Asaltul roman asupra Britanniei
Invazia romanã din Britannia este o poveste veche. Dar odatã cu descoperirea recentã a coifului de la Hallaton, coif de paradã purtat de trupele auxiliare de cavalerie, ni se aminteşte cã relaţiile dintre romani şi localnici erau mult mai complexe decât ar pãrea la prima vedere. Au luptat unii britoni împotriva propriilor cosângeni? A fost teritoriul o pradã uşoarã pentru romani? Ce beneficii au avut colaboraţioniştii faţã de cei care au luptat împotriva romanizãrii?
Roma invadeazã Britannia prima datã în 55 a.Hr., dupã ce Iulius Caesar petrece deja trei ani în Galiia şi constatã cã britonii îi sprijinã pe galezi. Acesta pregãteşte o campanie de pedepsire, cu scopul nu numai de a demonstra mãreţia Romei, dar şi de a dobândi prestigiu militar, mai ales cã era vorba de o zonã necãlcatã. Aşa cã douã legiuni traverseazã canalul Mânecii, numai cã fluxul împiedicã debarcarea. Soldaţii înoatã cu armura, ceea ce îi face incapabili sã mai facã faţã atacurilor de gherilã britone.
Când vremea se înrãutãţeşte şi flota este distrusã într-o furtunã, Caesar se retrage, urmând sã reaparã anul urmãtor, cu mai mulţi soldaţi care sã se împotriveascã periculoaselor care de luptã. Şocaţi, britonii se unesc sub comanda lui Cassivellaunus, regele catuvellaunilor, dar nu pentru mult timp. O trãdare din interior îi permite lui Caesar sã se aleagã cu un tribut, dupã care nu mai revine în Britannia.
Abia dupã 100 de ani mai are loc o invazie în teritoriu, în timpul lui Claudius. Strabon menţiona la modul defensiv cã nu era necesarã cucerirea, dar Claudius conştientiza importanţa sa pentru capitalul politic, mai ales cã ar fi ridicat şi moralul romanilor şi i-ar fi distras de la treburile interne. Claudius era bine echipat. Trei ani mai devreme Caligula pregãtise trei legiuni pentru a acţiona în Britania, pe care nu le-a folosit niciodatã şi care începeau şã se nelinişteascã. Aşa cã în momentul în care tribul atrebatilor cere ajutor în faţa lui Caratacus, regele catuvellaunilor, Roma intervine.
Impãratul îi oferã comanda armatei lui Aulus Plautius, care respinge atacurile britone şi poposeşte pe malul unui râu, Medway sau Tamisa. Inamicii campeazã pe celãlalt mal, gândindu-se cã romanii niciodatã n-ar putea sã traverseze fãrã pod, dar uitã de trupele auxiliare de celţi, obisnuiţi sã înoate cu armura. Celţii pãtrund în tabãra duşmanã şi îi schilodesc pe caii care poartã magnificele care de rãzboi. Romanii avanseazã spre centru şi regele Caratacus fuge în Wales. Niciun alt trib nu s-a dovedit a fi la fel de puternic ca cel al catuvellaunilor şi unul câte unul se predã. Aulus Plautius îi trimite un mesaj împãratului, invitându-l sã-şi facã intrarea triumfalã în Colchester. Acesta vine cu elefanţi de rãzboi şi preia oraşul, declarând Britania provincie romanã.
Aulus Plautius comanda 40.000 de oameni. Succesul armatei romane nu rezida doar în numãrul soldaţilor sau în combinaţia dintre legiuni şi trupe auxiliare, ci în felul în care soldaţii se antrenau împreuna şi îşi petreceau timpul în serviciul militar, uniţi prin disciplinã şi control. Pe de alţa parte, britonii se luptau într-un mod mai individualist, pentru propria onoare. Contrastele continuau:romanii erau greu înarmaţi şi luptau ca un tot unitar, scuturile protejau vecinii, sãbiile scurte permiteau colaborarea strânsã în luptã. Britonii par, cel puţin conform viziunii romane, a avea ceva animalic în ei.
Se folosesc de strigãte de luptã, se picteaza cu albastru, îşi încleiazã pãrul cu apã calcaroasã. Sunt buni la atacuri scurte, au dexteritate la aruncatul suliţei, se aruncã cu uşurinţã dintr-un car într-altul. Romanii sunt mai înceţi, dar rezistã la marşuri lungi. Îşi construiesc forturi pentru a face dovada unei prezenţe mai permanente. Căci orice invazie romană se soldează de obicei cu ocupaţia.
Sosirea romanilor nu reprezintă nicio surpriză pentru britoni. Istoria relaţiilor dintre ei nu începe acum. Comerţul aduce influente culturale prin monede şi amfore;unii britoni luptă alături de gali împotriva romanilor;unele triburi trimit soli în Galia. Totuşi, canalul oferă o barieră de protecţie, mai ales pentru britonii care stagnează în conflictele lor locale. Abia sosirea celor 40000 de oşteni în 43 p.Hr. îi impulsionează să-şi unească forţele împotriva unui inamic care îi vedea drept profund barbari.
Poveştile despre riturile druidice şi sacrificiile umane sunt atât de înrădăcinate, încât este nevoie de discursul lui Narcissus, libertul imperial, pentru a-i determina să intre în acţiune. Acelaşi sentiment de teroare îl trăiesc la cucerirea fortăreţei druidice de la Anglesey, de unde şi părerea generală a romanilor cum că invazia este de fapt o binefacere, pentru că aduce civilizaţia în lumea barbară.
Nu toţi britonii sunt fideli compatrioţilor. Ca popor războinic, fiecare trib căuta prestigiul şi îmbunătăţirea statutului prin acapararea teritoriilor altor triburi şi înrobirea membrilor acestora. Incapacitatea de a evita tensiunile intertribale este una din cauzele majore ale cuceririi romane. Departe de a fi doar războinici curajoşi, britonii sunt şi foarte oportunişti. Unele căpetenii se predau de bunăvoie pentru a avea parte de victoria şi puterea romană, marionetele romanilor bucurându-se în genere de lux şi beneficii materiale nenumărate.
Alţii britoni aleg rezistenţa si se pricep, căci specializarea lor în tactici de gherilă subminează spiritul organizatoric al armatei romane, de fapt, doar în sud-est reuşesc romanii să îi reducă la tăcere complet pe inamici. 20 de ani mai târziu tribul icenilor sub comanda Boudiccai jefuieşte oraşele romane Londra, St. Albans şi Colchester într-o răzmerită care nu va fi înăbuşită până la pieirea a 70.000 de suflete. În nord şi în Wales britonii continuă răscoalele violente. Romanizare nu se produce niciodată la nivel de fond, rezumându-se la o ocupaţie militară.
Claudius consideră că zona este ocupată după învingerea a 11 triburi şi căderea oraşului Colchester, dar armata continuă înaintarea spre nord şi Vespasian o trimite şi în vest pentru a ocupa 20 de forturi incluzând Maiden Castle. În 47 p.Hr. romanii deţin Anglia de la râul Humber în nord la râul Severn în sud-vest. O realizare remarcabilă. Dar conceptul de Britania romană poate fi aplicat doar vieţii urbane. Sudul a fost singurul care a încercat adoptarea stilului de viaţă roman.
Britannia romană este în primul rând o reţea de forturi şi drumuri militare, niciun briton care vine la Roma nefiind în stare să se afirme acolo. Mai degrabă colaborează cu Roma pe teritoriul natal, aşa cum sugerează coiful de la Hallaton, un dar important cu simbolurile victoriei. Desigur, se poate să fi fost furat într-un raid, dar coroborând arheologia cu istoriografia romană (Strabon recunoaşte că produsele obţinute din comerţ erau mult mai numeroase decât cele luate cu forţa). În plus, monedele din epoca fierului le imită pe cele romane, iar vesela romană apare la ospeţele căpeteniilor. Se poate ca urbanizarea să fi schimbat faţa Britaniei, dar localnicii încă mai păstrează imaginea de barbari fioroşi, care nu au fost mereu la cheremul noului stăpân.
Mai multe pe:historyextra.com
