„Bătălia pentru suflete”. 23 mai 1905, ziua când aromânii au fost recunoscuți oficial în Balcani
Adaptabilitatea aromânilor a ieșit în evidenţă și în vâltoarea anilor 1920-1930 – ani ai construcţiei statelor-naţiune (re)născute din cenușa imperiilor perdante ale primei conflagraţii mondiale, Imperiul Otoman și cel Austro-Ungar –, când aceste state noi au înţeles să își delimiteze teritoriile și din punct de vedere demografic. Astfel, și-au consolidat frontierele prin strămutări în masă, schimburi forţate de populaţie, colonizări.
Pe teritoriile stăpânite, timp de cinci secole, de cel care devenise, încă din a doua parte a secolului al XIX-lea, „Omul bolnav al Europei”, respectiv pe cele pe care acesta și-a exercitat înainte suzeranitatea (în cazul principatelor române), popoarele creștin-ortodoxe cu vocaţie statală, respectiv grecii, bulgarii, sârbii și românii – dar putem să-i adăugăm aici și pe albanezii majoritar musulmani –, au ajuns să-și urmărească îndeplinirea dezideratelor naţionale unul în detrimentul celuilalt, rezultând de aici și războaiele balcanice. Iar în mijlocul acestui calabalâc balcanic post-otoman au fost prinși aromânii, un neam fără vocaţie și tradiţie statală, dacă excludem „Megali Vlahia” (Thessalia Vlahă, un stat al păstorilor aromâni care a existat în secolele XIIXIII în regiunea Thessaliei, împreună cu zona centrală a Munţilor Pindului și unele părţi ale Macedoniei). Este de menţionat aici, mai mult ca o curiozitate, că de-a lungul istoriei au mai existat două încercări, ambele eșuate într-un mod lamentabil, de a înfiinţa un stat autonom aromân, încercări ale aceluiași Alcibiade Diamandi, în 1917 și în 1941: statele-fantomă Republica Pindului, respectiv Principatul de Pind și Meglen.
Teoria autohtonistă vs teoria imigraţionistă
Criza identitară în care se află și în prezent aromânii provine din însăși etnogeneza mult disputată a acestei populaţii, existând mai multe teorii privind originea și limba aromânilor. Primele izvoare scrise în care apar aromânii datează de la sfârșitul secolului al X-lea, ei apărând în scrierile cronicarilor bizantini până în secolul al XV-lea, fără însă a putea găsi vreo indicaţie clară asupra originii lor. Nici în ceea ce privește imaginea aromânilor despre propria identitate nu avem mai multe indicii, având în vedere cultura preponderent orală a acestora. În lipsa unei culturi scrise, a unor instituţii politice puternice și a unei biserici proprii, influenţa greacă a devenit hotărâtoare pentru aromânii din Macedonia, aceștia reușind, cu toate astea, să-și păstreze o identitate proprie, distinctă.
Familie din Samarina (Colecția Fraţii Manakia, cota Mk-108, Arhiva de Imagine a Muzeului Național al Țăranului Român)
În istoriografia greacă se disting două teorii predominante privind originea aromânilor: teoria autohtonistă și teoria imigraţionistă, între susţinătorii celor două teorii existând mult timp o dispută înverșunată. Bazele teoriei autohtoniste au fost puse de Konstantinos Michail Koumas, care a publicat, în 1832, o istorie în 12 volume, intitulată Istoria faptelor omenești. În această lucrare, istoricul grec se referă la vlahi ca o populaţie băștinașă care, în anumite regiuni ale Greciei, a suferit un îndelungat proces de romanizare de-a lungul a șase secole de ocupaţie romană, Koumas concluzionând – oarecum ca o replică la cartea lui Gheorghe Constantin Roja, Măiestria ghiovăsirii românești, în care medicul, lingvistul și istoricul bănăţean de origine aromână scoate în evidenţă filiaţia română – că vlahii nu sunt altceva decât greci romanizaţi.
În ceea ce privește teoria imigraţionistă, aceasta a fost lansată de Panagiotis Aravantinos, care a afirmat în lucrarea sa, Hronicul Epirului, din 1856, că vlahii sunt urmașii unui grup de daci din Moesia, care s-a deplasat către sud, stabilindu-se în secolul al X-lea în Munţii Pindului și Thessalia, Aravantinos fiind primul istoric grec care contestă originea greacă a aromânilor. Teoria imigraţionistă se bazează și pe scrierile lui Kekaumenos, care descrie evenimentele care i-ar fi forţat pe vlahi să părăsească regiunea în care locuiau până la cucerirea romană a Daciei: „Loviţi cu război de către împăratul Traian și înfrânţi deplin, au fost supuși [de acesta], iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis și capul i-a fost înfipt într-o suliţă în mijlocul orașului romeilor. Căci aceștia sunt așa-numiţii daci [ziși] și besi. Şi locuiau mai întâi lângă râul Dunăre şi Saos, râu pe care acum îl numim Sava, unde locuiesc sârbii în cetăţi întărite și locuri cu anevoie accesibile. Aceștia, prefăcându-se iubitori și supuși celor mai vechi împăraţi ai Romeilor și, ieșind din fortăreţele lor, pustiau ţările romeilor care, mâniindu-se, au pornit împotriva lor şi i-au zdrobit. Aceştia, fugind de acolo, s-au împrăştiat în tot Epirul şi toată Macedonia, iar cei mai mulţi s-au aşezat în Elada”. Ambele teorii au susţinători și contestatari de-a lungul deceniilor care au urmat, printre ei Nikolaos Georgiades, Konstantinos Vlytsakis, Epaminondas Farmakidis, Nikolaos Spiropoulos (din tabăra „imigraţioniștilor”), respectiv Nikolaos Tzartzoulis, Konstantinos Amantos, Antonios Keramopoulos, Apostolos Vakalopoulos, Spiros Papagheorghiou, Michael Chrisohoou, Konstantinos Nikolaides (din tabăra „autohtoniștilor”). „Autohtoniștii” au avut, în cele din urmă, câștig de cauză în istoriografia oficială actuală din Grecia.
„Bătălia pentru suflete”
Problema etnogenezei aromânilor a fost pusă și pe tapetul mișcărilor naţionale care au apărut și s-au răspândit cu repeziciune în mijlocul secolului al XIX-lea, la toate popoarele de pe teritoriul vastului Imperiu Otoman. Aceste popoare, care până atunci nu avuseseră o conștiinţă naţională proprie, au ajuns să-și propovăduiască ideologiile naţionale într-un mod concurenţial, pentru sufletele vlahilor indeciși sau ignoranţi în privinţa identităţii lor ducându- se adevărate bătălii între cei care le revendicau.
Istoricul grec Dimitris Lithoxoos consideră că „problema kuţovlahică a fost creată de politica iredentistă a României, care a provocat reacţia părţii elene”. Lithoxoos acuză „politica expansionistă” românească, aducând ca argument principal întemeierea și extinderea reţelei școlare românești pe teritoriul populat de aromâni, cu sprijin guvernamental de la București. Ulterior, finanţarea și supravegherea funcţionării acestor școli și biserici de limbă română de către guvernul român a devenit parte a înţelegerii dintre Grecia și România, termenii fiind stabiliţi ca o consecinţă a Tratatului de la București din 1913. Însuși Lithoxoos recunoaște însă că „statul elen a avut grijă să atenueze consecinţele acestui angajament”.
Pe lângă o eficientă „contrapropagandă” și nerespectarea celor cuprinse în Tratat privind autonomia sistemului școlar românesc, guvernul de la Atena a utilizat și metoda bine-cunoscută a includerii aromânilor în statisticile oficiale ca fiind greci. Astfel, în recensământul din 1928 apar numai 19.700 kutsovlahi, pe când estimările lui Aravantinos din urmă cu mai bine de o jumătate de secol arătau o cifră de șapte ori mai mare. Edificatoare este în acest sens și remarca lui Gustav Weigand, care observă la aromâni un fenomen nemaiîntâlnit la alte naţii: mulţi dintre ei nu sunt doar indiferenţi faţă de mișcarea naţională, ci îi sunt de-a dreptul ostili. Astfel, a apărut așa-numita „chestiune aromână” (în versiunea greacă: „problema kuţovlahică”, „κουτσοβλαχικό ζήτημα”), un litigiu de lungă durată între români și greci, care a dus, la un moment dat, chiar și până la întreruperea relaţiilor diplomatice între România și Grecia. În 1906, cele două ţări au întrerupt relaţiile diplomatice tocmai din pricina tensiunilor din jurul aromânilor din Macedonia, după ce le restabiliseră cu doar un deceniu în urmă (între 1892 și 1896 le întrerupseseră din cauza diferendului apărut în jurul moștenirii lui Evanghelie Zappa).
Chiragii aromâni din Pind, 1906 (Colecția Fraţii Manakia, cota Mk-93, Arhiva de Imagine a Muzeului Național al Țăranului Român)
În anii care au urmat Primului Război Mondial, aromânii – suspectaţi de lipsă de loialitate și chiar acuzaţi de trădare în ţările nou create ale căror cetăţeni s-au pomenit a fi – au fost nevoiţi să se adapteze la noile condiţii în care ei nu mai erau o populaţie creștin-ortodoxă din Imperiul Otoman, în rând cu toate celelalte, ci deveniseră cetăţeni de rangul doi ai unor state care le refuzau multe dintre drepturile de care se bucuraseră ca supuși ai Porţii. Printre care unele de ordin economic, dar și unele drepturi civile, lingvistice și culturale, acordate prin Iradeaua din 1905, prin care sultanul decreta ca, „în virtutea drepturilor civile de care ei se bucură la fel ca ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile [vlahi]lor să desemneze mukhtari [primari – n.a.], să fie admişi şi membri vlahi (…) în consiliile administrative şi să fie acordate facilităţi de autorităţile imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor lor şi pentru îndeplinirea formalităţilor prevăzute de legile Imperiului în vederea deschiderii de noi aşezăminte şcolare”.
Iradeaua publicată în 10/23 mai 1905 (un decret al sultanului Abdül Hamîd) le asigura aromânilor din Balcani recunoasterea ca o comunitate distinctă, cu drepturi culturale proprii și cu posibilitatea de a-și constitui foruri specifice de reprezentare. Iradeaua a fost un omagiu adus de administraţia otomană Regelui Carol I, la împlinirea a 39 de ani de domnie, și României, cu ocazia Zilei Naţionale. Emiterea iradelei imperiale s-a făcut însă urmare a unor intense presiuni diplomatice din partea României: până în 9 mai nu au fost trimise invitaţii ambasadei turce de la București la sărbătoarea naţională a României din 10 Mai. Sultanul a cedat, emiţând iradeaua, abia după aceea Turcia fiind invitată la Ziua României. De câţiva ani încoace, pe 23 mai (10 mai, pe stilul vechi) se sărbătorește Ziua naţională a aromânilor.
Fotografiile care însoțesc acest articol fac parte din Colecția „Frații Manakia” din
a
. În 1906 – an jubiliar dedicat domniei Regelui Carol I – este organizată, la București, Expozițiunea Generală Română, iar Ianaki și Milton Manakia expun cu această ocazie imagini din viața cotidiană și drumurile aromânilor din Balcanii începutului de secol XX. Ulterior, la solicitarea lui Alexandru Tzigara- Samurcaș – directorul Muzeului de Artă Națională, strămoșul actualului Muzeu al Țăranului –, obiecte și fotografii cu tematică etnografică sunt încredințate Muzeului.
Registrul arhivistic al Colecției Manakia este minuțios redactat chiar de director: așa a luat naștere una dintre cele mai vechi colecții din Arhiva MȚR. Astăzi curatoriată de o echipă tânără de cercetători și artiști, (o parte din) Arhiva MȚR este disponibilă pe platforma web „Rețelele Privirii”: fotografii, documente scrise, înregistrări audio-video de la sat și de la oraș. Intră, descoperă, privește pe
.
Acest text este un fragment din articolul " Între două spaţii identitare. Colonizarea aromânilor în Cadrilater”, publicat în numărul 218 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei în perioada 15 martie - 14 aprilie 2020, dar și în format digital pe paydemic.com.
