Basarabia, teritoriu de compensaţie în jocul dintre marile puteri
Nerespectând principiile liberului comerţ, Rusia trebuia îndepărtată de la cursul inferior al Dunării şi al Prutului – motiv pentru care diplomaţii marilor puteri insistau asupra modificării frontierei sudice a imperiului. Cu diferenţele de-acum cunoscute:reprezentanţii britanici erau categorici, în vreme ce trimişii Franţei şi Austriei erau mai degrabă oscilanţi, nevrând să irite Rusia;care apela la toate subterfugiile, pentru a întârzia punerea în aplicare a deciziei de rectificare a teritoriului basarabean;ruşii pretindeau că hărţile folosite în negocierea de la Paris, din 1856, fuseseră greşite şi prost interpretate, aşa că încercau să păstreze o localitate care, printr-o serie de canale, comunica în continuare cu Dunărea...
La mai bine de un secol şi jumătate de la încheierea sa, Războiul Crimeii continuă să suscite un puternic interes în rândul istoricilor pasionaţi de diplomaţia secolului al XIX-lea. Originile luptelor, derularea negocierilor de pace, moştenirea conflictului pe scena internaţională sunt aspecte asupra cărora noi surse sau abordări pot contribui, în sensul clarificării unui eveniment istoric pe cât de important, pe atât de obscur. Un rol semnificativ în atragerea puterilor occidentale, a Marii Britanii, mai ales, în conflictul din Orient, l-a avut aşa-numita „chestiune Sulina”, disputa diplomatică ruso-britanică vizând navigaţia prin gurile Dunării. Formulată ca ipoteză de lucru de istoricul american John Vernon Puryear în anii ’30 ai secolului trecut, teza a fost îmbrăţişată de doi istorici români, Radu Florescu şi Paul Cernovodeanu, care au susţinut-o, în lucrări mai generale, pe baza surselor diplomatice şi economice britanice.
Astfel, după anul 1829, cabinetele occidentale erau tot mai convinse de faptul că Rusia sabota liberul comerţ prin porturile Brăila şi Galaţi, pentru a favoriza schimburile propriilor debuşeuri, al Odessei în special. Vicontele Palmerston, artizanul politicii externe londoneze în toată această perioadă, a acordat o atenţie deosebită regiunii gurilor Dunării, care, alături de Circasia, reprezenta zona de maximă presiune a Rusiei în ofensiva ţarismului spre Strâmtori. Pe măsură ce Principatele deveneau şi o valoroasă piaţă de aprovizionare/desfacere în schimburile economice internaţionale, iar introducerea navigaţiei cu aburi pe fluviu creştea exponenţial valoarea comercială a regiunii, atitudinea Rusiei în chestiunea navigaţiei prin gura Sulina a devenit un exemplu quasi-didactic despre tratamentul discriminatoriu al ruşilor faţă de competitorii lor comerciali.
„Majestatea Sa Împăratul tuturor Rusiilor consimte la rectificarea frontierei sale în Basarabia”
Fără a mai insista asupra acestor preliminarii, menţionăm că, încă înaintea izbucnirii crizei orientale din 1853, cercurile politico-economice occidentale analizaseră oportunitatea includerii Dunării între fluviile internaţionale care respectau principiile Tratatului de la Viena (1815), o soluţie potrivită pentru a garanta acest fapt fiind îndepărtarea Rusiei de la gurile Dunării. Intenţia a căpătat o formă concretă în 1854, în contextul negocierilor de după implicarea Marii Britanii şi Franţei în conflict, punctul doi dintre cele patru cereri ultimative adresate Rusiei de guvernele de la Londra, Paris şi Viena fiind tocmai asigurarea libertăţii navigaţiei pe Dunăre. Solicitarea a fost intens dezbătută în cadrul negocierilor bilaterale şi a conferinţei ambasadorilor, organizată la Viena în anul 1855.
Acceptând principiul libertăţii de navigaţie, Rusia a încercat să evite rectificări teritoriale în Basarabia, stârnind astfel fulgerele lui Palmerston, ajuns în februarie 1855 prim-ministru britanic. Un mare realist al diplomaţiei mondiale, Palmerston considera că micile concesii nu pot împăca Rusia, iar marile concesiile erau complet periculoase. Astfel, cum nu putea fi mulţumită de înfrângerea militară, Rusia trebuia paralizată. În cadrul negocierilor de la Paris, Clarendon, secretarul de stat britanic, avea dispoziţii clare să insiste asupra rectificării frontierei basarabene, deşi reprezentaţii Franţei şi Austriei, Walewski şi Buol, ezitau să fie la fel de radicali. Cu mesaje repetate către Paris de a-şi păstra ataşamentul faţă de alianţa învingătoare şi cu anunţul că Marea Britanie are „mijloacele de a continua singură războiul”, Palmerston l-a convins pe oscilantul împărat Napoleon al III-lea să trimită Rusiei un ultimatum în care solicita restituirea Basarabiei. Pe 7 martie 1856, în cadrul unei cine private, Napoleon şi Clarendon au negociat modificarea frontierei basarabene, iar o săptămână mai târziu Orlov a anunţat adeziunea ţarului faţă de cele decise. Principiul pe care se realizase această cedare territorială era îndepărtarea Rusiei de la cursul inferior al Dunării şi al Prutului şi, astfel, excluderea sa dintre statele riverane fluviului european. Stipulaţiile au fost incluse în articolele 4 şi 20 ale Tratatului de la Paris, unde se preciza în mod explicit că „pentru a asigura mai bine libertatea navigaţiei Dunării, Majestatea Sa Împăratul tuturor Rusiilor consimte la rectificarea frontierei sale în Basarabia”.
Insula Şerpilor – cui trebuia să-i revină?
Greu obţinută, în condiţiile politicii duplicitare a Franţei, care încă de la Paris îşi arătase bunele oficii faţă de Rusia, satisfacţia britanică s-a dovedit extrem de greu de pus în practică, iar două incidente în directă legătură cu gurile Dunării au fost aproape să „rupă în bucăţi” întregul sistem de pace. Secundare în sine, cele două probleme, Insula Şerpilor şi „chestiunea Bolgrad”, au fost folosite de abilul Gorceakov, noul cancelar al Rusiei, drept pana cu care a încercat despicarea alianţei anglo-franceze, iar de către Palmerston drept barometru al relaţiilor dintre puterile învingătoare.
Astfel, aplicarea prevederilor păcii de la Paris s-a dovedit extrem de dificilă, tergiversările Rusiei şi conciliatorismul Franţei determinându-l pe Palmerston să retrimită flota britanică în Marea Neagră şi pe contele Buol să amâne evacuarea trupelor austriece din Principate. Prima dintre probleme a fost cea a Insulei Şerpilor, al cărei statut era oarecum incert, căci tratatul nu menţiona expres cui trebuia să-i revină. Astfel, considerându-se stăpână de drept, Rusia a trimis pe insulă, în vara anului 1856, o mică garnizoană care trebuia să administreze farul construit acolo, important reper pentru navigatori, dar poziţiile erau deja ocupate de un detaşament de 50 de turci. Cum Walweski considera că insula nu are importanţă strategică, iar ruşii o puteau administra mai bine decât turcii, ministrul francez susţinea acordarea ei către Rusia, de funcţionarea farului urmând să se ocupe Comisia Europeană a Dunării. Însă Palmerston socotea pretenţiile Rusiei complet intolerabile, căci insula făcea parte din sistemul Deltei Dunării, regiunea cedată prin tratatul din 30 martie 1856.
Astfel, Palmerston a solicitat ca flota britanică să se ocupe de apărarea suveranităţii otomane, iar nava „Gladiator” a fost trimisă, în iulie 1856, să analizeze situaţia de la faţa locului. Palmerston a cerut dislocarea de pe insulă a detaşamentului de 8 soldaţi ruşi, bine primiţi de mai numeroşii turci ce ocupau insula („Iau asupra mea responsabilitatea să-i îndepărtez pe ruşi de pe Insula Şerpilor şi nu-mi asum umilinţa de a le permite să rămână acolo”), însă atitudinea belicoasă a premierului britanic a primit criticile mai pacifistei regine Victoria şi a altor politicieni care doreau detensionarea relaţiilor cu Rusia. În tot acest timp, guvernul rus susţinea că disputa vizând stăpânirea insulei trebuia supusă deciziei colective a puterilor europene, poziţie ce se bucura de tot mai mulţi susţinători şi în Franţa, rodul politicii abile duse la Petersburg de ducele de Morny, care se plângea de încăpăţânarea britanică în „mizerabila chestiune a Insulei Şerpilor”.
Tergiversările Rusiei:Noul Bolgrad sau Vechiul Bolgrad?
Şi mai spinoasă devenise chestiunea delimitării frontierei din sudul Basarabiei, în condiţiile în care, în iunie 1856, reprezentanţii Rusiei pretindeau că hărţile folosite la Paris fuseseră greşite şi prost interpretate. Astfel, delimitarea frontierei trebuia să se facă la sud de oraşul Bolgrad, care urma să rămână Rusiei;cum ruşii pretindeau că există două aşezări cu acest nume, numite Noul şi Vechiul Bolgrad, Imperiul Ţarist susţinea că trebuia urmată graniţa localităţii care îi oferea mai mult teritoriu, dar care, printr-o serie de canale, comunica cu Dunărea, ruinând astfel unul dintre scopurile strategice majore ale tratatului – excluderea Rusiei din rândul riveranilor Dunării.
Politica de tergiversare şi obstrucţionare a aplicării condiţiilor păcii avea susţinerea lui Walewski, care considera că Rusia trebuia să primească în totalitate coloniile de bulgari ce-şi aveau centrul la Bolgrad, în vreme ce Palmerston a reacţionat cu duritate:„încercarea de a substitui oraşul sudic celui nordic este pur şi simplu un act cu care Anglia şi Franţa nu pot fi de acord fără a se expune ele însele şi negocierile purtate de ele la derizoriu”. Astfel, Franţa a încearcat să medieze un compromis – cedarea Insulei Şerpilor către Turcia în schimbul unor concesii făcute Rusiei în sudul Basarabiei, în vreme ce ţarul Alexandru al II-lea a solicitat ca punctele în dispută să fie analizate în cadrul unei conferinţe a marilor puteri. Temerea lui Palmerston era că apropierea ruso-franceză făcea deciziile unui nou areopag mai puţin favorabile intereselor britanice, calculul arătând că la Dunărea de Jos Marea Britanie putea conta pe sprijinul Austriei şi Turciei, în timp ce Rusia avea votul Franţei şi Prusiei.
Jocul politic al lui Napoleon al III-lea
Cum opţiunea Sardiniei devenea determinantă, diplomaţia torineză a fost îndelung curtată de puterile europene, punându-l pe inteligentul Cavour într-o nesperată postură de arbitru al echilibrului european. La începutul lunii noiembrie 1856, când presiunea a atins apogeul la Londra, Persigny, ambasadorul francez în Marea Britanie, redutabil adversar al lui Walewski, a solicitat împăratului să se implice pentru a tempera spiritele. Fără ştirea ministrului său de externe, Napoleon al III-lea a orchestrat unul dintre genialele jocuri politice ale carierei sale, solicitând lui Cavour să voteze în „problema Bolgrad” în acord cu Anglia. Cum reprezentantul Franţei urma să susţină Rusia, votul Sardiniei asigura victoria Angliei, însă „prevenea orice pericol în legătură cu alianţa dintre Anglia şi Franţa”.
În acest fel, cu Napoleon „prostindu-şi ministrul de Externe şi acceptând înfrângerea propriului delegat la viitoarea conferinţă”, cum nota Cavour, se creau premisele defăşurării unor noi negocieri diplomatice, începute la Paris la finalul anului 1856. Pe 6 ianuarie 1857, plenipotenţiarii puterilor europene au acceptat ca Insula Şerpilor să fie acordată Turciei, iar Rusia să primească o compensaţie teritorială în zona lacului Ialpuk, cu respectarea principiului excluderii sale de la gurile Dunării. Trebuie spus că soluţia la care se ajunsese fusese mediată de Napoleon, care desenase linia graniţei ce oferea Moldovei ambele Bolgraduri şi lăsa Rusiei Comratul şi o colonie de circa 8.000 bulgari, graniţă acceptată de Marea Britanie ca un favor făcut împăratului Napoleon, nu Rusiei. O altă prevedere menită să sporească stabilitatea regiunii era transferarea Deltei Dunării de la Moldova către Imperiul Otoman, care avea mai multe resurse de a asigura condiţii optime de navigaţie către porturile Galaţi şi Brăila. Se finalizau cu succes pentru diplomaţia ofensivă a lui Palmerston complicate aspecte ce vizau asigurarea deplinei internaţionalizări a gurilor Dunării, chestiuni folosite de Gorceakov drept veritabilă piatră de încercare a solidităţii alianţei franco-britanice. Cât despre Basarabia, ea servise, încă o dată, ca teritoriu de compensaţie în jocul dintre marile puteri europene.
Bibliografie:
Constantin Ardeleanu, Evoluţia intereselor economice şi politice britanice la gurile Dunării (1829-1914), Brăila, 2008
Paul Cernovodeanu, Relaţiile comerciale româno-engleze în contextul politicii orientale a Marii Britanii (1803-1878), Cluj-Napoca, 1986
Radu R. Florescu, The Struggle against Russia in the Roumanian Principalities, 1821-1854, Iaşi, 1999 (ediţia I, München, 1962)
W. E. Mosse, Britain, Russia and the Question of Serpents Island and Bolgrad. Two Incidents in the Execution of the Treaty of Paris, în The Rise and Fall of the Crimean System, 1855-71:the Rise and Fall of a Peace Settlement, Londra, 1963, pp. 55-104
Vernon John Puryear, International Economics and Diplomacy in the Near East. A Study of British Commercial Policy in the Levant. 1834-1853, [f. l.], 1969
Harold Temperley, The Treaty of Paris of 1856 and Its Execution(II), în „The Journal of Modern History”, IV, nr. 4, 1932, pp. 523-543
Dumitru Vitcu, The Treaty of Paris (1856) and the Bolgrad Crisis of Its Execution, în „Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol» din Iaşi, XLIII-XLIV, 2006-2007, pp. 335-353
