Autor 12254 vizualizări


Venirea Misiunii Militare Franceze în România anului 1916, în plină criză militară, este un eveniment care a fost lăudat încă din acele zile până astăzi, aproape fără vreo umbră de dubiu asupra necesității ei și a urmărilor acțiunii sale. În general, se știe că generalul Berthelot a fost un mare prieten al poporului român și omul care a avut o contribuție vitală modernizării și refacerii armatei române în primăvara și vara anului 1917. În principiu, așa a și fost, dar relațiile sale și ale membrilor Misiunii cu militarii români nu au fost lipsite de momente tensionate.

Populația și autoritățile centrale românești erau foarte fericite de prezența și de activitatea Misiunii Militare Franceze. Cu armata, relațiile nu au fost atât de joviale, apogeul animozităților fiind reprezentat de relația foarte tensionată dintre generalul francez și generalul Averescu, relație pe care o putem urmări în jurnalele celor doi.

Generalii erau pe poziții antagonice și din cauza situației obiective: Averescu studiase în Italia, nu în Franța, cu toate că vorbea fluent franceza. Era adeptul tacticilor și al strategiei germane și avea o admirație nedisimulată față de Germania. Colaboratorii și apropiații săi erau de origine germană sau filogermani. Politicienii care erau apropiați lui Averescu erau dintre cei care ceruseră neutralitatea sau chiar alierea cu Germania și care acum cereau pacea, lucruri inacceptabile pentru Berthelot. Lucrând la Marele Cartier General în fiecare zi, Berthelot era în mijlocul unui corp de ofițeri superiori care nu-l suportau pe Averescu, chiar dacă acesta era unul dintre cei mai buni și mai eficienți ofițeri superiori ai Armatei Regale Române. Animozitatea exista din partea generalului român și față de Brătianu, și față de Rege, pentru motive politice sau personale mai vechi: nu fusese numit comandant al armatei în 1916, așa cum fusese în 1913. Era normal deci să fie enervat de poziția ocupată de Berthelot la MCG și de influența sa.

Existau diferențe de opinie în ce privește situația operațională: Berthelot era adeptul rotației unităților pe front și al creării unor rezerve puternice. Averescu implementa procedurile românești, urmărea concentrarea de trupe în zone critice ale frontului și rămânerea pe poziții, condiționat fiind și de lipsa recruților și încorporabililor care să formeze o rezervă eficientă.

Berthelot observa că Averescu cere mereau trupe, și nimeni nu i se împotrivește, de frică. Averescu numea sfaturile lui Berthelot teoretice, fără aplicabilitate practică la situația frontului românesc.

De la început, generalul francez a fost izbit de situația de fapt. În 17 octombrie 1916, scria: „Ajungând aici, am găsit oamenii destul de deprimați din cauza eșecurilor suferite de armata română și sunt obligat să-i remontez puțin. Dar lumea aceasta cam uită proverbul «Ajută-te singur și Cerul te va ajuta» și strigă după ajutor în toate părțile. Ei mă privesc ca pe un salvator, când primul lucru pe care ar trebui să îl facă ar fi să își revină. În sfârșit, sper că voi putea să dau o mână de ajutor pe aici.”


Peste o săptămână, românii „nu erau deloc pregătiți pentru război, iar nepăsarea lor naturală face ca și acum, la câteva săptămâni de la intrarea în război, să fie tot așa de «în afară».”.

Apreciază totuși soldatul român: „Sobru, frugal, având puține nevoi și mulțumindu-se cu ce are, realist, deși poet în anumite momente, iar înainte de toate un om de bun-simț, căci știe că nimic nu se obține fără muncă, disciplinat de la natură […] iată admirabilul instrument de care dispune România”. Soldatul român pare bun sau măcar rezistent, dar ofițerii sunt „de o slăbiciune extraordinară”. Poate au curaj, dar nu au niciun pic de voință.

În decembrie 1916, scria: „Aici este imposibil să contezi pe ceva. O trupă care a rezistat bine focului este oricând capabilă să o ia la fugă, chiar când te aștepți cel mai puțin. Este exact ce i s-a întâmplat alaltăieri armatei care apăra Bucureștiul.” (...) Lucrul cel mai surprinzător e mentalitatea oamenilor de aici. Nimeni nu încearcă să riposteze. Toată lumea este la pământ. Ofițerii români sunt primii care dau exemplu negativ. Oamenii cu funcții se gândesc mai ales la propriile interese și aproape deloc la acelea ale țării lor. Nu-ți vine să crezi ce lașitate domnește peste tot!”; „... ceea ce fac românii mi se pare din ce în ce mai penibil. Nu găsești pe nimeni care să fie într-adevăr demn să comande; sunt indivizi fără caracter, în care e foarte greu să ai încredere”. Ineficiența și delăsarea erau absolute, iar aceste idei erau împărtășite la început și de ofițerii Misiunii, mai ales că unii dintre ei, în luptele din toamna târzie a anului 1916, au fost lăsați răniți pe câmpul de luptă, în timpul retragerilor haotice.

Opiniile se schimbă în anul 1917, după reorganizarea armatei. Acum, cu nedisimulată mândrie, Berthelot scrie vesel despre succesele armatei și despre speranța că victoria poate fi obținută. „Exista speranță”.

Berthelot nu l-a suportat pe Averescu de la început, scriind despre el după prima întrevedere: „Ce fel de om este acesta? Critică pe toată lumea și se plânge că nu i se dau mijloacele de a ataca. Dorește întăriri. Este imposibil de înțeles ce vrea să facă cu ele. Oare se cunoaște pe sine?” În noiembrie 1916, cu ocazia luptelor din trecători, scria din nou: „Generalul acesta are o idee aparte despre reorganizare, care constă în a dezorganiza unitățile ce i se trimit.”; „... chiar dacă toată armata română i-ar sta la dispoziție, tot nu i-ar fi de ajuns!”

Aflând despre ambițiile politice ale lui Averescu, îi face o scurtă caracterizare deloc măgulitoare: „Este o ocazie pentru Averescu de a protesta față de insuficiența întăririlor! De unde vrea să le luăm? Este un nesătul! Înțelege oare? Spirit îngust, suspicios, indisciplinat, un adevărat exemplar de general politician. Campania din 1913 l-a ridicat pe un piedestal. Gândiți-vă, numai! Să câștigi un război fără să tragi măcar un foc de armă! Tare mă tem că acel război, împotriva unui inamic deja învins, nu a fost decât o școală nepotrivită pentru armata română, subapreciind necesitatea luptei și compromițând ideea de sacrificiu!”


Generalul Averescu, la rândul său, a avut multe de zis și de scris față de Misiunea Franceză și față de Berthelot, căruia nu îi contesta meritele, experiența și cunoștințele, dar le considera inaplicabile frontului românesc și situației armatei române.

Încă de la venirea Misiunii, Averescu scria: „Am avut o întrevedere cu ofițerii francezi. Nu știu dacă nu vor încurca treaba. Sunt foarte inteligenți și bogați în cunoștințe. Dar inteligență avem și noi, prea mulți chiar și tot astfel și cunoștințe. (...) Ceea ce ne lipsește nouă este metoda și simțul practic, sub raportul acesta nu cred că stau tocmai bine nici dânșii. Desigur au experiența a doi ani de războiu, dar am impresiunea că le lipsește simțul practic, pentru a vedea că ceea ce se aplică în Franta nu se poate aplica fără modificări la noi.” Efectivele românești erau net inferioare celor franceze și nu se putea manevra cu ele la fel ca pe Frontul de Vest. Inamicul era, de asemenea, concentrat mult mai mult ca în Vest, pe spații relativ restrânse.

Aducerea francezilor este pentru Averescu o umilință națională: „Cine a avut ideia cu aducerea francezilor nu cred că a făcut ceva bun. Eu înțeleg și umilința, dar cu folos real. În cazul acesta ne-am umilit și nici nu văd, nici nu prevăd compensațiunea.”

Averescu era nervos fiindcă Berthelot făcea vizite pe front și dădea ordine, unele contrare celor pe care le-ar fi dat Averescu, sau în contra situației pe care românii o considerau ca justă. Îi numește pe ofițerii francezi „dădace” și răbufnește apropo de refuzul de a i se trimite întăriri: „Nu admit să se discute și să se puie la îndoială arătările mele. Dacă am spus că este nevoe de ajutor, înseamnă că este în adevăr nevoe. Aceasta este chestiunea de fond; în ceea ce privește cea de formă, aș dori să mi se spuie oficial, în ce calitate se amestecă ofițerii francezi în chestiunile de comandament. Aveam numai cunoștință că sunt admiși a ne ajuta cu experiența lor de războiu, dar nu mi s'a spus că pot să se amestece în comandament.” Considera că armata și soarta țării au fost date unor diletanți, iar rolul lui Berthelot era de consilier, nu de comandant ale cărui ordine deveneau executorii. „Generalul Berthelot nu a procedat așa fel ca să câștige încrederea noastră si inimele noastre − cum i se recomandase de generalul Joffre − ci, în fața slăbiciunei Comandamentului nostru, și-a impus fără nici un menajament felul său de a vedea. Spiritul acțiunei Șefului misiunei a fost transmis și membrilor misiunei, detașați pe lângă Comandamente, unde însă nu au găsit întotdeauna același ecou. (...) Anumiți ofițeri francezi au primit și misiunea de a se deplasa la Diviziile care erau atacate și de a asigura executarea ordinului ca acestea să nu se retragă sub nici un motiv. […] M.C.G. crea astfel organe de Comandament − fără răspundere, având grade inferioare Comandanților de Divizii − în afară de acelea ce în mod natural trebuiau să conducă operațiunile în spiritul intențiunitor M.C.G. Această deformare a concepțiunii exercitării comandamentului era consecința firească pe de o parte a presiunii șefului misiunei și pe de alta a slăbiciunei M.C.G.” Relația românilor cu francezii a fost dictată de felul în care francezii s-au purtat și de temperamentul fiecăruia, în general fiind vorba de legături amicale. Mulți au adus în armata română „o notă de demnitate, devotament în serviciu și eroism”, colaborând „cu tragere de inimă” la instrucția unităților, mai ales în folosirea armamentului nou, sosit din Franța.


La 6 mai 1917, când îl vizitează Berthelot și află că este posibil să plece în Franța, pentru a prelua comanda unei armate acolo, Averescu scrie în zeflemea că simte că va fi un avantaj pentru români, și că războiul va fi câștigat. Berthelot nu e conectat cu realitatea rusă sau germană, fiind „de o suficiență nemăsurată, căptușită cu o superficialitate uimitoare”.  

Totuși, Averescu recunoaște că generalul francez este o fire deschisă, un optimist, ineficient în România, suflet bun, dar influențat negativ de cei din jurul lui. Îl consideră răspunzător pentru dezastrele românești de pe Jiu și Argeș și nu suportă să îi fie date lecții de tactică și de strategie mai ales de față cu alții, așa cum făcuse Berthelot. Totodată, este negru de furie că presa franceză îl laudă pe Berthelot pentru reorganizarea armatei române, meritele fiind exclusiv ale ofițerilor români.

Paradoxal, mai târziu, Averescu notează că a dat ordin ca ofițerii români să petreacă mai mult timp cu cei francezi și să fie foarte amabili și prietenoși, comandanții având sarcina de a sancționa „cu cea mai mare severitate orice atitudine nerespectuoasă față de aliații noștri, explicându-le că numai cu ajutorul lor vom fi în măsură după reorganizare să curățim țara de dușmani.” Realism pragmatic sau pură politică?

Despre relațiile cu Berthelot, Avrescu scrie că au fost întotdeauna curtenitoare, dar reci, generalul francez având „ceva” împotriva lui încă de la început. Explicația, scrie Averescu, poate rezida în opoziția sa la influența și la acțiunile francezilor, apoi asupra modului de conducere a operațiunilor și, în fine, a situației defavorabile create lui de către Brătianu. Animozitatea fățișă ar fi început de la Bătălia Bucureștiului, crescând cu ocazia retragerii în Moldova și creării „Triunghiului Morții”, acesta din urmă fiind o idee franceză, născută din mediocritatea ofițerilor francezi, idee combătută energic de Averescu, fără a fi ascultat de cineva. Averescu menționează și că Berthelot îi spusese că se află în România pentru a apăra interesele Franței și a cruța fiecare strop de sânge francez, ideal pentru care va cere orice sacrificiu din partea aliaților.

În fine, generalul român recunoaște că relațiile cu ofițerii francezi au fost bune și că, în ciuda atitudinii lor superioare și adeseori jignitoare, francezii au ajutat mult la reorganizarea armatei române și și au avut o contribuție importantă la stabilizarea frontului. Menționează că nu l-a confundat niciodată pe „antipaticul” general Berthelot cu Franța și că alianța cu marele stat occidental a fost întotdeauna pe primul plan pentru el. În 1918, atunci când Misiunea Militară Franceză a trebuit să părăsească România ca urmare a armistițiului cu Puterile Centrale, Averescu a fost cel care s-a ocupat personal de asigurarea părăsirii în siguranță a țării de către trenul care îi ducea pe francezi.

Acest text este un fragment din articolul „Ca fraţii” apărut în Historia Special nr.20, disponibilă la toate punctele de distribuţie a presei în perioada 27 septembrie 2017-25 decembrie 2017, dar şi în format digital, pe paydemic.com 


 Cumpără Acum