Blestemul în Evul Mediu moldovenesc jpeg

Blestemul în Evul Mediu moldovenesc

📁 Istorie Medievală Românească
Autor: Petronela Podovei

Oamenii Evului Mediu încercau încă din timpul vieţii să-şi pregătească cele necesare pentru mântuirea sufletului;atât micii boieri şi orăşeni, cât şi elitele societăţii se preocupau de întocmirea daniilor şi a testamentelor, astfel încât frica de ceea ce se va întâmpla după moarte să fie înlăturată. Pentru a îndepărta teama care domina societatea, dar şi pentru a-şi oferi certitudinea că dispoziţiile testamentare vor fi respectate, la finalul actelor medievale erau adăugate blestemele:formule de ameninţare cu pedeapsa divină.

Imprecaţiile, în formule mai simple sau mai complicate, puse de laici sau de oameni ai bisericii, apar de cele mai multe ori în acte oficiale de danii ori diate, pe obiectele de cult dăruite unor biserici sau în diferite surse etnografice. De exemplu, într-un document din 3 aprilie 1488, Ştefan cel Mare ameninţă cu pedeapsa divină pe cel care îndrăzneşte să strice dania lăsată de acesta;„acela să fie blestemat de Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi de Preacurata lui Maică, şi de cei patru evanghelişti, şi de 12 sfinţi apostoli de frunte, Petru şi Pavel şi ceilalţi, şi de 318 sfinţi părinţi de la Niceea, şi de toţi sfinţii care din veac au plăcut lui Dumnezeu, şi să fie asemenea lui Iuda şi blestemului Arie şi să aibă parte cu acei iudei care au strigat asupra lui Hristos Dumnezeu:sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor”[1].

Blestemul lui Ştefan e cu adevărat înfricoşător;iar faptul că domnul Moldovei pune bunurile dăruite sub paza tuturor sfinţilor arată teama cu care era privită soarta sufletului după moarte. Pe lângă numele lui Iuda, este amintit şi Arie, considerat „al doilea Iuda”, ceea ce denotă că societatea medievală era pregătită în ceea ce priveşte învăţătura de credinţă.

Din rândul elitelor, mărturiile vremii îl amintesc şi pe Petru Rareş, care dăruieşte anumite sate mănăstirii sale de la Probota, la 16 aprilie 1527;iar cine nu va îndeplini cererea sa de pomenire, acela „să fie blestemat de Domnul Dumnezeu …şi de cel între sfinţi părintele nostru făcător de minuni Nicolae, al cărui hram este”[2]. De această dată, pe lângă formula de ameninţare obişnuită, domnul Moldovei apară dania prin invocarea patronului bisericii.

Oamenii bisericii şi blestemele;legătura pare paradoxală, dar nu e

În sursele documentare ale timpului întâlnim şi clerici care lasă spre pomenire cărţi sfinte, însoţite şi ele de blesteme. Mitropolitul Ghedeon dăruieşte, în anul 1664, o evanghelie mănăstirii Secu, iar dacă cineva prin „îndemnare diavolească ar îndrăzni să ia sau să vândă această carte”, va fi „neiertat de Domnul Dumnezeu şi de preacurata lui maică şi de la 318 părinţi de la Nikea, amin”[3]. Deşi e un slujitor al bisericii, mitropolitul lasă blestem asupra celui care va lua din mănăstire cartea sfântă adusăpentru mântuirea sufletului.

Book Historia 132 mic 46 jpg jpeg

Un alt conducător al Bisericii, Teodosie Arhiepiscop şi Mitropolit, a dat o sfântă liturghie mănăstirii Bogdana în anul 1676;pe una dintre paginile acesteia se putea citi blestemul lăsat de el:tot cel care va îndrăzni să „fure sau să ia, să fie blestemat amin”[4].Mitropolitul Teodosie ameninţă cu pedeapsa divină pe acela care-şi va însuşi obiectele bisericeşti lăsate spre pomenire, convins de faptul că oamenii Evului Mediu aveau bine definit în mentalitate imaginea Iadului, precum şi a pedepselor din acest loc. Se trăia pe-atunci cu sentimentul unei vieţi de apoi, o prelungire a existenţei de aici într-o lume de dincolo, cunoscută sub numele de Raipentru cei cu o viaţă dreaptă şi Iadpentru cei păcătoşi;ceea ce confirmă afirmaţia potrivit căreia, în societatea medievală, „credinţa în viaţa de apoi caracterizează spiritul uman încă de la naştere”[5].

Iadul:„o prăpastie îngrozitoare şi foarte mare şi-n care se află fel de fel de balauri, solomândre, broaşte râioase, şerpi şi şerpoaice”

În dania eclesiarhului Lazăr de la Mitropolia Voronejului, de la Moscova, din 15 iulie 1722, este pus sub blestemtot cel care îndrăzneşte să ia evanghelia dăruită de acesta, fiind „afurisit, anathema”[6]. De altfel, clerul avea obligaţia de a prezenta societăţii ceea ce se va întâmpla cu sufletele celor care vor trăi întreaga viaţă sub blestem, încercând o descriere a Iaduluişi a celui care îl patronează. Astfel, în scrierile sale, Petru Movilă descrie cum arătau îngerii răi, asociindu-i cu „autori a toată răutatea, defăimători ai măreţiei divine, înşelători ai sufletelor omeneşti”;pentru a nu fi prins în ghearele acestora, oamenii trebuie să vegheze, pentru că, „potrivnicul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită”[7].

Învăţătura de credinţă îl introduce pe omul medieval în misterele lumii de dincolo, descriindu-i înfăţişarea diavolului şi formele sale de ispitire.Pe lângă acestea, imaginea tărâmului infernal desprinsă din cărţile populare accentuează spaima cu care trăiau oamenii societăţii medievale. Din aceste surse aflăm că aceia care au păcătuit mai puţin sunt ţinuţi la gura iadului, care este „o prăpastie îngrozitoare şi foarte mare şi-n care se află fel de fel de balauri, solomândre, broaşte râioase, şerpi şi şerpoaice, precum şi alte gângănii uricioase, cari foşcăiesc ca nişte viermi”, iar când dau să treacă, „se trezesc deodată şi pe neaşteptate că pică de pe punte şi cad în iad”[8].

Această imagine nu face altceva decât să înrădăcineze în mintea omului frica de diavol şi de lumea în care acesta stăpâneşte. Descrierea de mai sus este întărită în literatura apocrifă de Moartea lui Avraam, unde se prezintă diferenţadintre un demon şi un înger, „în dreapta, un înger luminat ca soarele scria faptele bune, iar în stânga, un altul învăluit într-o stană de foc, însemna păcatele”[9].Se poate înţelege astfel de ce omul medieval trăia permanent cu gândul la soarta sufletului de după moarte, explicându-ne totodată de ce blestemelenu apar doar în acte interne, semnate de domnii ţării sau boieri, ci şi pe obiectele de cult care aveau o însemnătate aparte pentru societatea medievală.

Book Historia 132 mic 47 jpg jpeg

Astfel, în documentul din 27 martie 1552, dat în timpul lui Ştefan Rareş de către monahul Sofronie de la mănăstirea Vatoped, se menţionează căacela care încalcă testamentulpanului Ioan Sturdza – care, în urma daniei, va deveni ctitor al acestei mănăstiri – să fie „blestemat şi să nu aibă niciodată iertare de la Sfânta şi nedespărţita Treime şi de la Preasfânta noastră Fecioară şi de la cele şapte sfinte soboare şi de la noi cei nevrednici în vremea de acum şi în viitor”[10]. Ameninţarea făcută de către un slujitor al bisericii îi determină şi mai mult pe oamenii Evului Mediu să respecte cele lăsate de donatorul bunurilor. Neiertarea „în vremea de acum şi în viitor” este expresia care înspăimântă atât pe omul laic, cât şi pe cel cleric, întrucât cel care nu respectă actul îşi va petrece întreaga viaţa sub blestem, iar după moarte în iadul înspăimântător.

Blestemul din actele medievale:măsură de siguranţă şi mod de apărare

Un alt exemplu de blestem care subliniază starea de panică a omului medieval este cel adăugat de medelnicerul Simion Gheuca şi soţia sa Maria în dania făcută mănăstirii Pângăraţi, în data de 9 ianuarie 1635. Aici erau ameninţaţi cu pedeapsa divină – „să fie neiertat de Dumnezeu”– atât slujitorii bisericii, precum şi oricine va îndrăzni să strice ceea ce au lăsat ei spre dăruire. Astfel, cine nu respectă regulile lăsate de cei doi soţi să fie „treclet şi anatema şi să fie cu Iuda într-un loc şi să fie blestemat”[11].

Din pricina acestui „mare blestem”, formulă întâlnită în mai toate mărturiile vremii, daniile şi dispoziţiile testamentare erau, în cele mai multe dintre cazuri, respectate. De pildă, în actul din 2 octombrie 1616, Radu Mihnea, domnul Moldovei, respectă cele date spre pomenire de către înaintaşii săi părinţi, deoarece „domnia mea, n-am voit a lua acest blestem, ci m-am milostivit şi am miluit pe sluga noastră”[12]. Nedorind astfel să aibă asupra sa blestemul, Radu voievod întăreşte slugii sale cele lăsate de înaintaşul său. Acelaşi domn este amintit şi mai târziu, în documentul din 12 martie 1617, când întăreşte călugărilor de la mănăstirea Sfântul Sava anumite crame care „erau lăsate de la Manole Murat şi de la femeia lui Mărica cu mare blestem” şi „au fost înscrişi şi în sfântul mare pomelnic”[13].

Urmaşul lui Radu Mihnea la cârmuirea Moldovei, Miron Barnovschi, respectă cele date de acesta tocmai din frica de a nu lua asupra sa şi a familiei sale blestemul lăsat de Radu-vodă. Astfel, într-un act din 25 aprilie 1626, Miron Barnovschi, „văzând înfricoşatele blesteme la care supune Radul voievod, nu ne-am învoit să nu ne purtăm după socotinţa răposatului, ci bucuros am încuviinţat”[14].

Aşadar, ameninţarea cu pedeapsa divină, teama de perturbarea rânduielii funerare, dar şi frica de diavol conturează ansamblul de practici şi gesturi făcute de oamenii medievali pentru siguranţa mântuirii sufletului;se poate vedea cum blestemul a reprezentat în perioada Evului Mediu o măsură de siguranţă pentru societate şi un mod de apărare a dorinţelor exprimate în diferite acte de danii ori testamente.

NOTE

[1]Documenta Romaniae Historica(se va cita DRH), A, Moldova, vol. III, întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi N. Ciocan, Bucureşti, Editura Academiei, 1980, p. 65, nr. 36.

[2]Documente privind istoria României(se va cita DIR), A, Moldova, veacul XVI, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1953, p. 244, nr. 215.

[3]Episcopul Melchisedec, Notiţe istorice şi arheologice adunate de la 48 monăstiri şi biserici antice din Moldova, Bucureşti, Tipografia cărţilor bisericeşti, 1885, p. 24.

[4]Ibidem, p. 122.

[5]Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, p. 100.

[6]Episcop Melchisedec, op. cit., p.79.

[7]Petru Movilă, Mărturisirea ortodoxă a credinţei universale şi apostolice a Bisericii Orientale, Iaşi, Institutul European, 2001, p. 41.

[8]Simeon Florea Marian, Înmormântarea la români, studiu etnografic, Bucureşti, Editura Saeculum Vizual, 2008, pp. 341-342.

[9]Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, vol. I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1974, p. 107.

[10]DRH, vol. VI, întocmit de I. Caproşu, 2008, p. 132, nr. 76.

[11]Ibidem, p. 204, nr. 119.

[12]DIR, veacul XVII, vol. IV, 1956, p. 51, nr. 76.

[13]Ibidem, p. 111, nr. 151.

[14]Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I, editate de I. Caproşu şi Petronel Zahariuc, Iaşi, Editura Dosoftei, 1999, p. 215, nr. 162.