Autor 14814 vizualizări


Septembrie 1942. Trupele Axei sunt la porţile Stalingradului, iar spre sud, înaintează spre crestele Caucazului. Corpul 6 armată român dă lupte grele la sud de oraş în debutul primei luni de toamnă, fiind puternic contraatacat în ultimele zile ale lui septembrie în sectoarele diviziilor 1 şi 4 infanterie. Trupele române cedează, dar situaţia este restabilită până la 1 octombrie, prin intervenţia Diviziei 14 blindate germane.

În tot acest timp, Armata 3 română participa la ofensiva spre Caucaz, începutul de septembrie găsind trupele române în importantul oraş Novorosiisk, până la 11 septembrie zona fiind în întregime controlată de forţele germano-române. Prezenţa militară sovietică era eliminată din Kuban şi din peninsula Taman, realizându-se legătura cu trupele din peninsula Kerci. Concomitent, Divizia 2 munte română, comandată de generalul Ion Dumitrache, a înaintat în centrul Caucazului, în direcţia Nalcik.

Preludiul dezastrului de la Stalingrad

Încă de la 31 august 1942, comandamentul Armatei 3 române, aflat în Kuban, a primit ordinul de a prelua de la trupele germane şi italiene apărarea frontului situat în cotul Donului, acolo unde sovieticii dispuneau de un cap de pod cu o dezvoltare frontală de peste 70 km şi o adâncime de 25 km, ce se va dovedi decisiv în bătălia Stalingradului. Intuind potenţialul pericol, comandamentul român a cerut desfăşurarea unei acţiuni militare care să ducă la lichidarea capului de pod, dar Înaltul Comandament al Armatei de Uscat germane (O.K.H.) a refuzat, invocând – pe bună dreptate – imposibilitatea asigurării sprijinului de aviaţie, care era întrebuinţată cu precădere pe frontul de la Stalingrad.

În aceste condiţii, comandamentul român a devenit preocupat în legătură cu organizarea unui dispozitiv de luptă în concordanţă cu capacitatea operativă a unităţilor române. La 18 septembrie, comandantul Armatei 3, generalul Petre Dumitrescu, însoţit de colonelul adjutant Socrate Mardari, s-a deplasat la Cartierul General al Grupului de armate „B” la Starobelsk, unde a prezentat generalului von Weichs situaţia dificilă a Armatei 3, dispusă pe un front de 160 de km la sud de Don;aceasta, în condiţiile în care inamicul controla majoritatea trecerilor peste fluviu şi deţinea, între Armata 6 germană şi Armata 8 italiană, acel cap de pod adânc de 25 km şi larg de 70 km. Având în vedere că luptele deveneau tot mai dificile, germanii căutând soluţii pentru obţinerea unei victorii decisive înainte de instalarea iernii, generalul von Weichs a ridicat din umeri la solicitările comandantului Armatei 3, afirmând că „nu pot preciza ce vor face marile unităţi române care sosesc. Deocamdată se vor aduna în spatele frontului şi vom vedea”. Petre Dumitrescu sublinia şi alte disfuncţionalităţi în relaţiile de comandament româno-germane:„[…] Nu avem însă unde să ne instalăm. Nu ni s-a cedat până azi nici un local. Nu ni s-au pus la dispoziţie transmisiunile să mă pot lega de marile unităţi şi să le pot comanda”.

Von Paulus, de acord cu cerinţele armatei române, însă nu şi superiorii săi

Peste câteva zile, Petre Dumitrescu avea să-i comunice generalului von Paulus, comandantul Armatei 6, la cartierul general al acesteia de la Golubinka, surprinderea că frontul pe care trebuia să-l ocupe Armata 3 nu se găsea pe Don, ci în proporţie de două treimi la sud de fluviu. Paulus a fost de acord cu o eventuală ofensivă pentru lichidarea capului de pod, dar a făcut precizarea că decizia aparţinea superiorilor săi, în speţă von Weichs.

Inclusiv mareşalul Antonescu ceruse, la 14 septembrie, prin generalul Ilie Şteflea, şeful Marelui Cartier General, ca trupele române, „pe măsură ce se adună, în forţă de cel puţin un corp de armată, împreună cu trupele germane aflate în sectorul de ocupat, să atace pe inamic şi să-l respingă pe malul stâng al Donului”, făcând precizarea că „numai după ce s-a executat această operaţiune, trupele noastre pot intra în sectoare de fronturi de capacitate”.Comandamentele germane, cele care aveau decizia, erau însă condiţionate de vastitatea liniilor de comunicaţie, de limitarea capacităţilor operative spre obiectivele prioritare. Tot efortul era dirijat pentru cucerirea Stalingradului, noua obsesie ideologică a lui Hitler.