Autor 7914 vizualizări


Satele transilvane cu biserici fortificate săseşti oferă o imagine plină de viaţă peisajului cultural din sudul Transilvaniei. Aceste sate sunt caracterizate de un sistem specific de cultivare al terenului, un model de aşezare şi organizare a gospodăriilor ţărănesti păstrate încă din Evul Mediu.

Colonizarea saşilor în pământurile regale s-a încheiat la începutul secolului al XIV-lea, localităţile fondate de aceştia (cca. 250) acoperind un teritoriu îngust, în sudul şi estul Transilvaniei, de-a lungul arcului carpatic. Dispoziţia geografică a acestor aşezări şi drumurile istorice dintre ele confirmă planul şi rolul colonizării.


Grupurile de coloni erau conduse de greavi. Aceştia organizau coloniile, trasau teritoriul, asigurau legătura între coloni şi regalitate. Ca mod de organizare a aşezărilor a fost aleasă "sesia flamandă", caracterizată prin grupuri compacte de gospodării, deoarece dădea un plus de coeziune colectivităţilor, ceea ce va fi decisiv pentru evoluţia lor ulterioară. În centrul aşezării sau pe o colină în imediata apropiere a acesteia se aflau biserica şi, adesea, locuinţa comitelui. Tipurile de sate datând din perioada colonizării-cu una sau două uliţe, cu pajişte interioară sau cu piaţă centrală-sunt uşor de recunoscut şi în prezent în structura localităţilor săseşti din Transilvania. 

Această evoluţie are ca fundal o istorie locală frământată, dominată de ameninţări interne şi externe. Primul eveniment catastrofal pentru coloniile în curs de constituire a fost năvălirea tătară din 1241-1242. Ca urmare, regalitatea a încurajat fortificarea localităţilor, iar colonii au aplicat practicile defensive din regiunile de origine:localitatea era lăsată pradă invadatorilor, comunitatea refugiindu-se într-o fortificaţie uşor accesibilă. Grupuri de localităţi apropiate au construit cetăţi de refugiu (ex. Saschiz), bisericile au fost înconjurate cu incinte fortificate (ex. Cisnădioara), turnurile vestice ale bisericilor au fost transformate în reduit. 


Spre sfârşitul secolului al XIV-lea a apărut un nou pericol-invaziile turceşti. Ca şi în cazul invaziei tătare, regalitatea a preluat iniţiativa fortificării localităţilor, ajutată fiind de Universitate şi Biserică. Distrugerile produse de marea invazie turcă din 1491 au avut drept consecinţă fortificarea, în primul sfert al secolului al XVI-lea, a tuturor bisericilor din satele săseşti de pe pământurile regale (circa 200 biserici fortificate). Modelele de fortificare au fost oferite de fortificaţiile orăşeneşti.

În interiorul fortificaţiilor au fost amenajate structurile care au permis continuarea vieţii cotidiene în aspectele sale esenţiale, chiar în caz de asediu-de la locuri de depozitare a proviziilor, fântâni, moară, cuptor de pâine şi până la şcoală. Vreme de peste două secole bisericile fortificate, devenite veritabil simbol al comunităţilor, au fost continuu adaptate la evoluţia armelor şi tehnicilor de atac. Au fost create astfel opere arhitecturale de excepţie, datorită folosirii adecvate a repertoriului de forme de arhitectură defensivă ale evului mediu european târziu.

Sub numele de "biserici fortificate ardelene" sunt cuprinse mai multe tipuri de fortificații:

Biserici fortificate propriu-zise:edificiile unor biserici cuprind elemente defensive-turnuri de clopotniță transformate în donjon (cum este cazul bisericii din Sântimbru sau a celei din Netuș) sau ziduri prevăzute sub cornișă cu mortriere și cu veritabile drumuri de straja cu podeaua găurită (fie pe toți pereții edificiului, ca la Cloașterf sau la Seliștat, fie doar pe anumiți pereți, de obicei pe pereții care delimitează altarul, ca la Șeica Mare, la Șura Mare sau la Șeica Mică)

Biserici cu ziduri de incintă fortificate:edificiile unor biserici nu conțin nici măcar un element defensiv, în schimb bisericile sunt înconjurate de ziduri de apărare (tehnic, este impropriu ca aceste ansambluri arhitectonice să fie denumite "biserici fortificate", ele fiind în fapt "cetăți țărănești" construite în jurul celui mai important loc / edificiu al satului);în unele cazuri, zidurile de incinta sunt relativ mici, fără creneluri, eventual având ca elemente defensive importante câteva turnuri (ca la Zăbala);în alte cazuri biserica e înconjurata de ziduri înale și groase conținând multiple elemente defensive-creneluri, drum de strajă, turnuri etc. (ex: Codlea,  Prejmer,  Hărman,  Aita Mare,  Cârța);în fine, exista fortărețe cu mai multe ziduri de incintă (ca la Biertan).

Biserici cu trăsături defensive mixte sau fortărețe-biserici:în multe localități întâlnim fortificații care prezintă o combinație a celor doua tipuri văzute anterior-pe lângă elementele defensive ale edificiul propriu-zis al bisericii, sunt prezente ziduri de apărare cu elemente defensive multiple (ca la Rotbav,  Dealu Frumos,  Valea Viilor etc.)

Din patrimoniul UNESCO fac parte:Saschiz, Prejmer, Valea Viilor, Câlnic, Dârjiu, Biertan, Viscri. 

Surse:Institutul National al Patrimoniului, Medievale.ro, Wikipedia