Autor 2269 vizualizări


La începutul secolului al XIX-lea, Principatele Române erau niște piese de șah la masa tratativelor diplomatice, fiind folosite ca obiecte de schimb în combinațiile teritoriale ale marilor puteri.

Formal, intervenţia trupelor ruse în Moldova şi Ţara Românească a fost provocată de mazilirea unilaterală, la insistenţa Franţei napoleoniene, în august 1806, a domnilor de orientare filorusă Alexandru Moruzi şi, respectiv, Constantin Ipsilanti şi înlocuirea acestora cu cei de orientare pro-franceză-Scarlat Callimachi şi Alecu Suţu.

Aceasta acţiune a încălcat hatişerifurile din septembrie 1802, prin care s-a fixat modul de desemnare şi destituire a domnilor. În realitate, adevăratele cauze au fost cu totul altele, căci, în octombrie 1806, vechii domni au fost restabiliţi la domnie. Prin intervenţia militară, declanşată la 11/23 noiembrie 1806, Cabinetul de la Petersburg urmărea scopul de a redobândi influenţa sa dominantă asupra Porţii Otomane, pierdută în favoarea Franţei.

REACŢIA MARILOR PUTERI

Rusia imperială în loc să declare oficial război Porţii Otomane a preferat să se adreseze cu un manifest către populaţia Principatelor Române, fapt ce i-a permis ministrului de Externe al Franţei, Talleyrand, să afirme:„Năvălirea ruşilor în Moldova a oferit Europei scandalul unei noi agresiuni împotriva tuturor drepturilor suveranilor". După mai multe încercări de a soluţiona diferendul ruso-otoman, la finele lui decembrie 1806 sultanul Imperiului Otoman declară război Imperiului Rus.

Luând în calcul conjunctura politico-militară din Europa la sfârşitul anului 1806 - începutul lui 1807, interesele strategice ale marilor puteri în Europa de Sud-Est, declaraţiile oficiale ale Petersburgului potrivit cărora acesta era dispus să evacueze Principatele îndată ce Sublima Poartă va satisface cerinţele Rusiei, reacţia marilor puteri a fost în mare măsură previzibilă. Franţa a susţinut categoric Poarta Otomană, promiţându-i-se restabilirea autorităţii ei de altă dată în Principate şi chiar reîntoarcerea unor teritorii cedate anterior Imperiului ţarist; Marea Britanie s-a comportat ca aliat al Rusiei, organizând, în februarie 1807, o mare diversiune în regiunea strâmtorilor Dardanele şi Bosfor; Austria şi Prusia au luat o atitudine rezervată.

În Principate, reacţia la invazia trupelor ruse de asemenea a fost diferită, variind în funcţie de orientărilor politice externe ale grupărilor, „partidelor" existente (pro-ruse, profranceze şi prootomane), inclusiv organizarea unor acţiuni antiruse, îndeosebi în Ţara Românească, unde influenţa franceză era considerabilă. În Moldova, tradiţional, predomina influenţa rusă, fapt atestat şi în notele diplomatice ale consulilor francezi la Iaşi.

PRINCIPATELE, PIESE DE ŞAH

La începutul secolului al XIX-lea, îndeosebi în perioada războiului ruso-turc din anii 1806-1812, s-a produs internaţionalizarea problemei Principatelor Române. Dacă pe parcursul secolului al XVIII-lea actorii principali ai disputei erau Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Austriac, apoi la începutul secolului al XIX-lea în această dispută s-au mai implicat Franţa şi Anglia, iar problema principatelor, din una regională, s-a transformat în una internaţională. În ţesătura combinaţiilor politice şi a duelurilor diplomatice de la începutul secolului al XIX-lea, Principatele figurau ca nişte piese de şah la masa tratativelor diplomatice, fiind ameninţate cu anexarea totală sau parţială şi proiectate ca obiecte de schimb în combinaţiile teritoriale ale marilor puteri în Orient. Schimbarea radicală a atitudinii Cabinetului de la Petersburg faţă de Principatele Române a fost determinată de tratatele ruso-franceze semnate la 25 iunie /7 iulie 1807, la Tilsit, unde în mod tacit s-au delimitat sferele de influenţă între Rusia şi Franţa.

DELIMITAREA SFERELOR DE INFLUENŢĂ

Curtea imperială rusă nu doar a refuzat să evacueze Principatele, conform prevederilor acestor tratate, ci a cerut imense achiziţii teritoriale în partea europeană a Imperiului Otoman, pe care conta să le obţină cu medierea Napoleon. Către sfârşitul anului 1807-începutul lui 1808 s-a definitivat proiectul maximum al cerinţelor teritoriale în Europa de Sud-Est:anexarea Basarabiei (Bugeacului), Moldovei şi Valahiei cu fixarea hotarului pe Dunăre, această prevedere constituind condiţia sine qua non pentru iniţierea negocierilor de pace ruso-otomane.

Pentru a menţine Imperiul Rus în orbita politicii externe a Franţei, îndeosebi în sistemul blocadei continentale împotriva Angliei, Napoleon a consimţit introducerea în tratatul ruso-francez de la Erfurt (1808) a clauzei prin care Curtea de la Paris recunoaşte anexarea Moldovei şi a Ţării Româneşti la Rusia imperială. Încercările de a iniţia negocierile de pace în baza condiţiilor preliminare ruse erau sortite eşecului, fiind respinse categoric de către Poarta Otomană.

RUSIA ÎŞI REDUCE DIN APETITUL TERITORIAL

Sub presiunea factorilor externi, principalul dintre aceştia fiind pericolul iminent al războiului cu Franţa, Cabinetul de la Petersburg a fost constrâns să cedeze. În iunie 1811 ruşii au vrut să anexeze întreaga Moldovă, cu fixarea hotarului pe Siret. Condiţia a fost respinsă categoric de către sultanul Imperiului Otoman. În fine, negocierile s-au finalizat cu încheierea, la 16/28 mai 1812, la Hanul lui Manuc bei din Bucureşti, a tratatului de pace ruso-turc, în urma căruia Moldova de Est (teritoriul Moldovei istorice dintre Prut şi Nistru) este anexat de către Rusia ţaristă. La 6 iunie 1812 generalul rus Ivan Harting aduce la Iaşi vestea păcii, declarând limpede că de acum înainte Prutul va fi hotar, producându-se astfel sfâşierea Moldovei istorice.

După cum afirma pământeanul nostru Leon Casso „pentru prima dată Rusia a anexat supuşi creştini de ai Porţii din Europa", oferindu-i-se posibilitatea să dovedească „popoarelor creştine din Balcani în ce constă deosebirea dintre creştinii de sub jugul otoman şi gradul de fericire ce i-ar aştepta, dacă ar fi adumbriţi de aripile vulturului cu două capete!". Bucurându-se de o influenţă şi autoritate în Principatele Române pe parcursul celor de aproape 40 de ani ce s-au scurs de la pacea de Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia pravoslavnică, prin încorporarea Moldovei de Est, şi-a pierdut imaginea de altă dată în faţa moldovenilor. Destinul istoric al Principatelor Române în perioadă hotărâtoare dintre anii 1806-1812 a fost totalmente pus la discreţia marilor puteri care disputau spinoasa problemă orientală, unul din rezultatele căreia a fost la acel moment cotropirea teritoriului de Est al Ţării Moldovei. Privită în acest context îşi menţine actualitatea sintagma lui Constantin Giurescu „cu răpirea Basarabiei începe marea dramă a istoriei noastre contemporane...".

 

Ion Jarcuţchi este Doctor conferenţiar la Institutul de Istorie, Stat și Drept al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova