Autor 762 vizualizări


Construcţia mitologică a dacilor  vine din adâncurile puturoase ale Institutului de Istorie al PCR. Să lăsăm o ţâră aprigile dispute politice ale momentului pentru a zăbovi  asupra unui subiect în aparenţă minor dar care, în realitate, spune multe despre societatea noastră de azi. La anumite intervale de timp, îşi face loc în spaţiul public un grup de presiune sau, mai bine zis, un fel de sectă  ce propovăduieşte că nu romanii sunt strămoşii noştri, ci taman viceversa:romanii se trag din daci, iar spaţiul nostru, carpato-danubiano-pontic, ar fi un fel de buric al Pământului, de unde a plecat întreaga civilizaţie occidentală.

Construcţia mitologică a dacilor e poveste veche, pe care o găsim şi în  adâncurile puturoase ale defunctului Institut de Istorie al PCR-o instituţie care, după cum se vede, îşi dorea mai mult de la viaţă decât să mistifice adevărul despre 16 februarie 1933 sau să-i construiască  lui Nicolae Ceauşescu o biografie de erou. Şi aşa se face că Tovarăşul ne era prezentat de către serviciile de propagandă ca descendent din familia lui Decebal,   dacă nu de-a binelea ca o reîncarnare a lui Burebista.

De ce tot acest efort? Simplu:ideologilor naţional-comunismului nu prea le convenea ideea că poporul român s-a născut în urma cuceririi romane. Tovarăşul nu putea fi un descendent al unor regi care pierduseră bătălii! În plus, Roma însemna elementul civilizator, occidental, ceea ce nu convenea deloc unei puteri care-şi făcea titlu de glorie din izolarea ţării.  Şi ce cadou mai frumos I se putea face Geniului Carpaţilor decât ideea că nu ei au venit să ne civilizeze pe noi, ci invers?

Revoluţia din 1989 nu a pus capăt aventurii „dacologiei", cum ar fi fost de aşteptat. Dimpotrivă. Dacologii au devenit „societate civilă". Şi, după câteva „congrese de dacologie", au început să posteze pe internet filmuleţe de propagandă, preluate cu nesaţ de o presă cu spirit critic atrofiat dar cu mare foame de audienţă.

Drept este că, în mai multe rânduri, istorici de renume au demascat  tezele dacologilor, catalogându-le drept aberaţii. Internetul stă iarăşi mărturie. De la o vreme însă, istoricii au încetat să mai dea replici. Şi e de înţeles. În definitiv, au de făcut şi lucruri mai importante decât să pună la punct nişte generali, jurnalişti sau dentişti exaltaţi.

Rămâne chestiunea presei. Putem noi, oare, „rostogoli" asemenea grozăvii fără a fi câtuşi de puţin preocupaţi de consecinţele asupra unei societăţi şi aşa bulversate de răsturnarea valorilor? Putem pune în balanţă audienţa şi, pe talerul celălalt, respectul pentru adevăr? Poate că unii directori de vânzări sunt gata să jure pe audienţa cu orice preţ. Cu jurnaliştii ar trebui să fie altfel. Căci, dacă ne pierdem capul într-un subiect legat de trecut, ce să mai spunem atunci despre temele prezentului sau ale viitorului acestei ţări?