Odată cu instaurarea regimului comunist în România, în anul 1945, încep să apară mari schimbări la nivelul societăţii şi la nivelul oraşelor. Se începe o urbanizare şi o industrializare la scară largă, derivată din ideea de creare a unei industrii puternice, care să susţină nevoile unui stat socialist, idei bazate pe concepte de natură sovietică. În timpul regimului comunist înfăţişarea oraşului Bucureşti se schimbă aproape complet. Capitala României îşi măreşte graniţele, "înghiţind" înăuntrul graniţelor sale foste comune, ce vor deveni în final cartiere. Un caz concret al acestei asimilări de comune suburbane este cel al comunei Şerban Vodă, înfiinţată la 1914[1], formată din satele Bellu şi Progresu, şi care la începutul anilor '60 va deveni noul cartier Giurgiului, numit aşa după şoseaua cu acelaşi nume ce îl traversează, unde se vor construi noi blocuri pentru muncitorii întreprinderilor aflate în apropiere.

Poate cea mai mare dovadă a schimbării radicale a oraşului în vremea regimului comunist o reprezintă industrializarea şi crearea de noi uzine, fabrici şi întreprinderi, ce vor produce pe scară largă produse dintre cele mai variate. Astfel, la 31 decembrie 1977 existau în Bucureşti 199 de întreprinderi dintre care 168 republicane şi 29 cooperatiste[2]. Existau şi mici ateliere meşteşugăreşti, însă ele reprezentau un procentaj extrem de mic din producţia totală a oraşului, iar cu timpul acestea au fost asimilate în sectorul cooperatist. Cele mai importante sectoare ale industriei ţineau de construcţia de maşini şi prelucrării metalelor, urmate apoi de industria textilă, şi cea alimentară.[3]Un ghid din anul 1962 ne spune că în doar două luni din anul 1961 se realizează întreaga producţie industrială a oraşului pe anul 1938[4]. Tot acelaşi ghid ne spune că în timpul dintre 1951-1961 producţia medie a crescut cu 14, 4 % pe an[5]. Tot în acest timp se construiesc la Bucureşti şi primele autobuze şi troleibuze, la Uzinele “Autobuzul” şi, de asemenea, şi primele maşini agricole, la Uzinele “Semănătoarea”.[6]Apar şi noi fabrici electrotehnice, precum “Uzinele de de maşini electrice”, din Dealul Cotrocenilor, iar altele precum Electroparataj, Electrocablul sau Electronica sunt refăcute din temelii. Alte întreprinderi noi construite sunt Fabrica de confecţii şi tricotaje “Bucureşti”, Combinatul Poligrafic “Casa Scânteii” sau Uzina de Anvelope “Danubiana”. Desigur, toate acestea au fost posibile odată cu elaborarea planului de electrificare din 1950, un lucru destul de bun dacă stăm să ne gândim că electriticitatea fusese introdusă în cartierul Colentina abia în 1933, şi doar parţial[7].

            O altă transformare importantă survenită în timpul regimului comunist este o consecinţă a colectivizării, proces început la 1949 şi finalizat în 1962, şi a reformei agrare din 1945. Pe baza reformei agrare, s-au expropriat, cu câteva excepţii, tot ceea ce depăşea 50 ha de teren şi pe pământul astfel obţinut au fost împroprietăriţi 918.000 de ţărani. Beneficiarii de pe aria bucureşteană au fost ţăranii săraci din comunele suburbane şi cele cuprinse între oraş şi linia de centură a forturilor[8]. Ca urmare a acestor schimbări, au fost create gospodării agricole colective şi gospodării agricole de stat.  Regiunea Bucureşti a acelor vremuri, care era şi cea mai mare din ţară, curpindea 12% din familiile ţărăneşti şi 16% din tot terenul arabil.[9]

În lucrările vremilor dedicate Bucureştilor se vorbeşte despre construirea unor noi edificii destinate “oamenilor muncii”. Astfel, se construiesc noi cantine, unde muncitorii din întreprinderi puteau lua masa în timpul programului de muncă. Copiii lor stăteau, pe parcursul programului de muncă, în creşele nou construite.[10]Aceste facilităţi erau într-adevăr utile şi cu siguranţă că, în cartierele nou construite, autorităţile comuniste au construit astfel de clădiri şi spaţii care să uşureze, într-o oarecare măsură, viaţa oamenilor care munceau în întreprinderi, în special datorită faptului că populaţia oraşului a crescut foarte mult din cauza migrării cetăţenilor de la sat la oraş. De asemenea, se mai constată că fabricile aveau săli de conferinţă, cluburi, cercuri artistice şi sportive, dar şi servicii medicale. Se poate spune chiar că autorităţile încercau să-i ţină pe oameni în apropierea fabricilor şi uzinelor, oferindu-le toate facilităţile de care aveau nevoie aproape de locul de muncă.

Odată cu dezvoltarea industrială şi migrarea populaţiei către oraş cresc şi limitele oraşului, care înghite o parte din fostele comune suburbane. Noile cartiere muncitoreşti au contribuit din plin la creşterea populaţiei şi a suprafeţei. În 1950 oraşul este împărţit în opt raioane, înlocuindu-se cele patru sectoare “colorate”. Aceste raioane erau:Griviţa Roşie, 30 Decembrie, 1 Mai, 23 August, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, V.I. Lenin, 16 Februarie. Se poate observa foarte uşor tendinţa de denumire a raioanelor după simboluri ale comunismului. Cel mai mare dintre raioane era 30 Decembrie cu o suprafaţă de 5486 de hectare.[11]

Primul cartier de locuinţe a fost Ferentari, construit între 1945 şi 1947. După el au urmat Bucureştii-Noi, Floreasca, Vatra Luminoasă, Triaj sau Giurgiului. Blocuri de locuinţe s-au construit pe toată suprafaţa Bucureştiului, ele fiind concentrate în jurul fabricilor. Tot în aceste cartiere s-au construit şi noi edificii sau aşezăminte care nu existaseră până atunci. În cartierul Bucureştii-Noi se construieşte şi un cinematograf, iar în la Floreasca, în locul unei gropi de gunoi, se construieşte un parc.[12]Alte locuri de divertisment şi de petrecere a timpului liber au fost noul sediu al Operei, inaugurat la 1950, noi teatre în aer liber, precum cele din Parcul Herăstrău sau teatrele “Nicolae Bălcescu” şi “23 August”. De asemenea, apar şi cinematografe noi precum “Înfrăţirea între popoare” – cel de la Bucureştii Noi – sau “Vasile Alecsandri”.[13]

          Noi mijloace de comunicaţie şi noi tehnologii au apărut în Bucureştii începuturilor erei comuniste. Acestea au fost troleibuzele şi televiziunea. Primul traseu al unui troleibuz a fost între Piaţa Victoriei şi Hipodrom[14]. Desigur, liniile de troleibuz au sporit. Se constată şi o lărgire a reţelei de transport, în concordanţă cu noile cereri ale unui oraş în expansiune, adminstrată acum de I.T.B. – Întreprinderea de Transport Bucureşti. Un mare viscol a pus stăpânire pe oraş în iarna anului 1954, atunci transportul în comun fiind total paralizat. În acele clipe, oamenii au fost somaţi să iasă din case pentru a ajuta la deszăpezire. Deşi în filmările vremii aceste acţiuni de deszăpezire sunt prezentate ca nişte acte de patriotism şi răspundere civică, în realitate ele erau consecinţe ale solicitărilor şi presiunilor autorităţilor.

            Viaţa culturală suferă şi ea modificări. La începutul acestui regim se înfiinţează noi muzee şi case de cultură. Muzee precum cel Româno-Rus sau Muzeul de istorie a Partidului Comunist şi mişcării revoluţionare erau, desigur, instituţii pur propagandistice. Se înfiinţează şi Muzeul de Artă al Republicii Populare Române, dar şi un Muzeul al Pompierilor din R.P.R. Apar şi noi edituri, noi şcoli, iar Academia Română este reorganizată în Academia R.P.R. Această din urmă instituţie nu s-a ridicat niciodată la rangul Academiei de dinainte de instaurarea regimului comunist. Membrii săi erau aleşi, în cele mai multe cazuri, după criterii politice, pregătirea lor în domeniile lor de specializare fiind uneori foarte precară. Vechii membrii au fost eliminaţi din conducerea şi din cadrul Academiei, noua instituţie fiind, la fel ca multe alte instituţii, un instrument de propagandă şi de control al partidului.

            Schimbările la care a fost supus Bucureştiul în vremea regimului comunist au fost multe şi radicale. Distrugerile provocate pentru construirea acestui nou oraş gândit pentru satisfacerea nevoilor oamenilor muncii au fost mari, iar odată cu aceste distrugeri s-a pierdut şi o parte însemnată din moştenirea culturală a oraşului. Biserici, vechi cartiere istorice, clădiri istorice au căzut pradă transformărilor regimului socialist, care a urmărit construirea din temelii a unei societăţi noi. Totuşi, nu ar fi corect să negăm şi avantajele pe care aceste schimbări le-au adus Bucureştiului. Electrificarea oraşului, construirea unor noi uzine şi fabrici, apariţia metrolului, în timpul Epocii Ceauşescu, asanarea mai multor lacuri, dar şi construcţia unor noi edificii culturale şi parcuri au ajutat oraşul în dezvoltarea sa urbanistică. Cu toate că stricăciunile aduse în anii comunismului sunt mult mai prezente în istoria acelei perioade decât lucruri bune, în special distrugerile ceauşiste pentru construirea noului Centru Civic şi Casei Republicii, oraşul Bucureşti de astăzi este, într-o bună măsură, o relecţie a oraşului Bucureşti imaginat de comunişti pentru “construirea socialismului” în ţara noastră.

NOTE


[1]Florin Dobrescu, O privire asupra organizării administrative ale cartierelor Şerban Vodă-Belluîn Biblioteca Bucureştilor, nr. 3, Anul IV

[2]C.C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, Editura Vremea, Bucureşti, 2009, p. 430

[3]Ibidem, p. 431

[4]Dan Berindei, Bucureşti:Ghid, Ed. Meridiane, 1962, Bucureşti, p. 42

[5]Ibidem, p. 42

[6]C.C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1966, p. 218

[7]Lavinia Betea, Viaţa lui Nicolae Ceauşescu:Ucenicul Partidului, Bucureşti, Adevărul Holding, 2012

[8]C.C. Giurescu, op.cit., p. 429

[9]Dan Berindei, op.cit.p. 43

[10]C.C. Giurescu, Istoria Bucureştiului din cele mai vechi timpuri până astâzi, Editura Meridiane, 1966, p. 219

[11]Ibidem, p. 220.

[12]Ibidem, p 221

[13]Dan Berindei, op. cit, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1962

[14]C.C. Giurescu, op. cit, p. 236