Autor 4465 vizualizări


La 28 noiembrie se împlinesc 70 de ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga. Un eveniment care a produs multă emoţie în epocă şi care păstrează, până azi, numeroase semnificaţii. Politic vorbind, profesorul Nicolae Iorga nu a strălucit.

Dar nu este nici primul şi, desigur, nici ultimul intelectual de geniu căruia i se întâmplă asta. A sprijinit Mişcarea Legionară la începuturile ei, într-o Românie cu instituţii democratice extrem de fragile, aşa cum avea să se dovedească, în cele din urmă. Apropó:„perioada interbelică”, la care multora le place să se raporteze ca la „vârsta de aur”, nu a durat decât în jur de 20 de ani, cam câţi s-au scurs, în zilele noastre, de la prăbuşirea comunismului. Atât a ţinut o democraţie care, probabil, multora din epocă li se părea a fi instalată aici, odată pentru totdeauna!

Dar să revenim la Nicolae Iorga. S-a dezis de legionari pentru a intra, mai apoi, în slujba dictaturii regale. A fost martorul unei perioade a crimei politice şi a abuzului. Cine a lovit primul nici nu mai contează atât de mult. Cert este că vorbim despre o perioadă întunecată, a abandonării valorilor democratice, a derivei statului. Nicolae Iorga, omul politic Nicolae Iorga îşi are partea sa de răspundere pentru intrarea României pe această cale nefastă. Pentru asta, se poate plăti cu cariera politică. Se poate plăti cu reputaţia, deşi chiar Nicolae Iorga spunea despre România – referindu-se la Argetoianu-că este „ţara în care nu te poţi compromite”. În niciun caz, pentru asemenea vină politică nu trebuie plătit cu viaţa, în urma unui „proces” ilegitim, instrumentat de un fel de Tibunal Popular avant la lettre. Şi, să nu uităm:există opinii ale istoricilor potrivit cărora Siguranţa ar fi ştiut despre ce i se pregătea profesorului. Dar că, din varii motive, nu l-a protejat. În regimurile politice dictatoriale, atunci când nu e direct instrumentată, crima politică ajunge să fie măcar inevitabilă.

Astăzi, criza economică globală alimentează în Europa noi mişcări antisistem. Deşi resorturile crizei vin să confirme, măcar în parte, discursul unei stângi care a condamnat excesele „capitalismului de cazinou”, cei care au câştigat cu adevărat, în plan electoral, sunt, de fapt, extremiştii de dreapta. Să recapitulăm scorurile obţinute de ei la ultimele alegeri:11, 9% în Franţa (Frontul Naţional), 8, 3% în Italia (Liga Nordului), 15, 5% în Olanda (Partidul Libertăţii al lui Geert Wilder), 28, 9% în Elveţia (Partidul Poporului), 16, 6% în Ungaria (Jobbik) şi 22, 9% în Norvegia (Partidul Progresist). Proporţii semnificative ale extremei drepte există în Belgia, Letonia, Slovacia, Slovenia. Chiar şi în paşnica Suedie, partidul de extremă-dreapta „Democraţii din Suedia” a reuşit să obţină 5, 7% dintre sufragii şi să intre astfel pentru prima dată în Parlament.

De la prăbuşire economică la teamă socială. De aici, la criza de încredere a instituţiilor democratice şi a leadership-ului. Cât de departe va merge Europa pe acest drum? Dincolo de toate aspectele lui îndelung criticate, modelul european a adus continentului 65 de ani de pace şi un nivel de bunăstare invidiat de întreaga lume. Va rezista acest model valului contestatar al extremei drepte? Istoria ne arată consecinţele prăbuşirii proiectului european:resuscitarea naţionalismelor de tot felul, protecţionismul, dictatul celor mari asupra celor mici, împărţirea în alianţe rivale şi, în cele din urmă, confruntarea.
De peste timp, episodul asasinării lui Nicolae Iorga este şi o lecţie despre viitor.