Autor 2979 vizualizări



Cum se cucerea un oraş fortificat? Metodele variau de la asediul prelungit care presupunea înfometarea populaţiei până la utilizarea unor instrumente variate de penetrare a zidurilor, adevărate bombe ale epocilor premoderne. O astfel de maşinărie era berbecul de război.

În forma sa cea mai simplă, berbecul nu era altceva decât o bârnă lungă de lemn prevăzută cu un cap ascuţit de fier, balansată şi împinsă cu putere preferabil în spaţiile dintre pietre sau cărămizi. Se mişca apoi în stânga şi în dreapta pentru a le disloca şi a sparge astfel zidul. Cu timpul structura s-a îmbunătăţit, pentru că soldaţii care manevrau maşinăria erau pradă uşoară pentru apărătorii zidurilor. Aşa că trunchiul a început să fie însoţit de un soi de acoperiş de lemn, cu exterior întărit cu piele sau chiar scuturi, iar partea din faţă avea o deschizătură care permitea balansul. Mai mult, de structura de lemn se agăţau funii care cuprindeau bârna transformată practic întro pendulă mai eficientă. Transportul unei astfel de maşinării reprezenta desigur o sarcină dificilă, de aceea tipurile mai avansate erau prevăzute cu roţi, în vreme ce soldaţii optimizau terenul prin plăci şi rampe de lemn.

Trupe speciale însoţeau berbecul pentru a-l manevra şi apăra, unele chiar în interiorul său. Cele mai timpurii ilustrări ale tancurilor antice şi medievale le regăsim în civilizaţia Mari, mai precis pe picturile paretale de la Beni-Hasan datând din secolul al XX-lea: o structură mobilă care seamănă cu un fel de colibă, cu acoperiş ţuguiat, care putea fi mutată cu ajutorul unor druguri paralele. Capul berbecului se îndrepta spre partea superioară a zidului, căci partea de jos exista un glacis artificial. Aceşti berbeci, deşi destul de primitivi, aveau totuşi un rol fundamental, fiind arma principală de asediu, după cum reiese şi din excavările arheologice de la Buhen, de pildă, care arată că fortificaţiile impunătoare ale cetăţii au fost penetrate de berbeci masivi în timpul perioadei hiksoşe (secolul al XVII-lea î.Hr.).

Un document, de data asta hitit, ne descrie asediul unui oraş denumit Urshu, la finele celei de-a doua Epoci a Bronzului Mijlociu. Textul menţionează ridicarea unui „munte”, de fapt o rampă de pământ peste şanţul din jurul cetăţii asediate, pe care se urca berbecul şi se ţinea pe poziţii. De asemenea, care de luptă se ocupau de protejarea sa şi de ocuparea drumurilor spre cetate. Apar în scenă şi turnurile de război, care permiteau arcaşilor să tragă cu precizie în duşmani, apărând şi ei berbecul. De altfel, majoritatea resurselor şi eforturilor din acea vreme se dedicau fortificării masive care să oprească puternicele „tancuri” antice. Cazematele nu mai făceau faţă. Preocuparea din ce în ce mai intensă faţă de întărirea apărării sugerează un progres al maşinăriilor de asediu. Şi într-adevăr, din secolul al IX-lea î.Hr. îşi face apariţia distrugătorul assirian. Reliefurile lui Assurnazirpal ne sugerează după numărul de scuturi externe că era vorba despre elemente foarte solide, dar cu mobilitate limitată, probabil cu dimensiuni de 2-3 metri înălţime şi 4-6 metri lungime.

Partea din faţă era supraînălţată printr-un turn rotunjit de unde echipajul putea să tragă şi să supravegheze operaţiunile. Capul berbecului avea forma unei lame de topor care odată intrată în canturi se mişca în stânga şi-n dreapta şi dărâma zidul. Pentru că erau destul de problematice, fiul său Salmanasar a încercat un tip nou, mai uşor, cu patru roţi şi un cap ce semăna cu cel al unui mistreţ. De la Tiglatpilaser încoace modelul se îmbunătăţeşte, preferându-se folosirea unuia mai mic şi flexibil, dar în număr mai mare, după cum arată reliefurile palatului lui Senaherib, care ilustrează atacul asupra oraşului Lakish (sec. VIII î.Hr.). Bârna este mai lungă și fora practic zidul, iar corpul pare realizat din piese asamblate uşor şi protejate de piele.

Berbecul, la greci și cartaginezi

Spre deosebire de predecesorii lor, despre maşinăriile perşilor ahemenizi nu avem prea multe detalii. Xenophon menţionează în treacăt aşa ceva în Cyropaedia, iar detaliile biblice sunt şi ele sursă de speculaţie (profeţiile lui Iezechiel despre asediul Ierusalimului din jurul anului 580 î.Hr.). Se pare totuşi că perşii ar fi avut o tradiţie mai îndelungată în folosirea turnurilor de luptă sau catapultelor decât în cea a berbecilor. Mai târziu şi grecii vor descoperi beneficiile echipamentului de asediu. Istoricul Diodorus Siculus, care scrie în secolul I î.Hr., susţine că Pericle ar fi fost cel care a utilizat prima dată berbecul, în timpul asediului cetăţii Samos în 440 î.Hr., poveste reluată şi de Plutarch, dar este foarte probabil ca informaţiile să fi fost de fapt o reflecţie a realităţii contemporane autorilor. În general, autorii greci folosesc termenul de „mechanai” cu referire la o gamă largă de maşini de război. Tucidide are însă un termen mai specific pentru asediul Plateei de către spartani, şi anume „embole”, care cel mai probabil se referă la berbecii căraţi pe corăbii. Cei care într-adevăr aduc pe scena vestică tradiţia maşinăriilor sunt cartaginezii. Astfel, Hannibal va lua cu asalt Sicilia cu ajutorul turnurilor mobile şi berbecilor întăriţi cu fier.

Acest text este un fragment din articolul „Berbecul de asediu, bormaşina care cucerea cetăţi” apărut în Historia Special nr. 10, disponibil în format digital, pe paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum