Autor 3913 vizualizări


La 13 septembrie 1848, a avut loc Bătălia din Dealul Spirii între pompierii militari conduși de Pavel Zăgănescu și trupele otomane conduse de Kerim Pașa. După o luptă crâncenă, trupele române au fost împrăștiate iar militarii turci au pus stăpânire pe București. 

În septembrie 1848, trupele otomane au pornit spre București cu o coloană formată din aproape 6.000 de ieniceri, pentru a pune capăt Revoluţiei de la 1848 în Ţara Românească. Trupele în frunte cu Omer Pașa, Kerim Pașa, Ismail Pașa și Mehmet Pașa au sosit pe 12 septembrie, stabilind tabăra în câmpia de la Cotroceni.

La 12 septembrie, colonelul Radu Golescu, comandantul Regimentului 2 Infanterie și șeful Garnizoanei București, a primit ordin din partea Locotenenței Domnești să deplaseze a doua zi subunitățile în Dealul Spirii, pentru a întâmpina trupele otomane ce urmau să intre în Capitală.

Coincidența a făcut ca în aceeași zi de 13 septembrie Regimentului 2 Infanterie să i se înmâneze drapelul de luptă, solemnitatea ceremoniei influențând moralul ostașilor. Starea de spirit a acestora s-a transmis și pompierilor comandați de căpitanul Pavel Zăgănescu, care presimțeau iminența unui conflict și au ținut să meargă cu toții în cazarma din Dealul Spirii.

Pavel Zăgănescu, împreună cu cinci ofițeri, 150 de soldați, șase sergenți, doi gorniști și doi toboșari, a ținut piept avangardei coloanei lui Kerim Pașa, ce cobora pe ulița Mihai Vodă, această luptă însemnând cea dintâi confruntare armată, purtată de oastea modernă română, după reînființarea ei, în 1830.


Biblioteca Digitală Dacoromanica a publicat pe pagina de Facebook a instituției mai jos descrierea bătăliei în articolul „Lupta pompierilor la 13 Septembrie 1848. O mare faptă de arme din trecutul nostru”, apărut „Gazeta Municipală: Organ săptămânal de informație și critică edilitară”, nr. 390, 17 septembrie 1939. 

„În ziua de 13 septembrie 1848, o coloană din armata turcă, de 5000 soldați, a pornit din tabăra de la Cotroceni, sub comanda lui Kerim Pașa, către str. Mihai Vodă, unde erau cazarmele trupelor române, pentru a cantona.

Cazarma călărimei era deșartă. Numai pompierii se mai aflau acolo. Cea de pedeștri trebuia deșertată și ea, însă numai în caz de cerere din partea turcilor.

Când sosi vestea că se apropie turcii s-a ordonat pompierilor să sosească și ei la cazarma pedestrimei. 

La apropierea turcilor, muzica a intonat marșul și soldații prezentară armele. Turcii însă, în vreme ce o parte se apropiau în fața cazărmei, trecură repede tunurile de cealaltă parte și le așezară în bătaie. Pe când tocmai începuse trecerea, sosesc și pompierii care întârziaseră, sub comanda parucicului Paul Zăgănescu.

Deși văzu oștirea rânduită în bătaie, și cu tunurile gata, spune însuși Zăgănescu, deoarece avea ordin să treacă în cazarma pedestrimei, ofițerul merse înainte. Se ferea de orice conflict, cu atât mai mult cu cât pompierii soseau cu puștile încărcate.

În trecere observă că fitilurile tunurilor turcești erau aprinse și că tunurile stau gata la comandă. Cum însă la sosire pompierii își făcuseră drum chiar prin trupa turcă și cum aceasta primi ordinul să-și urmeze marșul, unul din pompieri se împiedică în drum de unul din turci.

Un ofițer turc lovi cu latul sabiei pe pompier, iar un soldat turc îndată ce văzu pe ofițer lovind, descărcă pușca într-un alt pompier român, și-l culcă la pământ. Tocmai în acel moment trupa română era în dreptul tunurilor.

Parucicul Zăgănescu comandă pas accelerat spre a se apropia mai iute de cazarmă. Când trecuse mai bine de linia de tunuri, se auzi o bubuitură de tun urmată de altele care deschiseră pârtie largă în biata trupă de 200 pompieri.

Pompierii umpluseră puștile și răspundeau și ei vitejește cu gloanțe.  

- Pe tunuri copii! Sunară deodată mai multe strigăte.

- Pe tunuri că ne prăpădesc!

În vreme ce turcii puneau din nou foc la tunuri, pompierii sunt pe ei, se năpustesc ca niște lei asupra lor. Câți erau de puțini, se întorc asupra turcilor din care omoară un număr considerabil.

Însuși Zăgănescu, ia o pușcă, ochește și trântește mort pe colonelul turc. În același timp, soldații români din cazarmă, încep să tragă și ei asupra turcilor.

Din nenorocire, pompierii sfârșesc cartușele, iar gloanțele pedestrașilor români veneau prea de departe.

Generalul turc căruia i se omorâse calul sub dânsul, strigă să stea focul și începu parlamentarea cu colonelul Golescu.

Aceasta este povestirea pe care o face Zăgănescu și care se regăsește în cartea „Zile revoluționare” a lui C. Colescu Vartic.

În timpul când se parlamenta, oștenii turci maltratară îngrozitor pe răniții români aflați pe câmpul de luptă.

Au căzut în această bătălie după cum afirmă maiorul Papazoglu care a luat parte, afară de locotenentul Dănescu și sublocotenentul Starostescu, 48 soldați morți și 57 răniți. Din partea turcilor căzură un șef de batalion și câțiva ofițeri, precum și 158 soldați morți afară de răniți.

În timpul parlamentărilor, generalul turc spunea colonelului Golescu că fusese ianglaș, adică greșeală și nu rea intenție din partea turcilor. Ceru colonelului depunerea armelor.

După ce fură depuse armele, turcii începură să tragă din nou în soldații români, silindu-i să fugă.

În amintirea acestei lupte s-a ridicat monumentul din fața Arsenalului Armatei. Dezvelirea a avut loc în ziua de 16 Septembrie 1901, cuvântarea fiind rostită de Dimitrie A. Sturdza, pe atunci președintele Consiliului de Miniștri.

În fiecare an, în ziua de 13 Septembrie, comandamentul pompierilor militari din Capitală, organizează o comemorare la monumentul pompierilor, depunând o coroană.”