Bătălia Atlanticului: Marina comercială salvează Marea Britanie
Pentru ca populația Marii Britanii să nu moară de foame în timpul războiului, Merchant Navy (Marina Comercială britanică) trebuia să câștige lupta împotriva submarinelor Marinei naziste (Kriegsmarine). A fost luptă lungă, de șase ani, al cărui scop principal a fost păstrarea liniei de aprovizionare atlantice și, implicit, păstrarea în luptă a Marii Britanii.
În martie 1941, Winston Churchill vorbea despre „bătălia Atlanticului”, descriind astfel campania începută pe 3 septembrie 1939, odată cu războiul. A fost o bătălie care s-a încheiat în ultima zi a celui de-al doilea război mondial, cea mai lungă și, probabil, cea mai ciudată confruntare a conflictului, în care marinarii britanici au ajuns să foloseasca zmeie și arme improvizate pentru a-și apăra navele.
În lupta pentru controlul coridoarelor maritime din insulele britanice până în America, Royal Navy și US Navy aveau să se confrunte cu omologul lor german, Kriegsmarine. Pentru distrugerea acestor coridoare, de care depindea abilitatea Marii Britanii de a-și hrăni populația și, în ultimă instanță, de a rămâne în război, Germania a folosit submarine, mine, nave capcană (nave de atac deghizate în vase comerciale) și atacuri aeriene. De partea cealaltă, convoaiele de nave comerciale britanice au fost apărate de o varietate de nave escortă, crucișătoare, nave comerciale armate, frigate, distrugătoare și corvete.
A fost o luptă pe tărâmul inovațiilor tehnologice, al sonarelor, radarelor și al spărgătorilor de coduri
Între 1940 și 1943 lupta din Atlantic a fost oarecum echilibrată, niciuna dintre părți nereușind să câștige decisiv. Însă de la începutul anului 1943, Aliații au început să câștige treptat avans, unul din motivele principale fiind că s-au folosit mai bine de toate aceste inovații tehnice.
Succesul sau eșecul în această bătălie se număra în tonaj:tonaj de nave scufundate, respectiv tonaj de marfă ajunsă cu succes în porturi. Și civilii de acasă au jucat un rol important în bătălia Atlanticului;prin campanii precum „Dig for Victory” sau „Make do and Mend”, guvernul îi îndemna pe cetățeni să sprijine bătălia prin reducerea cererii pentru produsele aduse din America. Însă, în fond, soarta bătăliei a fost decisă mai ales de un grup de civili:bărbații și, în unele cazuri, femeile din British Merchant Navy.
La începutul ostilităților, o treime din transporturile comerciale mondialerevenea marinei comerciale britanice. Puterea acesteia era rezultatul muncii a generații de comercianți britanici care, în ultimii 100 de ani, primiseră cu brațele deschise inovațiile tehnologice în domeniu (de la puterea velelor, a aburilor la cea a petrolului) și fuseseră pregătiți să răspundă noilor cereri de pe piață și să-și facă loc pe noile rute comerciale, pe care se transportau acum de toate, de la fructe tropicale la conserve de carne.
La 1939, flota comercială britanică era nu numai vastă, ci și foarte diversă. La fel, marinarii angajați în Merchant Navy proveneau din diverse colțuri ale imperiului, precum și din țările europene ocupate de nemți (Norvegia, Danemarca, Grecia), China, Caraibe, Africa sau Orientul Mijlociu.
Dacă sarcina lor era de a asigura supraviețuirea Marii Britanii în zilele negre din 1940-1941 și mai târziu, sarcina de a apăra flota comercială revenea forțelor Aliate navale și aeriene. De-a lungul războiului, această luptă va fi purtată din ce în ce mai eficient, datorită introducerii radarelor mai performante pe avioanele și portavioanele care supravegheau acele părți din ocean aflate în afara razei de acțiune a aviației continentale.
Convoaie și escorte
Elementul cel mai important în protejarea vaselor comericiale aliate a fost decizia crucială din 1939 de a grupa navele în convoaie, acestea urmând să fie escortate în Atlantic de nave de război. Fiecare convoi era controlat de cea mai mare dintre navele comerciale, iar comandamentul suprem al marinei militare britanice organiza rutele și schimbările de rută în funcție de informațiile primite pe parcurs.
Din punct de vedere defensiv, organizarea unor convoaie a fost o decizie logică, căci navele fără escortă puteau deveni ținte ușoare pentru inamic. Pe de altă parte însă, aceste convoaie reduceau eficacitatea navelor individuale. Să formezi un convoi de 40 de nave sau chiar mai multe presupunea mult timp, iar munca de coordonare era imensă și cerea implicarea unor oameni din departamente diferite. A organiza toate acestea în mijlocul războiului, a pericolului inamic, a problemelor mecanice survenite brusc sau a schimbărilor dese de rută (pentru derutarea nemților) era extrem de dificil. Apoi, unor nave le era greu să mențină viteza de deplasare a convoiului, ajungând fie în fața acestuia, fie rămânând în spate.
Cu toate acestea, navele comerciale nu s-au bazat exclusiv pe forța Royal Navy pentru protecție;pe măsură ce amenințarea germană a devenit evidentă, din ce în ce mai multe vase comerciale au fost echipate cu armament pentru a se putea apăra singure. În primele șase luni ale războiului, spre exemplu, 1900 de nave au fost înarmate cu mitraliere sau tunuri. La sfârșitul lui 1940, numărul lor ajunge la 3400.
Mai mult însă decât echipamentul armat conta caracterul marinarilor, cunoscuți pentru perseverența lor și refuzul de a ceda în fața inamicului. În porturile britanice, marinarii care nu purtau uniformă riscau să fie abuzați sau batjocoriți de oameni care credeau că au în față bărbați care s-au eschivat de la serviciul militar și datoria față de țară. Însă uniforma sau insigna de rever schimbau imediat atitudinea celor din jur, mai ales că după 1940, întreaga țară a recunoscut munca și eroismul lor, pe măsură ce presa britanică a început să scrie despre lupta din Atlantic și implicarea marinarilor.
Eroismul marinarilor Royal Navy și stoicismul celor Merchant Navy în luptă sau după distrugerea propriilor nave au devenit teme obișnuite în ziarele britanice, precum și la radio. Această atenție publică asupra rolului jucat de Merchant Navy, precum și nevoia de a menține un flux stabil de noi recruți, a dus la mai multe inițiative guvernamentale între 1939 și 1945. Astfel, fiecare membru de echipaj supraviețuitor al unui atac inamic era intervievat de un ofițer al Royal Navy pentru a se asigura că toți marinarii învață de pe urma atacurilor și că știu ce măsuri să ia atunci când nava se scufundă. Apoi, fabricanții de nave comerciale și Consiliului pentru Cercetări Medicale au făcut tot posibilul pentru a crește șansele de supraviețuire ale marinarilor prin dezvoltarea unor noi tipuri de bărci de salvare și diverse instrumente esențiale supraviețurii, precum transmițătoare radio portabile, lumini pentru veste de salvare sau bărci de salvare antideflagrante. Între timp, Ministerul Informațiilor publica regulat postere și materiale în care promova rolul marinarilor comerciali și folosea presa, expozițiile publice și filmele pentru a accentua eforturile guvernamentale pentru a asigura supraviețuirea acestora.
În 1943-1944, devenise deja evident că submarinele germane standard tip VII și IX sunt învechite, în timp ce liderii germani sperau ca cele mai recente inovații tehnice să-i ajute în luptă. Apoi, în ultimele săptămâni ale războiului, marina germană a făcut tot posibilul pentru a reaprinde conflictul din Atlantic cu ajutorul unei noi generații de submarine:tip XXI și XXIII. Capabile să rămână mai mult timp sub apă, nedetectate de aviația Aliată, și să se deplaseze sub apă cu viteză mult mai mare decât majoritatea vaselor de escortă, aceste submarine aveau potențialul de a oferi Kriegsmarine avantajul esențial în fața Aliaților. Din nefericire pentru ei însă – și din fericire pentru echipajele Merchant Navy, care ar fi fost victimele lor –, aceste submarine nu au devenit operaționale decât prea târziu, când războiul în Europa era aproape de sfârșit, iar Germania nu mai avea cum să câștige.
Lucrul cel mai remarcabil este că după șase ani de luptă în Atlantic, moralul ambelor tabere, atât al Merchant Navy cât și al adversarilor germani, rămăsese de neclintit, în ciuda bătăliei lungi și a faptului că fiecare tabără pierduse aproximativ 30.000 de oameni.
Sursa:BBC History magazine, vol. 12, nr.3, 2011
