Autor 5027 vizualizări


Evenimentele haotice ale anului 238 sunt o manifestare a unuia dintre cele mai grele momente ale imperiului, ale unei crize structurale ce nu va fi depãşitã decât dupã 284, dar cu consecinţe majore din perspectiva istoriei de lungã duratã.

Cei cincizeci de ani dupã moartea lui Severus Alexander reprezintã o epocã întunecatã din douã puncte de vedere:a fost o perioadã de dezastru şi crizã pentru Imperiul Roman, iar dovezile referitoare la aceştia sunt limitate. Pretendentul care i-a luat locul lui Alexander, C. Iulius Maximus, îi semãna lui Macrinus, asasinul lui Caracalla, un provincial obscur care şi-a început cariera ca simplu soldat şi a înaintat pânã la rangul ecvestru. A îmbrãţişat o carierã politicã şi era extrem de competent în profesia sa.

Dupã ce a înãbuşit douã revolte ale trupelor din nord şi-a justificat într-o oarecare mãsurã proclamarea ca împãrat pentru cã a reinstaurat ordinea în valea Rinului şi la frontiera de la Dunãre. Decizia de a dubla plata soldaţilor l-a determinat sã practice o politicã fiscala apãsãtoare, ce determinã un grup de proprietari de pãmânt sã-l asasineze pe procuratorul împãratului;în urma generalizãrii revoltei, M. Antonius Gordianus, proconsului Africii, este proclamat împãrat în martie 238.

Octogenarul, despre care se spunea cã este un descendent al lui Traian, este recunoscut de senat, care desemneazã un comitet alcãtuit din douãzeci de senatori pentru a asigura apãrarea Italiei împotriva lui Maximinus şi a contrabalansa puterea lui Gordian, care l-a numit pe fiul sãu, Gordian al II-lea, coregent. în aprilie ambii mor într-un rãzboi local împotriva guvernatorului Numidiei, care i s-a alãturat lui Maximinus. Nedescurajat de moartea celor doi, senatul numeşte doi membri ai comisiei, pe M. Clodius Pupienus Maximus şi D. Caelius Balbinus împãraţi cu drepturi egale, amintind poate în acest fel de autoritatea comunã a consulilor în timpul republicii.

Maximinus, care ignorase senatul, a pornit din Pannonia spre Italia, dar a întâmpinat o puternicã rezistenţã din partea italicilor care s-au unit împotriva ‘barbarilor’, iar gãrzile pretoriene au sprijinit pe moment senatul împotriva trupelor combatante. În timp ce invadatorul încerca sã cucereascã oraşul de graniţã Aquileia, italicii au tãiat calea coloanelor care îi veneau acestuia în ajutor, iar armata sa înfometatã sfârşeşte prin a-l ucide în iunie 238. În aceastã situaţie care amintea întrucâtva de cea de dupã asasinarea lui Caesar, senatul a profitat de rivalitãţile dintre diferitele armate.

Însã a fost din nou abandonat în momentul victoriei de cãtre susţinãtorii sãi, pentru cã la scurt timp dupã moartea lui maximinus, gãrzile pretorienei-au omorât pe Pupienus şi Balbinus şi l-au impus senatului pe Gordian al III-lea în iulie 238. Manevra gãrzilor pretoriene s-a dovedit mai înţeleaptã decât şi-au imaginat, mai ales când în 241 împãratul îl alege ca prefect al pretoriului pe Timesitheus, care va exercita puterea efectivã în stat şi alãturi de care va pleca în Orient pentru a respinge invazia lui Shapur I.

Aceasta este în mare situaţia cu care avem de-a face, tratatã în surse scrise precum:Aurelius Victor (sec. IV) – Liber de Caesaribus;Zosimos (sec. V-VI) – Historia Nova;Herodian (sec II-III) – Ab excess libri Marci divi octo;Historia Augusta (sec. IV);Ioannes Zonaras (sec. XII) – Epitome Historion, care însã trebuie privite cu circumspecţie din cauza gradului ridicat de distorsionare a faptelor în vederea transmiterii unei anumite viziuni în funcţie de intenţiile auctoriale. Alte surse importante mai ales pentru reliefarea mijloacelor propagandistice, de legitimare a puterii prin construcţia unui imaginar politic consistent, le reprezintã cele numismatice şi statuare, colecţia cea mai bogatã aparţinându-i lui Gordian al III-lea (care domneşte de altfel şase ani).

Acestea relevã atât noile trãsãturi ale monarhiei in curs de militarizare şi elenizare, cât şi încercãrile disperate al împãraţilor de a-şi fundamenta puterea prin utilizarea de teme şi motive ale propagandei imperiale, precum Pax, Tranquilitas, Virtus, Concordia Augusta, Liberalitas etc. şi reprezentãrile lor îndeobşte pe emisiunile monetare, organ propagandistic vital. Se urmãresc nu doar aceste concepte abstracte, ci şi conexiunea împãratului cu un model preferat, ca Augustus sau Traianus, o recuperare a vechilor canoane imperiale in vederea legitimarii unei puteri fara sustinere reala de durata.