Autor 13676 vizualizări


Cu toate că a avut una dintre cele mai scurte domnii din istoria Țării Românești, Mihai Viteazul perioada în care a condus a fost una intensă, faptele sale de arme nefiind limitate la un spațiu geografic restrâns și fiind foarte bine ancorate în realitățile politico-militare ale vremii sale. Pe lângă concepția vitală de a se alia cu alte state creștine împotriva otomanilor, Mihai Viteazul este și cel care a renunțat la vechea armată de tip feudal, adoptând modelul renascentist al armatelor de profesioniști, angajați din întreaga Europă.

Din păcate, sursele sunt puține și lacunare în ce privește armata lui Mihai Viteazul, la fel ca în cazul armatelor Țărilor Române din Evul mediu. Pe lângă documentele interne, de diverse tipuri, care amintesc categorii de trupe, cele mai importante sunt mărturiile militarilor și emisarilor străini care au participat în luptele unde au fost implicate trupele Țării Românești. Aceștia din urmă mai dau informații legate de echipamentul și armamentul trupelor valahe, chiar culoarea straielor lor.   

Armata valahă, la fel ca armata moldoveană medievală, era formată din trupele domnului și trupele boierești, ambele având atât cavalerie, cât și infanterie. Mercenarii erau relativ puțini până în perioada lui Mihai Viteazul, aceștia fiind ori trupe specializate în artilerie, ori gărzi ale domnului, bine plătite. 

Obștile țărănești asigurau o parte a trupelor, mai ales din categoria țăranilor liberi, proprietari de pământ sau a locuitorilor zonelor montane, care păzeau plaiurile montane și trecătorile. În ciuda opiniei generalizate, propagată de istoriografia romantică naționalistă și comunistă, țăranii nu erau luați la oaste, decât în cazuri excepționale și pentru anumite bătălii unde erau mai mult „carne de tun”, iar armele lor erau de fapt uneltele agricole, dintre care doar unele erau din fier. Țăranii nu erau înarmați, din două motive: nu știau să lupte cu armele folosite în mod uzual și exista mereu pericolul unor răscoale. 

Trupele boierești erau recrutate de pe domeniile boierilor și erau echipate și instruite de către aceștia. Domnii nu priveau însă cu ochi buni înarmarea cu arme de foc ale acestor trupe, boierii putând oricând să se întoarcă împotriva domnului. Se pare că o altă arie de recrutare a trupelor era județul, aceste trupe formând unități teritoriale. Străinii care au văzut tabăra lui Mihai descriu tacticile perimate și dotarea materială slabă a trupelor. Lipseau caii, armele de foc, căruțele de transport și corturile, existând probleme și la aprovizionarea cu hrană, apă și furaje pentru animale. 

Armatele de mercenari  

Adoptarea masivă a armelor de foc în secolul al XVI-lea a făcut ca vechile armate medievale să dispară și în locul lor să apară armatele de mercenari care știau să folosească aceste arme. Decizia lui Mihai de a-și constitui o armată de mercenari are cel puțin trei cauze: lipsa unei armate statale moderne, pierderile din rândul trupelor proprii în primele faze ale războiului, influența trupelor străine, mai ales occidentale, prezente alături de el, care i-au demonstrat eficiența acestor trupe, mai bine înarmate și instruite decât cele proprii. 

Avantajele armatelor de mercenari erau clare: eficiență militară și motivare financiară, ceea ce însemna că acești soldați veneau gata înarmați, instruiți, cu comandanți proprii de care ascultau mai mult sau mai puțin, aveau experiență bogată în diverse teatre de război, erau plătiți și știau că mai au o cotă parte din prada de război. Pe de altă parte, dezavantajele trupelor de mercenari, observate încă din secolul al XVI-lea (și chiar mai devreme) de către scriitorii vremii, erau lipsa de loialitate, jafurile și dezordinile la care se dedau, abandonarea posturilor și comandanților atunci când solda întârzia, pericolul unor revolte care să primejduiască o întreagă campanie. Totodată, loialitatea mercenarilor era condiționată strict de plata sumelor cerute, sume care puteau îngropa în datorii pe mulți conducători de state din acea perioadă.   

Pe lângă problemele strict financiare, care îl vor afecta și pe pe Mihai Viteazul, mai existau problemele logistice, ținând de aprovizionarea trupelor cu hrană, apă, corturi, căruțe, capitol la care am văzut deja că armata valahă era deficitară. Toate sursele vremii menționează greutățile pe care le-a întâmpinat Mihai în a-și plăti mercenarii, cererile repetate față de împăratul Rudolf să îi trimită bani, și chiar revolte ale mercenarilor atunci când nu au fost plătiți. 

Un raport din 1594 menționează că Mihai s-ar fi angajat să înroleze 10.000 de soldați și mai cerea încă 10.000 de cazaci, pe care „ar fi mulțumit să-i hrănească în țară”. În același raport se menționează că armata Țării Românești ar fi formată din 35.000 de soldați, numiți „tscernide” – probabil roșiori, „care sunt nobili din țară care nu plătesc nici o dare, dar sunt întotdeauna datori să iasă la război pe cheltuiala lor, fără nici o plată”. Cifra este fantezistă pentru această categorie militară, mare față de potențialul militar al Munteniei. 

Venețianul Giorgio Tomasi scrie despre armata munteană că se ridica la 8.000 de călăreți și mai multă pedestrime, dar cu eficiență scăzută. „Și oștenii călări, atât dintr-o provincie, cât și din cealaltă, luptă după obiceiul tuturor țărilor din acele părți, pe cheltuiala lor, pentru scutirile și imunitățile lor.” Despre soldații călare din armata munteană scrie o sursă contemporană că trebuiau dați de către boieri „de pe moșiile lor la oaste și să-i țină pe cheltuiala lor trei luni”. 

Nunțiul apostolic Alfonso Visconti, trimis de Papă alături de principele Transilvaniei după aderarea acestuia la Liga Sfântă oferă, într-o scrisoare din septembrie 1595, informații despre armata cu care Mihai Viteazul se pregătește să treacă înapoi în Țara Românească. Aceasta era estimată la 10.000 de soldați, dintre care nu toți erau militari cu experiență, alături de care se afla armata transilvăneană, despre care se dau cifre care nu pot fi reale. Se spune că transilvănenii ar fi avut 8.000-10.000 de lăncieri, 4.000 de archebuzieri pedeștri sași, 25.000 secui pedeștri, dintre care 5.000 cu arme de foc, iar restul cu ciomege și lănci. Probabil cifra totală de 20.000-25.000 ar fi mai aproape de adevăr. Li se alăturau probabil 10.000 de moldoveni sub comanda voievodului Ștefan Răzvan. 

În tabăra de la Târgoviște, nunțiul recunoaște că armata aliată are doar înspre 40.000 de oameni, dintre care circa 25.000 bine înarmați. Înainte de a da atacul asupra Târgoviștei, unde turcii s-au întărit și în oraș și într-o mănăstire învecinată, trupele de cavalerie aliate făceau raiduri zilnice asupra taberei otomane, cauzând pierderi inamicului și întorcându-se cu capete și/sau prizonieri. În toamna anului 1597, în registrul de plăți al agentului împăratului Rudolf, figurează 1.987 husari și 1.857 trabanți pedeștri în armata lui Mihai, plătiți de austrieci. Mercenarii erau organizați atunci în 18 steaguri.  

Armata cu care Mihai a intrat în Transilvania avea 13.281 mercenari, după unele surse – 2.935 cazaci, 1.116 unguri, 1.452 moldoveni, 1.648 sârbi, 6.010 trabanți. Suma necesară plății acestora era acoperită în proporție de circa 35% de către împăratul Rudolf, restul căzând doar pe umerii lui Mihai. Trupele muntene reprezentau mai puțin de jumătate din efective. Într-un document contemporan, se vorbește despre principalii mercenari străini din armata lui Mihai – „haiduci, dorobanți și catane”. 

Haiducii   

Haiducii erau în general trupe de cavalerie balcanice, mai ales sârbi, dar și bulgari, în serviciul domnilor români, în special ai Munteniei. Aveau armament ușor și călăreau cai iuți, cu care puteau da atacuri scurte și rapide și se retrăgeau la fel de repede. Aceste trupe erau obișnuite cu luptele contra trupelor otomane și erau vitale în a dezorganiza căile de comunicație și de aprovizionare ale armatelor inamice, de a le ataca spatele sau flancurile. 

Într-un raport contemporan se scrie despre emisari bulgari care i-au propus lui Mihai să treacă Dunărea, unde îl așteaptă 30.000 de luptători ascunși în păduri și care au arme îngropate. Știrea apare și în alte surse. În același raport aflăm despre 400 de călăreți albanezi veniți la Mihai pentru a-i intra în slujbă și a face raiduri la sud de Dunăre. Din surse reiese că Mihai plănuia un atac general în Balcani, care să atingă Adrianopolul sau chiar Constantinopolul, dar pentru aceasta avea nevoie de multe trupe și mai ales de trupe care să cunoască teritoriile necartate de la sud de Dunăre. Ideea, pusă în aplicare și sprijinită de noroc, nu ar fi dat o lovitură mortală Imperiului otoman, dar l-ar fi destabilizat destul de mult. 

Dorobanții/dărăbanii/trabanții  

Etimologic, termenul „dorobanţ” provine din maghiară – darabant- sau germană – Trabant - , şi denumea iniţial soldaţi mercenari de infanterie. Primii dărăbani se pare că erau mercenari sârbi. Dorobanţii erau atât infanterişti, cât şi călăreţi. În Transilvania, aceștia erau numiți trabanți și aveau haine de culoare diferită, în funcție de orașul săsesc sub flamura căruia luptau. Erau trupe ușoare, fără armuri, dar cu arme de foc. 

Catanele  

Catanele erau trupe de infanterie și de cavalerie maghiară, probabil husari, mai greu înarmați decât haiducii și având în general același rol. Din sursele contemporane aflăm că Mihai Viteazul a avut mai mult de 5.000 de soldați unguri alături de armata sa în anii luptelor împotriva turcilor, de la începutul domniei, sursele menționând diferite unități și pe comandanții lor, la sud de Carpați, trimiși de Sigismund în ajutorul lui Mihai. Cu toate că domnul nu a avut încredere în ei, catanele au participat activ și eficient la multe bătălii ale voievodului muntean. 

În ianuarie 1595, de exemplu, Mihail Horvath, căpitan al cetății Făgărașului, se afla încă din toamna anului anterior în Muntenia, cu trupe ungurești și secuiești. Trimite un contingent de circa 60 de călăreți la Târgul de Floci, pentru a sprijini trupa de 300 de infanteriști munteni, comandată de transilvăneanul Nagy Ferenc, și o trupă de cavalerie munteană. Cele două unități de cavalerie vor pune pe fugă o trupă numeroasă de turci care ajunseseră în zonă, probabil fără a ști că orașul a fost întărit. Cu pierderi minime, aliații capturează 108 turci și asigură integritatea orașului. 

Toate aceste categorii de trupe aveau arme de tăiat – iatagane, săbii, topoare - , lănci, ghioage, arme de foc. Puțini dintre ei purtau cămăși de zale. Luptau pentru leafă, dar scopul lor principal era să participe la jaful care avea loc în fiecare campanie militară. Din acest jaf își asigurau și o bună parte a echipamentului militar. Trupele românești și cazacii, la fel ca tătarii, foloseau încă masiv arcuri și săgeți. 

Cazacii  

Pe lângă categoriile menționate mai sus, erau și cazacii, probabil cele mai numeroase și mai importante trupe din armata lui Mihai Viteazul, venite din zona nord-pontică și caucaziană. Înarmați cu lănci, arme de tăiat și arme de foc, purtând mulți cămăși de zale, cazacii erau unele dintre cele mai celebre armate de mercenari ale vremii, faima lor, dublată de eficiență, continuând pe merit până în secolul al XX-lea inclusiv. 

Mihai a încercat atragerea cazacilor din garda lui Ieremia Movilă și a obținut un număr de luptători de la Constantin Vasile de Ostrog, voievodul Kievului, în leafa căruia se aflau aceștia. Se pare că o parte dintre acești cazaci nici nu veneau pe leafă, ci atrași doar de perspectiva unor raiduri de jaf în orașele turcești de la sud de Dunăre. 

Într-o scrisoare a unui emisar străin pe lângă curtea de la Târgoviște se vorbește despre tratativele din 1598 ale lui Mihai cu unele căpetenii de cazaci, dintre care trei au fost aleși să plece înapoi în stepele nord-pontice și în zona Niprului pentru a aduce mercenari cazaci, cel puțin patru mii de oameni. Cazacii au cerut o mie de ducați de aur, dar Mihai le-a trimis două mii, spunându-le însă clar că de această dată nu le va trimite arme, la fel ca în trecut. Totodată, cazacii au cerut trimiterea unor scrisori în care să se menționeze sumele de bani pe care le vor primi mercenarii după venirea lor. Scrisoarea mai menționează și că mercenarii fuseseră înștiințați că vor lupta pentru cauza creștinătății și a împăratului german. Solii cazaci au trecut înapoi înspre teritoriile lor prin Transilvania, știind că domnul Moldovei va încerca să îi oprească, promițând că, la întoarcere, vor lupta împotriva trupelor moldovene care ar încerca să îi țină dincolo de Nistru. La cererea polonezilor și cu ajutorul trupelor polone, domnul Ieremia Movilă încerca să oprească venirea cazacilor înspre Transilvania sau Muntenia, polonezii ordonând chiar cazacilor din zonele lor de influență să nu se angajeze de mercenari în slujba țărilor din Liga Sfântă, aceasta după ce, în vremea domnilor Aron Vodă și Ștefan Răzvan, cazacii aveau înțelegere cu moldovenii să apere Moldova de raidurile tătarilor.

Secuii  

Secuii au luptat alături de voievodul muntean și înainte, și după Șelimbăr. Dacă, până la această dată, fuseseră trimiși de principele Transilvaniei pe baza obligațiilor militare, după Șelimbăr secuii s-au alăturat lui Mihai fiindcă vechea ocârmuire le tăiase multe privilegii, iar Mihai le promisese respectarea acelora. După intrarea voievodului în Alba Iulia, liderii secui au depus și ei jurământ de credință, la cererea lui Mihai, față de Rudolf, față de voievodul muntean și față de fiul acestuia, Pătrașcu. În fruntea secuilor, voievodul a numit dintre transilvănenii săi de încredere, cerându-le să fie gata de luptă – cavaleria cu cai, pedestrașii cu puști - în orice clipă. 

La intrarea în Ardeal, în 1599, sursele menționează în armata lui Mihai mercenari, haiduci, „roșii” și „călărimea boierilor îmbrăcați cu platoșe și înarmați cu măciuci”. Doar boierii cu averi mari își permiteau să își comande și să folosească platoșe metalice, care puteau costa enorm, mai ales dacă erau și ornamentate. 

Un raport de la sfârșitul anului 1599 menționează în armata lui Mihai 1.100 de călăreți unguri; 1.000 de pedestrași unguri; peste 20.000 de mercenari sârbi, cazaci, moldoveni, bulgari și de alte nații; „de asemenea o preafrumoasă armată a roșilor, după cum îi numesc ei și măciucașii obștei boierilor încă câteva mii, ale căror arme erau doar măciucile și lăncile, dar erau totuși călări.” 

O altă mărturie despre armata lui Mihai apare într-un raport anonim din martie 1600, despre întâmpinarea solului otoman la Brașov. Acesta a fost întâmpinat de Mihai în fruntea a patru mii de călăreți de-ai săi, „frumos echipați”, de-a lungul drumului fiind aliniată pe margini pedestrimea lui Székely Mózes, iar „toți trabanții voievodului erau îmbrăcați în roșu și alb.” Nu au lipsit nici albanezii, puțini la număr, germanii și polonezii. În 1600, unele surse menționează că Mihai avea 4.000 de polonezi sub comanda sa. 

Nu știm ce fel de trupe din armata sa au fost repartizate în cetățile transilvănene – Lipova, Ineu, Șiria, Caransebeș, Lugoj, Chioar, Gherla etc – și este ciudat cum de, în urma bătăliei de la Guruslău, voievodul muntean nu avea armata alături, fiind nevoit să-i ceară generalului Basta 300 de oameni pentru a-și aduce familia de la Făgăraș. 

Acest text este un fragment din articolul „Armata şi campaniile militare ale lui Mihai Viteazul”, apărut în Historia Special nr. 21, disponibilă la toate chioşcurile de presă în perioada 28 decembrie-15 martie 2018 şi în format digital pe paydemic.com

Citeşte aici în format digital: 


""