: „Marile dileme ale zilei nu vor fi rezolvate prin discursuri şi rezoluţii ale majorităţii... ci prin fier şi sânge“. Un secol mai târziu, Zidul Berlinului era ridicat cu fier şi sânge şi părea pentru Germania comunistă o rezolvare a mai multor probleme. Liderul RDG-ului din 1961, Walter Ulbricht, s-a întors în Germania pe 1 mai 1945. El şi grupul său găseau un Berlin muribund. „Scena era ca o imagine a iadului – ruine în flăcări şi oameni înfometaţi care tremurau în haine zdrenţuite; soldaţii germani păreau că nu mai au nicio idee despre ce se întâmplă; soldaţii Armatei Roşii cântau exaltaţi şi erau adesea beţi; grupuri de femei care curăţau străzile sub supravegherea soldaţilor sovietici; cozi lungi pentru o găleată de apă potabilă; toate acestea arătând teribil de obosit, flămând, încordat şi demoralizat“, aşa era capitala germană descrisă de politicianul şi mai târziu profesorul universitar la Yale Wolfgang Leonhard. În doar un an, Berlinul s-a umplut de cadavre şi de refugiaţi – mulţi europeni veneau din foste zone de conflict cu ideea Berlinului extravagant din perioada interbelică, iar locuitorii săi mureau pe capete de boală sau de foamete, căci noua putere le oferea o raţie de mâncare de 400 de calorii pe zi.

Perioada postbelică a însemnat şi remodelarea învinşilor după chipul şi asemănarea învingătorilor. În această privinţă, Germania a avut o problemă – o ţară îngâmfată, cu un naţionalism feroce se lăsa acum sfâşiată de către puterile câştigătoare, cu scopul propriei supravieţuiri. În vest, capitalismul se ridica pe banii americanilor, iar în est, socialismul se dorea a fi construit din însăşi doctrina de bază. Dorinţa de supremaţie, chiar cu riscul afectării populaţiei, a dus în 1948 la o primă criză majoră a Războiului Rece: blocada Berlinului. Vestului nu îi mai era permisă trimiterea de alimente, produse sanitare şi alte provizii pe teritoriul german sovietic. Era maniera lui Stalin de a se opune oricărui tip de propagandă occidentală. Odată cu oficializarea RDG-ului, pe 7 octombrie 1949, „Cortina de Fier“ prezisă de premierul britanic Winston Churchill începea să se materializeze treptat.

Cortina de Fier, varianta eco

 Războiul se terminase, iar dorinţa de marcare a teritoriului nu a întârziat să apară. Oamenii au văzut diferenţele de trai dintre zona ocupată de occidentali şi cea a ruşilor şi, în aproape un an, peste un milion şi jumătate de germani fugiseră din zona sovietică. Graniţa dintre democraţie şi comunism era un câmp care mai târziu s-a dovedit a fi un adevărat rai pentru plante şi animale, multe dintre ele fiind chiar şi pe cale de dispariţie. De la Marea Baltică şi până în Cehia, oaza se întindea pe o lungime de 1.400 de kilometri, lăţimea variând de la 60 la 200 de metri. Marcajele din loc în loc cu scânduri sau sârmă ghimpată existau; la fel şi soldaţii RDG-işti. Însă oamenii puteau trece destul de liniştiţi graniţa, pentru a se refugia sau pentru comerţ. Poiana verde care separa cele două Germanii nu reprezenta niciun pericol. RDG-ul şi Berlinul comunist, în special, cu alura sa de oraş-fantomă, începeau să fie pustiite, iar pentru sovietici asta era de neconceput. Măsuri drastice necesitau a fi luate. În primăvara lui 1952, sub influenţa sfetnicului său, ministrul Afacerilor Externe, Viaceslav Molotov, Stalin cataloghează situaţia ca fiind intolerabilă. „Linia de separare dintre Germania de Est şi Germania de Vest trebuie să fie considerată o graniţă – şi nu orice graniţă, ci una periculoasă. Germanii vor păzi linia cu preţul vieţii“, tuna liderul sovietic. Zis şi făcut. Nemţii din RDG s-au conformat: garduri înalte de sârmă ghimpată au răsărit de niciunde şi paza a devenit aprigă. Au fost închise drumuri şi poduri, dărâmate case şi tăiate plantele. Fermierii care aveau câmpuri în apropierea graniţei puteau să îşi lucreze pământul doar pe timpul zilei şi sub atenţia gardienilor, care erau autorizaţi să îşi folosească armele din dotare.


„Torschlusspanik“ – fobia uşii închise

Est-germanii îşi delimitaseră teritoriul şi nimeni nu mai putea să iasă. Cu o excepţie: Berlin. Timp de aproape 10 ani, pentru nemţii aflaţi sub influenţa sovietică, Berlinul era ieşirea de urgenţă – peste 20% din populaţia RDG-ului fugise în Germania Federală, iar dintre cei rămaşi puţin peste jumătate puteau lucra. Cel mai grav lucru a fost de departe exodul intelectualilor. Peste 50% dintre refugiaţi erau tineri şcoliţi. Restricţiile erau din ce în ce mai mari, la fel şi datoriile faţă de Uniunea Sovietică. Dar nici pretenţiile nu scădeau – se spune că, într-o conversaţie privată, Ulbricht i-a cerut lui Hruşciov să aducă oameni din URSS care să facă muncile pe care nemţii nu le puteau sau nu doreau a le face. Nervos, liderul de la Kremlin i-a răspuns: „Imaginează-ţi cum s-ar simţi un sovietic. El a câştigat războiul şi tot el trebuie să vă spele toaletele“. Nemţii trebuiau să se folosească de autonomia primită în cadrul URSS şi au făcut-o. Era iunie 1961. Liderul RDG, Walter Ulbricht, declara într-o conferinţă că situaţia Berlinului de Est trebuie remediată, dar că „nimeni nu are intenţia să ridice un zid“. Ideea fusese totuşi lansată, iar oamenii se temeau de ce era mai rău. Pentru închiderea uşilor către Vest a fost nevoie doar de un telefon. Era 1 august 1961, iar în intervalul 15.40-18.00, linia Berlin-Moscova era înroşită. Liderii comunişti discutau probleme economice privind agricultura şi ingineria RDG-ului – ce era important a fost lăsat la final. „Şi acum, ca să închidem graniţa... Care dată este cea mai bună? Ce facem în această privinţă?“, lansa Ulbricht problema, aşa cum rezultă din transcriptul convorbirii celor doi. Hruşciov i-a răspuns calm, aproape indiferent: „Faceţi când vreţi. Noi ne putem pregăti pentru asta oricând“. Câteva întrebări legate de economie – la care sovieticul n-avea chef să răspundă – şi Zidul era hotărât. Oricum era, căci Ulbricht îi mărturiseşte în final că el şi mâna sa dreaptă, Erich Honecker, au un plan bine stabilit, mai ales în privinţa evacuării. În două săptămâni, Berlinul îşi avea Zidul. În fruntea Operaţiunii „Trandafirul“ se afla Erich Honecker – telefona, plănuia, schiţa. Berlinul era în mâinile sale, cu sprijinul necondiţionat al Stasi, serviciul de reprimare redegist.

Noaptea, ca hoţii

Era 12 spre 13 august. Ora 01.00 dimineaţa. „Ştiţi misiunea! Porniţi!“, a ordonat Honecker. 3.150 de soldaţi ai Diviziei de artilerie motorizată au mărşăluit prin Capitală alături de 100 de tancuri. Alţi 4.200 de soldaţi cu 140 de tancuri au ocupat linia de trecere către Vest – toţi fiind poziţionaţi la cel puţin 100 de metri distanţă de barieră. Toate departamentele poliţiei erau prezente – peste 10.000 de oameni. La 4.00 dimineaţa, capitala era împărţită deja în jumătate. Se anunţase la radio, iar nemţii – din acel moment, deja de o parte şi de alta a graniţei – ieşiseră în stradă. Abia pe 17 august s-a început zidirea efectivă – aproape că nici nu mai trebuia vreun bloc de piatră, căci delimitarea era făcută dintr-un gard viu, format din soldaţii Armatei Naţionale a Poporului şi trupele paramilitare ale RDG-ului. La Zid se juca „ţară, ţară, vrem ostaşi!“. Nimeni nu putea face nimic pentru că nimeni nu mai dorea război. Priveau neputincioşi cum lumea comunistă se delimitează fizic de Occident.

Efectele au fost neîntârziate. Familii au fost despărţite sau lăsate fără locuinţă. Cei care lucrau în Berlinul de Vest au fost lăsaţi fără serviciu. Dar şi invers: mulţi refegişti îşi desfăşurau rutina zilnică în Est, de la cumpărături la şcoala copiilor şi mersul la biserică. Maşinăria totalitarismului pusă pe roate de Honecker mergea ca unsă şi oferea un peisaj gri, agitat de aglomeraţia cetăţean-soldat. Care mai de care încercau să se strecoare, cu copiii ţinuţi în cârcă, un geamantan într-o mână şi pisica sau căţelul la subraţ.

Another brick in the Wall

RDG-ul se simţea acum stăpân cu drepturi depline. Erich Honecker era mândru de realizarea sa: în sfârşit, Germania comunistă se putea afirma în topul comunist al bunăstării. Oricât ar fi încercat, Zidul nu putea opri reflectoarele capitalismului atât de mult dorit de populaţie. Nemulţumirea era continuă, dar niciun lider nu o vedea. Ce începuseră însă să vadă alte ţări, pe la mijlocul anilor ’80, era că încet-încet, comunismul pierde teren, iar tensiunile dintre Gorbaciov şi Honecker ajungeau la urechile oamenilor. Şi toate aceste zvonuri se concretizau prin politica relaxată pe care Ungaria şi Cehoslovacia o adoptaseră în privinţa emigrării. În vara lui 1989, destinaţiile exotice de vacanţă pentru redegişti erau ambasadele RFG din ţările vecine socialiste. Practic, ocoleau Zidul. Văzând că ţara poate ajunge pustie, Honecker a luat decizia închiderii graniţelor şi spre Est – îşi semnase astfel sentinţa. Era 18 octombrie 1989 şi părintele Zidului fusese înlăturat de la putere. RDG era cuprinsă de revolte – toată lumea dorea libertate sau, cel puţin, perestroika lui Gorbaciov. Pe 6 noiembrie, Günter Schabowski, purtătorul de cuvânt al Biroului politic, a ţinut o conferinţă de presă. Era 6.00 seara când a citit de pe foaie: „Decretul din 30 noiembrie 1988 cu privire la deplasarea peste graniţele RDG-ului a cetăţenilor nu se mai aplică până la elaborarea unor legi noi“. Jurnaliştii prezenţi îl asaltau cu întrebări, dintre care una s-a auzit cel mai tare: „Se aplică imediat?“. Schabowski a răspuns: „Din câte ştiu, da, intră în vigoare imediat, fără întârziere“. Era 9 noiembrie 1989 şi cu efect „imediat“ porţile s-au deschis. Oamenii au năvălit la punctele de control, dar erau neîncăpătoare. Berlinezii erau deja sus pe Zid – era cea mai mare petrecere stradală din istorie. Şi, poate ca o parafrazare a zidului meşterului Manole, ceea ce a fost construit într-o noapte s-a dărâmat tot într-o singură noapte.

Citește continuarea pe adevărul.ro


""