Autor 6260 vizualizări


A fost un om credincios. A fost sluga perfectă a lui Nicolae Ceauşescu. Pentru devotamentul arătat a primit numeroase funcţii atât în aparatul de partid, cât şi de stat:a fost ministru de Interne, viceprim-ministru al guvernului şi secretar al CC al PCR.

22 decembrie 1989, ora 12.08, Bucureşti. Un elicopter decolează de pe sediul Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR) şi lasă în urmă câteva mii de oameni furioşi, aproape nebuni, extaziaţi de propriul curaj, îmbătaţi de aceste două cuvinte pe care le repetă cu frenezie:„Jos Ceauşescu“. Ceauşescu încă nu e jos, ci în elicopterul care-i lasă în urmă pe aceşti mici eroi. Îi are alături, ca întotdeauna, la bine, dar şi mai mult la rău, pe soţia şi pe juniorii săi, Manea Mănescu şi Emil Bobu. Elicopterul face o escală la Snagov, de unde pleacă mai departe, însă cu un echipaj mai suplu:fără cei doi copii ai ceauşismului. Pesemne că elicopterul era prea greu, iar pilotul Vasile Maluţan îl putea manevra cu dificultate. Poate că şi aceasta este o metaforă a României comuniste, a României, în general, imposibil de condus eficient atunci când la bord se adună îmbuibaţii creaţi de sistem.

Bobu şi ecarisajul

Pentru Manea Mănescu şi Emil Bobu, singurătatea din Snagov e de un paroxism înspăimântător. Cei doi fuseseră, în ultimul deceniu, cei mai apropiaţi nomenclaturişti ai familiei dictatoriale. Li se împărţise puterea în anticamerele comunismului, tot acolo fuseseră vopsiţi şi împăiaţi, apoi expuşi cu pompă în galeria curtenilor privilegiaţi. Dar nu doar despre funcţiile lor în aparatul comunist e vorba aici, e mai mult de atât. Manea Mănescu şi Emil Bobu le datorau vieţile celor doi tirani comunişti. La despărţire, ca într-un roman medieval de duzină, Mănescu îi sărută mâna dictatorului.

Bobu e bulversat. E pentru prima oară în viaţa lui când teama pentru viitor îi apare, brutal, în faţă. Aşa cum e ea, ridicolă şi ameninţătoare în acelaşi timp. Emil Bobu e un dependent. De când se ştie şi-a mutilat până la anulare orice libertate spirituală, orice libertate a conştiinţei. Acceptase culcuşul palmei întinse de Nicolae Ceaşescu, iar acum îi este refuzat exact acest adăpost. Ca un câine pe care stăpânul îl duce în pădure şi, în loc să-l împuşte, se descotoroseşte de el cu gesticulaţii de ecarisaj.

„Trandafirul“

Emil Bobu şi Manea Mănescu pornesc pe urma dictatorului într-un ARO. Nu pot sta la Snagov. Sunt singuri, sunt fără stăpân, iar funcţiile lor de servi voluntari, asumate cu voluptate până acum, nu le mai pot folosi drept armuri. Nebunii aceia din faţa CC-ului sunt din ce în ce mai mulţi, iar Bobu are toate motivele să fie speriat:cu doar câteva zile înainte, pe 20 decembrie, la ora 12.36, aterizate la Timişoara, alături de prim-ministrul Constantin Dăscălescu, în avionul BAC 1-11, seria 400, indicativ YR-BCF.

Timişoara era primul „oraş liber de comunism“, iar Bobu venise să facă linişte în oraş. Se baricadase însă în sediul judeţenei de partid şi rămăsese sub protecţie armată până pe 21 decembrie, ora 4.00. Se consultase cu Elena Ceauşescu şi puseseră la cale operaţiunea „Trandafirul“, care presupunea incinerarea primelor victime ale Revoluţiei, arată istoricul Adam Burakowski, în volumul „Dictatura lui Ceauşescu“. Înapoi la Bucureşti, participase la ultima şedinţă a Comitetului Politic Executiv (CPEx) al CC al PCR, în cadrul căreia Ceauşescu ordonase deschiderea focului înspre demonstranţii din ţară. Bobu încuviinţase ordinul dictatorului. Acum, într-o amiază de 22 decembrie, unica şansă a lui Bobu era să alerge după trena dictatorului. Un laş mărunt. Bobu şi Mănescu n-ajung însă prea departe. „Spre Târgovişte ne-au urmărit nişte maşini – am luat-o spre Găeşti să dăm telefon, dar acolo urmăritorii ne-au ajuns – ne-au bruscat, a venit un tânăr care a spus – eu vă cunosc – să veniţi cu mine – ne-a dus acasă la el. Aici am aflat că-i procuror la Găeşti. Pe Manea Mănescu l-au dus la postul de miliţie“, povesteşte Bobu într-unul dintre interviurile acordate după 1990.

Fesenistul care ştia ora exacta

 Acasă la procuror, ajunge un oarecare profesor de istorie de la şcoala din Găeşti, aflat într-un grup de cinci persoane, care-i ia lui Bobu ceasul de la mână, marca Seiko, şi 5.500 de lei pe care comunistul îi avea aruncaţi prin buzunare. Justiţiarul se numeşte Victor Boştinaru şi, începând din 26 decembrie 1989, ajunge, prin împrejurări neexplicate, preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN) din Găeşti, apoi preşedinte al Consiliului Provizoriu al Unităţii Naţionale (1.02.1990-30.04.1990), vicepreşedinte FSN (1991), deputat de Dâmboviţa (1990-2000).Astăzi e europarlamentar. Boştinaru nu vrea să vorbească despre evenimentul care, din câte se pare, i-a propulsat cariera. Pe blogul său, însă, pesedistul a publicat un procesul verbal din seara zilei de 22 decembrie 1989, de la ora 19.30, întocmit în Casa de Cultură a oraşului Găeşti, care arată că obiectele „s-au găsit şi s-au predat mai departe unităţii militare“. În interviul citat, Bobu se plânge că mâinile i-au fost legate cu o sârmă la spate şi a fost dus tocmai la o unitate militară din Deveselu, astăzi gazdă pentru scutul antirachetă al NATO, şi ţinut acolo până la 29 decembrie, când a fost înapoiat la Bucureşti.

Misterul lacrimilor lui Bobu

 Pe 2 ianuarie 1990, la Bucureşti începe acheta în cazul „procesului celor 4“ – Bobu, Mănescu, Tudor Postelnicu şi Ion Dincă. În faţa procurorilor, Bobu se metamorfozează. „Inculpatul a recunoscut că el a fost acela care a sugerat soluţia incinerării victimelor de la Timişoara şi tot el, după aprobarea primită din partea numitei Ceauşescu Elena, i-a transmis lui Coman Ion că «dictatoarea a hotărât ca cei morţi să fie incineraţi, iar apoi să fie trecuţi în evidenţele celor fugiţi peste graniţ㻓, arată ziarul „Adevărul“ din 28 ianuarie 1990.

În timpul audierilor, se pare că Bobu, abandonat în boxa acuzaţilor, dezarmat de adevăr şi rămas fără raţiunea de a mai exista pentru altcineva decât pentru el, încolţit de acuzaţii şi singurătate, acest Emil Bobu a început să plângă dureros. „A izbucnit în lacrimi când şi-a amintit că a fost căpitan de justiţie. Nu erau lacrimi de căinţă, erau tot o «reacţie de prestigiu». În acel moment, firea lui extrem de introvertită a fost perforată de amintirea singurului său element de autodepăşire faţă de mediu în care a trăit bine, dar pe care l-a suportat cu slugărnicie:mândria secretă că a terminat o facultate şi a avut o funcţie care-i plăcuse“, încearcă ziarul „Adevărul“ din 1 februarie o psihanaliză de gazetă. Şi, pe undeva, poate-şi au rostul lor şi aceste freudisme de a doua zi. „E cel mai egal cu el însuşi, o personalitate amorfă, mediocritate obtuză, incapabil de salturi, fie în sus, fie în jos. Singura lui trăsătură accentuată e şiretenia“, arată „Adevărul”

 

Continuarea articolului pe Adevărul.ro