Autor 1391 vizualizări


Basarabeanul Ion Furculiţă a fost trimis de NKVD într-un lagăr din Siberia doar pentru faptul că a ocupat o funcţie birocratică în cadrul unei instanţe româneşti şi a fost membru din oficiu al Frontului Renaşterii Naţionale.

Ion Gheorghe Furculiţă s-a născut în anul 1894 în Teleneşti, judeţul Orhei. Până la ocuparea Basarabiei de către URSS pe 28 iunie 1940 este secretar la Judecătoria Chişinău. La 17 iulie 1940, la nici trei săptămâni de la intrarea Armatei Roşii în provincia dintre Prut şi Nistru, este arestat de organele NKVD.

Timp de 17 ani din cei 22 de ani cât Basarabia a făcut parte din statul naţional român întregit, Ion Furculiţă a lucrat în organele de drept româneşti. Mai întâi a fost simplu colaborator al poliţiei române, apoi şef de post, iar ulterior a fost promovat în sistemul judecătoresc, în calitate de secretar la Judecătoria Chişinău.

„Duşmanul“, stabilit după provenienţa socială

Era în categoria oamenilor suspecţi pentru regimul sovietic din simplu motiv că a aparţinut clasei „dominante“ şi „diriguitoare“, care, potrivit concepţiei marxist-leniniste nu putea decât să exploateze şi să nedreptăţească poporul muncitor. Aşa s-a întâmplat în Rusia imediat după revoluţia bolşevică din octombrie 1917, când în primele liste de duşmani ai poporului, la iniţiativa lui Lenin, au fost incluşi toţi „foştii“, adică aristocraţii, funcţionari ai regimului ţarist, inclusiv lucrători ai organelor de drept.

Justiţia sovietică a avut de la început la bază principiul de clasă, şi nu altceva. Foarte explicit s-a exprimat în acest sens Martin Latsis, unul dintre conducătorii poliţiei politice bolşevice în toamna anului 1918 (când aceasta se numea CEKA). Într-un ordin către subalternii săi din teritoriu el preciza:„Noi suntem în procesul de exterminare a burgheziei ca şi clasă. Nu trebuie să demonstraţi că o persoană sau alta a acţionat împotriva puterii sovietice. Prima întrebare pe care trebuie să i-o adresaţi unei persoane arestate este:din ce clasă socială face parte, ce origini are, ce educaţie a primit, ce profesie are. Aceste chestiuni vor cântări în ceea ce priveşte soarta sa de mai departe. Aceasta este esenţa terorii roşii“. După ce a fost reluat în URSS în anii ’30 la o scară încă şi mai largă decât în timpul războiului civil din Rusia din 1918-1921, modelul respectiv a fost aplicat şi în Basarabia după 28 iunie 1940.

Arestarea lui Ion Furculiţă

La 17 iulie 1940, Ion Furculiţă a fost arestat de către NKVD. Cel care a întocmit fişa de luare la evidenţă a fost un oarecare sergent Zagriţenko, anchetator din departamentul securităţii de stat al NKVD-ului de la Chişinău. În act se menţionează că Ion Gheorghe Furculiţă a fost arestat pe motiv că înainte de 1940 fusese „secretar al sectorului 1 judecătoresc [şi] a ajutat regimul român să exploateze poporul basarabean, era membru activ al partidului fascist Frontul Renaşterii Naţionale [FRN], a participat activ la acţiunile Gărzii Naţionale [formaţiune paramilitară a FRN]“.

Zagriţenko scrie în fişa de anchetă că Furculiţă este suspectat de crimă conform articolului 54-13 din Codul Penal al RSS Ucrainene (crime contrarevoluţionare). Din aceeaşi fişă reiese că Ion Furculiţă avea domiciliul în Chişinău pe strada Sinadino 19 (astăzi Vlaicu Pârcălab), stradă situată între Primărie şi Sala cu Orgă (pe atunci banca oraşului). Este un detaliu deloc neglijabil, întrucât locuinţa se afla într-o zonă rezidenţială şi prezenta  interes pentru protipendada comunistă.

Interogatoriul

În zilele ce au urmat după arest, Ion Furculiţă este interogat de NKVD. Este întrebat despre originea sa socială şi cu ce s-a ocupat în perioada când Basarabia a făcut parte din componenţa României. S-a stabilit astfel că Ion Gheorghe Furculiţă a fost o perioadă poliţist, iar apoi şef de post de poliţie, după care a devenit secretar la Judecătoria Chişinău, mai exact la instanţa din sectorul 1. Întrebările anchetatorului sunt, de fapt, acuzaţii:că a făcut parte din clasa dominantă care a exploatat oamenii muncii, că i-a maltratat pe reprezentanţii mişcării comuniste şi revoluţionare, că nu le-ar fi dat unor evrei acte de identitate şi din această  cauză aceştia ar fi fost persecutaţi de autorităţile româneşti şi concediaţi, că s-ar fi îmbogăţit prin luare de mită.

Sunt audiaţi trei martori, care susţin acuzaţiile exprimate la interogatoriu de către  anchetatorul NKVD. Acest caz arată clar că sistemul de justiţie sovietic se conducea nu de  prezumţia nevinovăţiei, ci de prezumţia vinovăţiei. Or, aşa cum s-a exprimat dramaturgul comunist german Bertold Brecht în timpul proceselor de la Moscova din 1936, „cu cât [inculpaţii] sunt mai nevinovaţi, cu atât mai mult merită să moară“.

Rechizitoriul

Cu toate că martorii fac depoziţii împotriva lui Ion Furculiţă că ar fi fost „corupt“ şi ar fi „exploatat“ oamenii muncii din Basarabia, rechizitoriul din 24 august 1940, alcătuit pe baza interogatoriului şi depoziţiilor martorilor, evidenţiază un alt cap de acuzare. Şi anume, se pune accentul pe faptul că inculpatul a fost membru al Frontului Renaşterii Naţionale în perioada dictaturii regale în anii 1938-1940. Pentru sovietici, orice partid altul decât cel comunist era „fascist“ şi „burghez“, „antipopular“ şi „contrarevoluţionar“. Nu a fost o excepţie nici Frontul Renaşterii Naţionale. Şi întrucât Ion Furculiţă a recunoscut că a fost membru al acestui partid, pentru anchetatorul sovietic aceasta a echivalat cu recunoaşterea vinei ce i se incrimina, că ar fi element „contrarevoluţionar“.

Nu mai conta faptul că – aşa cum a fost de atâtea alte ori cu alţi funcţionari basarabeni – toţi angajaţii statului român au fost incluşi din oficiu în acest partid în perioada anilor 1938-1940 când regele Carol al II-lea a desfiinţat toate formaţiunile politice şi a creat un partid unic sub pretextul că acesta trebuie să pregătească ţara pentru vremurile grele ce se anunţau. Dovadă a faptului că nici anchetatorul Zagriţenko nu credea în învinuirile aduse lui Furculiţă este precizarea de la sfârşitul rechizitoriului, un fel de addenda, unde se spunea clar că nu există nici un fel de probe doveditoare în dosarul inculpatului. Cu toate acestea, el propune ca dosarul lui Furculiţă să fie trimis procuraturii Chişinău pentru ca aceasta să-l trimită în instanţa de judecată.

Procuratura sovietică, parte a sistemului represiv

Astfel, în timp ce Ion Furculiţă era închis în puşcăria din Chişinău, încă de pe 17 iulie 1940, procuratura cercetează cazul. La 24 septembrie 1940, la exact o lună după ce NKVD i-a trimis dosarul, Procuratura constată-într-un document semnat de viceprocurorul RSSM Bugaev, responsabil pe cauze speciale, -constată aceleaşi lucruri ce se conţineau în dosarul primit. Mai adaugă doar un detaliu, care pare inventat şi care e menit mai mult să arate că s-a lucrat la acest caz. Mai exact, se spune că Ion Furculiţă, în calitate de secretar la Judecătoria din Chişinău, ar fi impus diferite taxe pentru oamenii muncii.
Dar nici Bugaev nu credea în ceea ce spune, întrucât în concluzia constatării sale recomanda ca Furculiţă să fie predat Consfătuirii Speciale a NKVD din URSS. Adică acesta urma să fie judecat pornind de la meseria pe care a avut-o înainte de 1940, aşa cum recomanda încă în 1918 unul dintre părinţii fondatori ai poliţiei politice sovietice, Martin Latsis.

Verdictul

Cum era şi de aşteptat, decizia organului extrajudiciar de la Moscova n-a întârziat. Putem spune chiar că a venit repede, dacă ţinem cont de faptul că erau zeci de mii, dacă nu chiar sute de mii de cazuri, adunate din toată Uniunea Sovietică, mai ales din teritoriile noi anexate în 1939-1940 ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov. La 2 noiembrie 1940 soarta lui Ion Furculiţă era decisă:  era condamnat la opt ani de lagăr de corecţie prin muncă.

Consfătuirea Specială nici nu trebuia să se gândească mult, termenul era propus de organele de la Chişinău, sub semnătura lui Iosif Mordoveţ, adjunctul lui Nikolai Sazîkin, şeful NKVD-ului moldovenesc. Şi capul de acuzare este cel indicat de anchetatorii NKVD de la Chişinău:„pentru că era element social primejdios“. Nici mai mult, nici mai puţin. La 29 noiembrie 1940 a fost stabilit locul detenţiei, oraşul Ivdellag, din regiunea Sverdlovsk (astăzi Ekaterinburg, dincolo de Munţii Ural, în Siberia de Vest), unul dintre cele mai groaznice lagăre de concentrare sovietice, menţionate şi de Alexandr Soljeniţân în „Arhipelagul Gulag“.


În 1989, sovietici recunosc că l-au   condamnat ilegal şi-l reabilitează

Ion Furculiţă era căsătorit cu Maria Eustratie, născută în 1893. Avea două fiice, Olga (născută în 1916) şi Alexandra (1919) şi doi feciori-Vladimir (1920) şi Nicolae (1926). Nu ştim ce s-a întâmplat mai departe nici cu Ion Furculiţă, nici cu membrii familiei sale. Poate citeşte cineva din rude şi ne va scrie.
În „Cartea Memoriei regiunii Perm“ din Rusia am identificat un Furculiţă Vladimir Ion, moldovean, născut în 1921 (diferă cu un an), din Chişinău, arestat în iulie 1941 pentru agitaţie antisovietică şi condamnat în octombrie 1941 la cinci ani de privaţiune de libertate. E foarte probabil că e vorba de fiul lui Ion Gh. Furculiţă.
Cert este că Ion Furculiţă a fost reabilitat pe 4 aprilie 1989, printr-o decizie aprobată de procurorul RSSM de atunci, N. K. Demidenko. Reabilitarea s-a făcut în baza Decretului Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 16 ianuarie 1989 „Cu privire la măsurile suplimentare de reabilitare a victimelor represiunilor din perioada anilor ’30-’40 – începutul anilor ’50“.

Prin urmare, chiar autorităţile sovietice, cu mare întârziere, au recunoscut că procesul lui Ion Furculiţă a fost un simulacru şi că organele de stat comuniste au comis o crimă împotriva unui cetăţean a cărui „vină“ era că provenea dintr-o categorie profesională ce era percepută drept una „duşmănoasă“ şi urma să fie lichidată. Deci nu faptele au stat la baza condamnării, ci apartenenţa socio-profesională şi faptul că a fost inclus din oficiu într-un partid politic românesc interbelic.

Nici acest din urmă cap de acuzare nu avea un temei legal, chiar şi din perspectivă sovietică. Or, aşa cum stipulează o altă decizie a Procuraturii URSS şi a Curţii Supreme de Justiţie a Rusiei din 1991 (cazul lui Constantin Ghidei, vezi „Adevărul“ din 7 aprilie 2011), Frontul Renaşterii Naţionale al Regelui Carol al II-lea nu era un partid contrarevoluţionar şi membri acestuia nu au săvârşit crime contrarevoluţionare împotriva URSS, deoarece ei erau pe atunci cetăţeni ai altui stat, România, şi se supuneau numai legilor româneşti.
Mai mult, tot conform legislaţiei sovietice, Consfătuirea Specială (Osoboe Soveşcianie) era un organ extrajudiciar, ca şi troicile, şi, prin urmare, orice decizie a acesteia era în afara câmpului legal, deci criminală. În spatele acestor instituţii criminale stătea Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, care monopolizase toată puterea în stat şi s-a substituit normelor legale şi prevederilor constituţionale.