Autor 7086 vizualizări


În secolul al XVII-lea, misionarul iezuit Antonio Vieira spunea că Brazilia are „trupul Americii și sufletul Africii”. Descrierea este, într-o bună măsură, valabilă și în zilele noastre, chiar dacă Brazilia lui Vieira arăta altfel:africanii și urmașii lor, negri sau mulatri, sclavi sau oameni liberi, erau mult mai numeroși decât europenii în colonia portugheză. Trei secole mai târziu, deși elementul african al populației este mult diluat, moștenirea economică, demografică, genetică și culturală a Africii reprezintă o parte esențială a Braziliei. Încă de la începuturile coloniei portugheze, în secolul al XVI-lea, contribuția Africii la dezvoltarea țării a fost variată, extrem de importantă și omniprezentă în toate aspectele societății braziliene.

De-a lungul celor patru secole în care portughezii au fost implicați în comerțul cu sclavi din Atlantic, circa 10-15 milioane de africani au fost transportați către coloniile europene din America. Dintre aceștia, mai bine de 3.5 milioane au fost duși în Brazilia, mulți ajungând acolo după dezvoltarea industriei cafelei, la jumătatea secolului al XIX-lea. Chiar și după ce comerțul cu sclavi din Atlantic a fost declarat ilegal, în 1850, din Africa au fost aduși în continuare zeci de mii de sclavi.

Primii africani au fost aduși în nord-estul Braziliei în 1538. Decizia de a importa și exploata muncitori din Africa a fost determinată parțial de bula papală din anul 1537 prin care Sfântul Scaun interzicea înrobirea indienilor, dar și de faptul că africanii erau mult mai rezistenți atât la munca fizică din zona tropicelor, cât și la bolile europenilor care îi decimau pe indieni. Totodată, portughezii nu erau deloc străini de folosirea africanilor pe post de sclavi:comerțul cu sclavi și încrucișarea rasială între portughezi și negrii africani începuse în Europa cu mai bine de jumătate de veac înainte de descoperirea Braziliei (în 1500). De fapt, amestecul celor două populații începuse cu secole în urmă, odată cu cartaginezii, romanii și maurii, care au adus un număr însemnat de sclavi, servitori și mercenari din Africa sub-sahariană în peninsula iberică. Exploatarea sistematică a forței de muncă africane, prin înrobire, de către portughezi a început însă la mijlocul secolului al XV-lea, când sclavi din Guineea erau aduși la Alentejo, Algarve și Madeira. Traficul uman pe această rută a ajuns la o asemenea scară încât, până la începutul secolului al XVI-lea, unul din zece locuitori ai unor orașe percum Évora era de origine africană, în timp ce Lisabona, capitala imperiului colonial, avea chiar un cartier african.

Prin urmare, importarea unui mare de sclavi africani către Brazilia nu a făcut altceva decât să continue o veche tradiție portugheză. În comparație cu vizigoții ce-i preced ca stăpâni ai peninsulei iberice, maurii – ei înșiși de origini afro-asiatice – nu făceau discriminări în funcție de culoarea pielii, și nici nu-i discriminau pe alți monoteiști pe baza originii etnice. Mai mult, ca o consecință a celor cinci secole de stăpânire arabă în peninsulă, portughezii din Brazilia erau demult familiarizați cu religia islamică practicată de mulți dintre sclavii lor.

Foto:hartă din secolul XVI

Economia unei țări, ridicată de brațele sclavilor

Începând cu anii 1580, importul de africani către Brazilia a crescut substanțial. După expansiunea inițială a industriei zahărului, negrii au ajuns să constituie mai bine de 2/3 din populația din Nord-Estul țării. Un secol mai târziu, descoperirea aurului la Minas Gerais a sporit și mai mult cererea pentru munca forțată. Între timp, în sertao(hinterland) al Nord-Estului, pretos(negrii), pardos(mulatrii)și cafuzos(afro-indienii) formau majoritatea populației în ceea ce avea să devină statul Piauí, unde abilitățile tradiționale de fermieri ale unor popoare vest-africane precum Fulani aveau să joace un rol proeminent în dezvoltarea industriei creșterii animalelor.

În ciuda faptului că muncitorii africani – fie ei mineri, crescători de animale sau servitori domestici – erau foarte importanți în economia Braziliei, până la mijlocul secolului al XVIII-lea, aceste grupuri au fost depășiți numeric de muncitorii de pe plantațiile de zahăr. La momentul culminant al boom­-ului industriei de zahăr, 40% din întreaga populație de sclavi din Brazilia muncea pe aceste plantații. Acest grup – alcătuit în principal din populație Bantu, din Africa sub-ecuatorială – este cel care a îndurat cele mai dure condiții, dar și cel care a contribuit cel mai mult la cultura braziliană.

În schimb, în centrele urbane, până în 1750 se dezvoltase deja o clasă relativ înstărită formată din artizani negri sau mulatri:croitori, dogari, căldărari, tâmplari, dulgheri, pietrari, brutari și fierari. Mulți dintre ei erau forros, sclavi eliberați care își obținuseră libertatea fie prin cumpărarea ei (de obicei cu sprijinul unei societăți de ajutor reciproc), fie după terminarea unui contract sau prin generozitatea stăpânului. Multe dintre aceste meserii erau practicate de multă vreme în Africa, iar artizanii negri puteau desăvârști tehnicile europene cu cele proprii.

Până la începutul secolului al XVI-lea, populația născută în Africa sau de origine africană trecea deja de 20.000, cu o rată de import de 8.000 de africani pe an, care alcătuiau 70% din forța de muncă. Portughezii, la fel ca rivalii lor occidentali, nu-și restrângeau activitățile la anumite regiuni ale continentului african, ci strângeau sclavi din toată Africa. Până în vremea lui Vieira, cei mai mulți dintre sclavii destinați Braziliei erau obținuți din regiunea Senegal-Gambia, de unde aceștia erau trimiși către insulele Capului Verde înainte de a fi transportați peste ocean în navele cunoscute drept tumbeiros(dricuri) din cauza numărului foarte ridicat de sclavi care mureau în timpul călătoriei (până la 50%).

În secolul al XVII-lea, sursa principală de sclavi era Angola și coasta de est a Africii, inclusiv zona Madagascar-Zanzibar, unde activitățile portughezilor se intersectau cu cele ale arabilor. Timp de un secol și jumătate după ce preluarea Luandei de la olandezi, în 1648, Angola a fost o rezervă inepuizabilă de marfă umană:în timpul secolului al XVIII-lea, 70% din toți sclavii trimiși către Brazilia proveneau din această zonă. Mai mult, atât de masivă a fost hemorargia aceasta de oameni încât regiuni mari din Angola au rămas practic lipsite de populație timp de mai multe generații.

Spre deosebire de negrii din Guineea, mai „urbanizați”, care erau foarte apreciați ca servitori, sclavii proveniți din populațiile Bantu, luați din Angola și Mozambic, erau puși să muncească pe fazendas  – plantațiile braziliene. Aici, limba lor – Kimbundu – a devenit lingua franca, iar misionarii europeni au trebuit să o învețe pentru a-i putea catehiza pe africani.

Deschiderea minelor de diamante la începutul secolului XVIII a sporit cererea pentru negri calificați pentru munca de prospectare, metalurgie și extracție, pe care portughezii îi obțin din Coasta de Aur și Dahomey. Aceștia era mult mai familiarizați cu metodele de minerit decât stăpânii lor, iar contribuția lor la economia Portugaliei și a Braziliei a fost enormă.

La începutul Imperiului Brazilian, în 1822, un studiu demografic a scos la iveală că persoanele de culoare alcătuiau 2/3 din populația totală a Braziliei, iar 20% dintre aceștia aveau încă statutul de sclavi. Traficul de sclavi și-a atins punctul culminant în anii 1825-1850, când 32% din sclavii africani transportați peste ocean ajungeau în Brazilia. Aceștia, veniți în ultimele valuri de sclavi, vor fi cei care-și vor pune cel mai puternic amprenta pe cultura noii lor țări.

În secolele XVIII-XIX, când cererea pentru muncă forțată rămâne constant la un nivel ridicat, coasta Nigeriei devine principala sursă de sclavi;de aici se trage și supraviețuirea, în cultura braziliană, a tradițiilor triburilor Yoruba și Fon.

Cei mai mulți dintre sclavi erau cumpărați ca prizonieri de război de la triburile africane, instigate de europeni să se lupte între ele pentru a face rost de muncă forțată. Unii erau însă criminali, datornici sau proscriși, iar alții – precum cei din casta ereditară de sclavi a populației Yoruba – aveau deja statutul de sclavi în sânul propriilor comunități. Achiziția propriu-zisă nu era făcută de reprezentanți ai triburilor sau de negustori, ci de intermediari:fie albi degradados, criminali exilați din metreopolă, sau sclavi care lucrau pentru proprietarii de plantații.

Spre deosebire de coloniile spaniole din America de Sud, precum Cuba sau Columba, unde se păstrează informații detaliate privind comerțul cu sclavi, cele mai multe date privind sclavii brazilieni s-au pierdut în 1891, când ministrul republican și aboliționist Rui Barbosa a ordonat distrugerea lor. Cu toate acestea, există statistici privind perioada 1817-1870 realizate de consulii britanici din porturile braziliene. Acestea contribuie la identificarea originii geografice a sclavilor aduși în Brazilia în secolul al XIX-lea, iar aceste informații au fost completate de studiile realizate de antropologul Raimundo Nina Rodrigues, care a identificat tradițiile tribale africane prezente în cultura braziliană.

Naturalistul german Karl Friedrich Philipp von Martins a fost unul dintre primii savanți care a vorbit despre importanța recunoașterii și evaluării contribuției Africii la economia și civilizația din Brazilia. A făcut-o în 1844, dar atunci nimeni nu l-a băgat în seamă.

Supraviețuirea tradițiilor culturale africane în Brazilia trebuie atribuită atât legăturilor directe cu continentul-mamă, păstrate până la sfârșitul secolului al XIX-lea, cât și faptului că – având în vedere rata ridicată a mortalității și rata scăzută a natalității în rândul sclavilor – numărul africanilor importați în Brazilia a fost mult mai mare (și constant pe o perioadă mai lungă de timp) decât în America de Nord. Spre deosebire de America anglofonă, protestantă, când sclavii proveniți din aceleași triburi erau ținuți separat în mod intenționat pentru a descuraja comunicarea (și o potențială insurecție), în țările catolice din America de Sud nu a fost impusă această segregare. De aceea, identitățile tribale africane au rămas relativ intacte.

Samba, dansul născut pe plantație

Păstrarea tradițiilor culturale africane în Brazilia a fost posibilă și datorită înființării așa-ziselor quilombos, comunități de sclavi evadați în zonele inaccesibile ale sertão. Cele mai timpurii astfel de comunități datează, după cum reiese din documente, de la jumătatea secolului al XVII-lea. În timpul tulburărilor cauzate de cei 30 de ani de ocupație olandeză a Braziliei de Nord-Est (1624-54), au apărut foarte multe astfel de comunități în interiorul țării, unde astăzi există multe localități cu denumiri africane. Unele dintre aceste comunități erau formate din mai multe localități, fiecare controlate de o căpetenie (după tradițiile africane). Cea mai renumită este Palmares, în statul Alagagos, cunoscută drept „Troia neagră” datorită faptului că a rezistat 50 de ani înainte de a fi, într-un final, cucerită de portughezi, în 1697 (și atunci doar pentru că Zumbi, căpetenia, și adepții săi s-au sinucis în grup). Palmares a fost una dintre ultimele quilomboscare a cedat războiului de uzură neobosit purtat de autorități împotriva acestor forturi bine organizate și apărate.

Astăzi, la mai bine de un veac de la sfârșitul sclaviei în Brazilia, și în pofida imigrației recente (din Europa sau Asia), circa 30-40% din populația Braziliei (adică până la 70 milioane de persoane) este de origine africană directă sau parțială. Numai în statul Baía, procentajul negrilor și al mulatrilor rămâne aproape de 70% din total populației, la același nivel ca în secolul al XVIII-lea, în timpul boom-ului plantațiilor de zahăr. Acest model demografic este însă mai degrabă dinamic decât static;populația afro-braziliană este departe de a fi uniformă, iar densitatea sa variază foarte mult între regiuni. Chiar dacă doar 5% (sau chiar mai puțin) din populația de culoare din Brazilia este de origine africană pură, elementul african în compoziția entică a Braziliei este încă vizibil, precum și influența sa asupra culturii locale, de la artele decorative, folclor, gastronomie, la medicină naturistă, muzică și dans, inclusiv faimosul samba, născut pe plantațiile de zahăr și cafea. Și chiar dacă nu mai e posibil să atribuim aspecte individuale ale civilizației braziliene surselor exacte din Africa, este clar că această influență profundă, imposibil de șters, moștenire a cinci secole de legătură cu continentul african, este cea care a dat Braziliei identitatea sa culturală.

 

 

John Geipel, Brazil's African Legacy, în History Today,  vol. 47, nr. 8,  1997