Aventura vikingilor în Occident. Cum au devenit scandinavii din jefuitori colonizatori
Pirații scandinavi au ținut sub teroare Occidentul mai bine de două secole, iar izvoarele nu sunt deloc îngăduitoare cu acești talentați lupi ai mărilor. Deloc de mirare, căci perspectiva este cea a victimelor. Cine sunt piraţii? Grupuri de tineri aventurieri din Norvegia, Danemarca și Suedia, care își părăsesc locurile de baștină în căutare de bogății și de prestigiu. Norvegienii iau calea vestului, spre Irlanda, Scoția, Anglia, insulele Feroe, Islanda, Groenlanda, până în punctul terminus al marii călătorii, țărmurile Americii. Danezii se orientează spre Anglia și Franța, ajungând până la Mediterana. Suedezii colonizează zona Balticii și-şi croiesc drum prin Rusia până ajung la Constantinopol. Aventura lor are însă finalităţi cu mult mai importante:diaspora scandinavă contribuie la conturarea formațiunilor statale în numeroase zone, ceea ce face din această migrație târzie un subiect extrem de interesant.
Nu ne vom ocupa în acest articol de cauzele care au dus la „declanșarea” epocii vikinge, o temă mult prea vastă pentru a fi tratată în câteva pagini, dar vom puncta sumar un aspect relevant pentru înțelegerea identității și motivației acestor pirați. Desigur că putem vorbi despre cauze economice, demografice, politice, climatice, în declanşarea acestui fenomen, dar niciuna dintre acestea nu a avut un rol fundamental în stimularea deplasărilor. În realitate, diaspora scandinavă nu a rezultat atât din suprapopulare și slăbiciunile vecinilor, cât din nevoia de afirmare a tinerilor nordici, în căutare de prestigiu pe plan social și economic, în căutare de averi care le-ar fi permis să se însoare sau să-și creeze propriul alai de războinici. Iar aceasta se putea obține doar pe calea armelor, și eventual în afara Scandinaviei, unde competiția era deja acerbă.
Tinerii războinici, alături de căpetenii cu pretenții de șefi militari sau tot felul de exilați, au alcătuit butoiul cu pulbere care va exploda în teroare. Pur și simplu, nu toată lumea putea accede la un statut superior dacă rămânea pe meleagurile natale. Dacă ne gândim și la război ca formă de inițiere în viața de adult sau la conotațiile puternic fataliste ale mitologiei scandinave, putem înțelege mai bine setea de aventuri marțiale ale tinerilor războinici[1]. Ne vom opri momentan asupra activităților acestora în vestul Europei, acolo unde, din jefuitori, scandinavii au devenit colonizatori.
Insulele, baze excelente pentru raiduri
Dacă aruncăm o privire asupra istoriografiei care abordează expansiunea scandinavă, vom constata că de cele mai multe ori se vorbește despre deplasările către sud-vest, percepute ca o adevărată năpastă. Cronica anglo-saxonă, când vorbește despre atacul de la Lindisfarne din 793, îl asimilează unuia dintre semnele care au vestit moartea regelui Offa și a papei Adrian I. Nu era însă prima dată când vikingii făceau ravagii pe coastele Angliei. Un an mai devreme, chiar Offa, regele Merciei, organizează defensiva coastelor. Iar în 789, Beaduheard din Dorchester sfârșește tragic sub sabia norvegienilor din Hordaland. În zona Franței atacurile au loc ceva mai târziu. Dacă până în 820 vikingii nu întreprind decât raiduri sporadice în Frizia, după această dată atacurile se înmulţesc considerabil și este foarte interesant de urmărit cum acționează pirații scandinavi.
În 834, o mică flotă prădează orașul Nantes, pe Loara, moment în care și laici, și clerici deopotrivă își pierd viața. Dar proviziile pe care vikingii le găsesc aici nu sunt suficiente, așa că aceștia se îndreaptă spre bucățile de pământ din sudul fluviului, iar Annales Bertinianirelatează că ocupă Île de Noirmoutier și Île d’Yeu. Vikingii aveau o preferință pentru insulițe:Thanet și Sheppey la guraTamisei, Oissel și Jeufosse la gura Senei sau chiar mult mai departe, la vărsarea Guadalquivirului. Pentru scandinavii care circulau cu faimoasele lor corăbii înguste aceste locații erau baze excelente pentru raiduri. În plus, este de luat în seamă și elementul psihologic:de pe o astfel de insuliță aveau vedere spre toate orizonturile și nimic nu putea să-i ia prin surprindere.
Mai concret, le asigurau posibilități de deplasare imediată și ocazii nenumărate de a captura vase inamice. Insulele erau însă mai mult decât un concept tactic, având o semnificație aproape magică pentru nordici. Primele atacuri în Irlanda (la Inismurray și Inisbofin) se îndreaptă tot împotriva unor mănăstiri izolate pe insule. Orașul negustoresc Dorestad, jefuit periodic, era situat tot pe o insulă, iar Isle of Man devine un punct de reper fundamental pentru rutele vikingilor. Când ajung în zona Rinului, pirații sunt blocați de către regele Lothar tot pe o insulă, în apropiere de Neuss. Când atacă Parisul în 845, sub privirile trupelor lui Carol cel Pleșuv, vikingii spânzură 11 prizonieri pe insula de pe Sena.
Din avanposturi, insulele se transformă iarna în aşezări semi-permanente
Astfel de locații vor constitui un topos al istoriei vikinge și mult mai târziu:în 991, la Madon, vikingii reproșează oastei inamice că sunt împresurați și nu pot desfășura o luptă dreaptă. Din nefericire pentru lordul local, Brihtnoth, acesta ia neinspirata decizie de a le permite piraților să vină la mal, unde aceștia îi nimicesc oastea. Posesia unei insule devenise și un puternic simbol al libertății:Parisul fusese asediat în 885/7 mai bine de 12 luni, pentru că vikingii voiau cu orice preț să câștige accesul spre nord. Treptat, insulele se transformă din avanposturi în așezări semi-permanente iarna. Iar caracteristicile corăbiilor (chila plată) permiteau o mai mare independență față de porturi, ceea ce a reprezentat și o premisă a colonizării. Inițial, a fi viking era mai mult un job „sezonier”, dar, odată cu raidurile, scandinavii își dau seama că poate nu era o idee rea să își petreacă iernile, mai blânde în sud, departe de casă. De la micile campanii de jaf se ajunge la o cucerire ceva mai sistematică, iar în cele din urmă la colonizare. Din aceste activitați zeloase ale vikingilor au rezultat trei formațiuni politice importante:regatul din jurul Dublin-ului, Danelag în Anglia și ducatul Normandiei.
În Irlanda vikingii se năpustesc tot la finele secolului al VIII-lea. Vizat era îndeosebi sud-vestul, acolo unde un anume Thorgeir profită, în 840, de războaiele civile din Ulster pentru a captura centrul religios și laic de la Armagh. Thorgeir încearcă să organizeze acolo o formațiune politică, dar este luat prizonier de regele din Meath și ucis. În curând sosește tot aici o flotă daneză[2], care cucerește fortăreața norvegiană de la Dublin. Nu pentru mult timp, căci norvegienii conduși de frații Olaf și Ivar își iau revanșa. În vreme ce Olaf își împarte activitățile între Irlanda și Norvegia, fratele său va ajunge într-un final rex Normanorum totius Hiberniae et Britanniae. Un titlu cât se poate de nominal, căci scandinavii se aflau într-o permanentă confruntare unii cu alții.
De un astfel de conflict între regatul danez din Northumbria și norvegienii din Dublin profită regele din Leister, Cearb hall, acaparând orașul. La nici 20 de ani distanţă, acesta cade iar în mâinile danezilor lui Sigtrygg. În secolul al X-lea, Irlanda a suferit mai mereu de pe urma raidurilor, doar regatul din Dublin bucurându-se de o oarecare stabilitate, în timpul lui Olaf Sigtryggson. În 980 însă regatul scandinav își pierde independența în favoarea regelui din meath, Maël Sechnaill al II-lea. Vikingii mai apar în peisajul politic, prezenți în bătălia de la Clontarf din 1014, în slujba regelui Brian Boru, dar mai ales a regelui din Leinster. În zadar au sperat să mai obțină ceva pământuri în Irlanda. Până la cucerirea normandă din 1070, vikingii de aici au rămas o populație de importanță secundară.
Expansiunea vikingă în Anglia
Vikingii nu au ocolit nici Scoția. Deși insulele Hebride, Orkney și Shetland au fost țelul principal al colonizării norvegiene, nici insulele mai din vest nu au scăpat, după cum o arată raidurile numeroase din Iona sau Uist. Zonele de coastă încă mai poartă nume scandinave. Populațiile nordice se aflau în număr mare cu precădere în Hebride și în Caithness, nord-estul Scoției, iar în Isle of Man s-au descoperit morminte care datează cam din aceeași perioadă, secolele VIII-IX. Isle of Man a fost aproape complet scandinavizată.
În Anglia, odată cu colonizările din Thanet și Sheppey începe o nouă fază a expansiunii vikinge. Prin campanii din ce în ce mai frecvente în interiorul insulei sau tratate cu regii locali, scandinavii încep procesul de infiltrare. Dar în Northumbria, York este cucerit încă din 866. După 870, scandinavii se concentrează asupra regatului Wessex. Urmează la scurt timp Mercia, numai că după asta armata nordicilor (midi hereîn surse) se împarte în două, fiecare cu propriul plan. O parte, sub conducerea lui Halfdan, supune toată Northumbria, iar cealaltă parte, condusă de Guthrum, Oscetel și Anwend, continuă cuceriririle în Mercia și Wessex. În 878, Guthrum pierde însă o luptă cu Alfred cel Mare, drept urmare se lasă botezat și împarte teritoriile cu el. Cinci ani mai târziu, o altă oaste daneză face ravagii în sudul și vestul Angliei, dar nu face față priceperii lui Alfred. Acesta nu numai că a pus stavilă expansiunii nordicilor, dar a și lăsat în urmă un sistem defensiv eficace, bazat pe mici fortărețe numite burhs. În 902, fiul lui, Edward, începe campania de recucerire în Danelag. După o perioadă în care coroana Northumbriei trece când în mâinile anglo-saxonilor, când în mâinile scandinavilor, în 954 este exilat în sfârșit ultimul rege viking, Erik. Atacurile externe nu contenesc, culminând în bătălii precum cea de la Maldon, din 992, care îl are ca protagonist principal pe norvegianul Olaf Tryggvason. Acesta, ca și regele danez Svein, speculează slăbiciunea regelui Ethelred the Unready, care însă le plătește pacea.
Masacrul pe care îl ordonă acesta în anul 1002 împotriva scandinavilor va atrage mânia lui Svein, care va pretinde răscumpărări ale păcii din ce în ce mai mari. Campania din 1009-1012 s-a soldat cu plata unei despăgubiri de nu mai puțin de 46.000 de livre de argint, dar Svein nu s-a mulțumit doar cu atât, ci se impune în fruntea Wessexului. Fiul său, Knut, va avea chiar ocazia să unească o scurtă perioadă de timp posesiunile din Anglia, Danemarca și Norvegia, devenind rex totius Angliae et Dennemarchiae et Norregiae et partis Suavorum, poate cel mai puternic rege scandinav din istorie. Nu numai un politician abil, Knut a fost și un legislator priceput și un susținător al Bisericii. În Anglia va stăpâni apoi o vreme fiul lui Ethelred, Edward, dar după el urmează scandinavul Harald Godwinsson, care, deși îl învinge pe norvegianul Harald Haardrada la Stamford Bridge în 1066, nu poate stăvili invazia normandă. Amintirea Danelag-ului a rămas însă vie în dialectul de Yorkshire.
Terenul arabil, cheia colonizării
Să vedem acum cu ce s-au îndeletnicit nordicii pe continentul european, mai precis în zona Franței. Până cam prin 840 avem de-a face mai degrabă cu activități izolate în Frizia și nordul Franței, dar care se înteţesc de la an la an. Orașul Dorestad este luat cu asalt de mai multe ori și jefuit, în ciuda palisadelor și a întăriturilor. Slăbiciunea politică din regiune, mai ales după împărțirea Imperiului Carolingian între fiii lui Ludovic cel Pios, a favorizat operațiunile vikinge de pe Sena și Loara. În 845, Ragnar asediază Parisul pentru prima oară, iar Carol cel Pleșuv se vede nevoit să-i plătească 7000 de livre de argint. Până la sfârșitul secolului, vikingii continuă nestingheriți seria de jafuri, fără vreo intenție de colonizare.
După moartea lui Carol cel Pleșuv, atacurile se înmulțesc, iar Carol cel Gras încearcă în zadar să-i cumpere pe invadatori. Doar Odo din Neustria și Arnulf din Austria izbutesc să le pună stavilă. Se întâmplă și ca, din 900-910, vikingii să intre în slujba unor monarhi, precum Carol cel Simplu, care le acordă pământuri pentru servicii militare. Așa se petrece cu Rollo, care primește părți din Normandia și își extinde treptat stapânirea, pentru ca să-i confere apoi titlul nobiliar nepotului sau, Richard al II-lea, punând de fapt bazele ducatului Normandiei. Vikingii se latinizează, dar idealurile lor războinice și aspirațiile la mai mult teritoriu și putere nu se schimbă. Ocuparea Italiei de sud, a Siciliei, a Angliei și Irlandei desăvârșește stăpânirea normandă și arată că amestecul vikingilor cu francii de vest, posibil prin înzestrarea lui Rollo cu pământuri, a fost de fapt calea de maxim succes spre expansiunea și colonizarea în Europa occidentală.
Insulele au fost, așadar, cheia raidurilor, dar stăpânirea durabilă s-a realizat doar în momentul în care vikingii au îndrăznit să ocupe și să organizeze spații mai întinse, ca în Northumbria sau în Normandia, oferindu-le cât de cât o structură politică semipermanentă. Terenul arabil a fost cheia colonizării. Nu este singura transformare pe care o experimentează scandinavii. Pe tărâmurile mai îndepărate din vest, exilații vor deveni exploratori, iar în spațiul slav, negustorii vor deveni fondatori de state. Dar aceasta este o altă poveste.
Bibliografie selectivă:
Helle, K. (ed.), The Cambridge History of Scandinavia, Oxford, 2003
Lund, N. (ed.), Norden og Europa i vikingetid og tidlig middelalder, Kobehavn, 1993
Roesdahl, E., The Vikings, Harmondsworth, 1991
Sawyer, P., Kings and Vikings:Scandinavia and Europe AD 700-1100, Londra, 1982
Simek, R., Die Wikinger, München, 1998
[1]Pentru o tratare mai pe larg a acestor cauze, vezi J. Barrett, „What Caused the Viking Age”, McDonald Institute for Archaeological Research, Cambridge, 2008.
[2]Termenii de danez, norvegian etc. nu au conotație etnică, ci geografică, deși uneori nici aceasta nu se poate deduce exact din surse, care adesea îi confundă.
