Autor 7907 vizualizări


Sultanul Mahomed al II-lea, încercând sǎ-şi apere prestigiul șifonat prin înfrângerea din 14 iulie, când Ioan de Hunedoara a reușit să-i distrugă flota, ordonă continuarea cu şi mai multă furie a asediului pe uscat, notează Muzeul Castelul Corvinilor, pe pagina de Facebook a instituției.

Tunurile turcești trăgeau fără încetare asupra cetăţii. Stricăciunile erau atât de mari, încât se ajunsese ca numai câteva turnuri, şi ele dărâmate pe jumătate, să mai arate, din loc în loc, pe unde fusese brâul de piatră al oraşului. Într-o scrisoare către Ladislau Garai, Ioan de Hunedoara spunea că cetatea nici nu se mai poate numi cetate, ci mai curând câmp, deoarece zidurile îi sunt făcute una cu pământul.

Turcii lucrau cu înfrigurare la astuparea şanţurilor din jurul cetăţii, cu pământ, lemne și frânturi din ziduri. De cealaltă parte asediaţii aruncau ploaie de săgeţi asupra soldaţilor otomani care pregăteau asaltul general. Tunurile trăgeau într-una. Zilnic turcii mai dădeau şi atacuri parţiale, care erau respinse cu străşnicie. Un glonţ de tun din cetate îl ucise pe Tadji Karadja, beglerbegul Rumeliei, care avea conducerea directă a lucrărilor de asediu.

Înfuriat, Mahomed hotărâ asaltul general pentru ziua de 21 iulie. Tabăra turcească se puse în mişcare în întregime. Până în fortăreaţă şi departe peste Sava, în tabăra cruciaţilor, se auzi toată dimineaţa duruitul necontenit al tobelor ce anunţau atacul. Ioan de Hunedoara îmbarcă o parte din armată pe corăbii, pentru a avea putinţa să o mişte cât mai uşor înspre locurile ameninţate, iar o altă parte o aduse în imediata apropiere a fortăreţii, în ajutorul garnizoanei care-şi ocupase posturile pe ziduri.


Destul de târziu, în după-amiaza zilei de 21 iulie, începu asaltul general. Pedestrimea turcească s-a năpustit peste şanţurile pe jumătate astupate, peste zidurile dărâmate, și a reușit să pătrundă în oraş. De două ori intrară turcii în oraş şi de fiecare dată contraatacurile armatei lui Ioan îi azvârliră îndărăt. A treia oară, ienicerii înaintară până sub zidurile citadelei de pe malul râpos al Dunării, pe care tunurile nu reuşiseră să o distrugă. Ei căutau să ocupe podul prin care se intra înfortăreaţă, spre a tăia retragerea trupelor din oraş. O parte din garnizoană, cuprinsă de spaimă, abandonă armele şi încercă să scape, aruncându-se în Dunăre.

Chiar şi din fortăreaţă unii săriră peste ziduri şi prin ferestre de-a dreptul în fluviu, înotând spre corăbiile ce pluteau în jurul orașului. Ioan de Hunedoara rămase însă neclintit în mijlocul trupelor sale. La fel cruciaţii, în rândul cărora fură văzute luptând şi femei. Din tabăra de pe Sava treceau râul mereu noi şi noi detaşamente de cruciaţi, în ajutorul lui Capistrano, ce apăra cu încăpăţânare podul lăsat în jos, prin care turcii ar fi putut pătrunde în citadelă.


După lupte crâncene, acest punct important fu curăţit de ieniceri. În alte părţi însă, turcii puseseră de-acum scări pentru a da asalt ultimelor ziduri. Asupra lor se arunca de sus apă clocotităşi smoală încinsă. Totuşi ei începură să urce scările. Lângă unul din turnuri, pe parapet, se găsea un vasal apropiat al lui Ioan de Hunedoara, cu numele Titus Dugovici. Luptase alături de seniorul său și la Varna. Prin dreptul locului pe care-l apăra acum, turcii ajunseră la înălţimea turnului. În frunte, un ostaş cu steagul semilunei în mâini, gata să-l înfigă pe ziduri.

Titus Dugovici se năpusti asupră-i. Armele li se rupseră, ori le scăpară, şi atunci se încleştară unul într-altul cu braţele. Astfel înlănţuiţi se prăbuşiră amândoi luptătorii din înaltul turnului, rămânând morţi în şanţul cetăţii. Steagul otoman nu ajunsese să fluture pe zid!... Întăririle care soseau mereu de peste Sava îngăduiră către seară dezlănţuirea unui contraatac ce respinse cu totul pe turci. Oraşul fu recucerit, ienicerii fugiră până lângă tunuri, în locul de unde porniseră cu câteva ore mai înainte. Luptele au continuat și după lăsarea nopţii, dar Ioan de Hunedoara dădu poruncă să se întrerupă urmărirea, dând trupelor răgaz să se mai odihnească. Toată lumea știa că a doua zi luptele vor continua!

Bibliografie:

Mureșan, Camil, „Iancu de Hunedoara”, București, Editura Știinţifică, 1968.