Autor 18331 vizualizări


Poate că „plictisiți” de viața de acasă și de disensiunile interne, helveții au decis să-și încerce norocul și în afara granițelor, și în politica alianțelor internaționale. Și astfel, pe 29 decembrie 1512, în numele unei coaliții (Liga Sfântă), care cuprindea, printre altele, Statul Papal, Sfântul Imperiu Roman, Spania etc., mercenarii elvețieni (pe care Papa îi denumea „apărătorii libertății și Bisericii”) au cucerit Milano, ocupat până atunci de francezii regelui Ludovic al XII-lea (1498-1515), declarând Ducatul Milano protectorat și instalându-l ca Duce de Milano pe Massimiliano Sforza. 

Asta după ce, anterior, confederații participaseră la războaiele italiene ale împăratului Maximilian, mai întâi ca mercenari, apoi ca putere aliată, care a cucerit, în 1503, Bellinzona, Lugano și Locarno. Ulterior, elvețienii au sprijinit Franța, apoi, în 1510, au schimbat tabăra de partea Papei, învingându-i pe francezi la Novara, în 1513, fapt care a avut drept consecință alungarea lui Ludovic al XII-lea și a Franței nu numai din Milano, ci și din Italia.

Urmașul lui Ludovic al XII-lea, Francisc I, nu avea cum să accepte starea de fapt, recuperarea Ducatului Milano devenind una dintre țintele primordiale. A încercat, mai întâi, o negociere cu helveții, cunoscând apetitul lor pentru bani, ceea ce a obținut fiind... divide et impera. Unele cantoane și-au retras definitiv trupele, altele, indecise, au rămas pe loc, singurele consecvente în ignorarea ofertei fiind două dintre cele trei creatoare ale Confederației, adică Uri și Schwyz.

Astfel, 45.000 de francezi și 30.000 de confederați (apropo, niciodată armata helvetă nu a fost mai numeroasă pe un câmp de bătălie) au ajuns față-n față la Marignano, 15 kilometri sud-est de Milano. Iar ziua de 14 septembrie 1515 nu numai că a pus capăt scurtei dominații externe a Elveției, dar, prin prisma celor 10.000 de morți confederați (dintr-un total de 15.000 de victime), a însemnat cea mai mare catastrofă elvețiană din istorie. 


Da, tocmai cei care păreau invincibili, care, ca mercenari în armate străine, ucideau pentru bani, iar acum luptau pentru ei înșiși, părăseau câmpul de bătălie zdrobiți. Tocmai ei, oameni educați și deveniți de o cruzime incredibilă, lipsiți de milă și de scrupule, care refuzau să ia prizonieri, preferând să ucidă, în spiritul arhaicei culturi pastorale, marcată de diferende pentru teren, furturi de vite, răzbunări și omoruri, ei au fost nevoiți să plece steagul.

Mai mult decât atât, Marignano a reprezentat un punct de cotitură. Pe 29 noiembrie 1516, toate localitățile confederate au încheiat pacea eternă cu Franța, victime ale lipsei unei conduceri centrale puternice. Libertatea locală și regională era mai de preț, renunțarea la expansionism creând premisele neutralității ce va veni în secolele următoare, această noțiune nefiind cunoscută în secolul al XVI-lea. Niciodată după Marignano, Elveția nu va mai adera la un pact ofensiv și niciodată nu va mai agresa vreo țară.

Acest text face parte din grupajul „Elveția. Dincolo de Wilhelm Tell”, publicat în numărul 234 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum